Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

CONFESIUNILE  FERICITULUI  AUGUSTIN

Preot Vasile MARINESCU

« SERO TE AMAVI, PULCHRITUDO, TAM ANTIQUA ET TAM NOVA, SERO TE AMAVI ! ET ECCE INTUS ERAS ET EGO FORIS ET IBI TE QUAERABAM IN ISTA FORMOSA QUAE FECISTI, DEFORMIS INRUEBAM.

MECUM ERAS, ET TECUM NON ERAM ! EA ME TENEBANT LONGE A TE, QUAE SI IN TE NON ESSENT, NON ESSENT. VOCASTI ET CLAMASTI ET RUPISTI SURDITATEM MEAM, CORUCASTI, SPLENDUISTI ET FUGASTI CAECITATEM MEAM, FLAGRASTI, ET DUXI SPIRITUM ET ANHELO TIBI, GUSTAVI ET ESURIO ET SITIO, TETIGISTI ME, ET EXARSI IN PACEM TUAM. »

- „Târziu te-am iubit, Frumuseţe, atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Şi iată că tu erai înlăuntrul  meu, iar eu eram în afara mea şi acolo te căutam şi mă năpusteam, în urâţenia mea, asupra frumuseţilor (lumeşti), pe care tu le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Şi mă ţineau departe de tine lucruri care, dacă nu ar fi fiinţat întru tine, nu ar fi fiinţat deloc. Tu m-ai chemat, ai strigat la mine şi ai sfâşiat surzenia mea, ai fulgerat, ai strălucit şi ai izgonit orbirea mea, ai răspândit mireasma pe care am respirat-o, ţi-am simţit gustul, dar sunt flămând şi însetat de tine, m-ai atins, dar mă mistui de dorul păcii tale”- (AUGUSTINUS CONFESS 10,27,38) ETERNA LATINITAS - pag.277 (Eugen Munteanu, Lucia-Gabriela Munteanu, Editura Polirom 1996)

         Una dintre puţinele cărţi de mare valoare pe care le-am găsit în casa părintească (restul de cărţi fiind ridicate de securitate când tatăl meu era închis) a fost un volum scris în chirilică cu „Confesiunile” Fericitului Augustin.

         Faptul că m-am născut şi că am trăit 40 de ani lângă o biserică şi o pădure, faptul că am fost şapte fraţi, faptul că tatăl meu a fost preot, ei bine, şi faptul că în casa noastră au existat Confesiunile lui Augustin, toate acestea, mi-au oferit un avantaj uriaş.

         Nu cu mult timp în urmă am fost oprit pe stradă de un profesor care m-a abordat abrupt şi mi-a spus că are multe nelămuriri. Mi-a povestit că a fost la mari psihologi, la yoghini, la cei iniţiaţi în paranormal, dar aceştia nu l-au mulţumit.

         I-am povestit pe scurt că la un înţelept a venit cândva un tânăr, care i-a pus zeci de întrebări despre viaţă şi despre moarte. După ce şi-a terminat întrebările înţeleptul i-a zis:

         „- Eu aş putea să-ţi răspund la toate întrebările, dar zbuciumul tău interior s-ar putea să rămână acelaşi; în schimb, eu pot să-ţi dau remediul.

         - Păi asta vreau a răspuns tânărul.

         - Atunci rămâi lângă noi (lângă înţelepţi) şi fă ce facem noi, i-a spus înţeleptul.

         Domnule profesor - i-am spus celui care mă oprise - dumneavoastră alergaţi pe undeva pe la periferia lucrurilor şi pierdeţi exact esenţialul. Am înţeles că aţi şi citit foarte mult, dar n-aţi citit ce trebuie. Drumul către maturitatea spirituală este drumul către esenţial spune Ivan Rupnik. Dumneavoastră aveţi o cultură profană care nu dă soluţii, din contră, te introduce uneori în nişte hăţişuri din care cu greu mai poţi să ieşi.

Citiţi Biblia şi Sfinţii Părinţi. Citiţi, recitiţi şi mai ales meditaţi. În paralel, rugaţi-vă! De asemenea, participaţi la Sfânta Liturghie. În Biserică vă veţi încărca cu acea energie redutabilă pe care n-o puteţi găsi în altă parte. Găsiţi-vă un duhovnic iscusit, mărturisiţi-vă la el şi  împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sângele lui Hristos!

         Căutaţi în cultura spirituală, numai acolo veţi găsi răspunsuri şi soluţii definitive şi netrecătoare.”

         Revenind la opera Fericitului Augustin, îmi amintesc cât de profund tulburat am fost când am citit pentru prima dată „Confesiunile”. Cioran spune că în afară de poezie, muzică şi mistică, totul e eroare şi minciună!

         Ei bine, în „Confesiuni” găseşti şi poezie şi muzică şi mistică.

         „Filosof de geniu şi inimă arzătoare ca soarele african, el e totodată spiritul cel mai adânc muncit de căutarea lui Dumnezeu. Marea nelinişte religioasă, ale cărei valuri de ocean şi biciuiri de uragan răsună şi azi în cartea fără moarte a „Confesiunilor”, avea să se domolească în convertirea filosofului la creştinism şi să se odihnească, transformată şi pură, în esenţa de lumină a contemplaţiei”.[1]

          Pentru marele respect pe care îl am faţă de „Confesiuni” şi ştiind că sunt încă mulţi care n-au citit nimic din acest gigant al Teologiei, voi cita câteva fragmente:

         „…Dă-mi, o, Doamne, putere să ştiu şi să înţeleg ce este mai important: Să Te invoc sau să Te laud; şi ce este mai important: Să Te cunosc, ori să Te invoc ?

Dar cine Te-ar putea invoca pe Tine, necunoscându-Te ? Căci, necunoscând, omul poate să invoce pe cineva în locul altcuiva.

Dar oare ce-ar putea fi mai potrivit ? : Să fii invocat sau să fii cunoscut ? În ce fel însă Te vor invoca necredincioşii, pe Tine, Cel în Care ei n-au crezut ? Sau în cel fel vor crede ei, fără acela care le va spune dinainte ceva despre Tine ? Şi vor lăuda pe Domnul cei care îl caută. Căci numai cei care îl caută îl vor găsi, şi găsindu-L, îl vor lăuda.

Dar eu am să Te caut, o, Doamne, invocându-Te, şi am să Te invoc, crezând întru Tine”.[2]

         „Dar în cel fel îl voi invoca eu pe Dumnezeul meu, pe Dumnezeul şi Domnul meu ? Fiindcă oricum îl voi invoca, îl voi chema în mine, întru totul pe El Însuşi. Însă care ar putea să fie locul din fiinţa mea în care să poată veni întru mine Dumnezeul meu; în care loc să vină întru mine Dumnezeul meu, Dumnezeul care a făcut cerul şi pământul ?

O, Doamne, Dumnezeul meu, există oare în fiinţa mea ceva atât de mare, care să Te poată cuprinde ? Dar oare cerul şi pământul, pe care Tu le-ai făcut, şi în care Tu şi pe mine m-ai zidit, Te cuprind ele oare ? Dar, întrucât fără Tine nimic din tot ce există n-ar putea să existe, ar fi cu putinţă oare ca ceea ce există să poată să Te cuprindă ?

Fiindcă la fel sunt şi eu: de ce îţi cer eu să vii întru mine, eu, care n-aş putea să exist dacă Tu n-ai fi întru mine ? Deoarece eu, chiar şi la cei de jos de mă voi duce, Tu eşti totuşi până şi acolo; iar de voi coborî la iad, Tu iarăşi eşti prezent.

         Aşadar, o, Dumnezeule al meu, eu n-aş putea să fiu, n-aş putea în nici un fel să exist, dacă Tu n-ai fi întru mine. Or, aş putea eu oare să exist, dacă n-aş fi întru Tine, Cel datorită Căruia sunt toate, prin care sunt toate şi în care sunt toate ? Chiar aşa, o, Doamne, chiar aşa! În ce loc să Te chem deci, de vreme ce eu sunt întru Tine; sau Tu, de unde anume să vii întru mine ? Căci unde m-aş putea eu retrage în afara cerului şi a pământului, pentru ca Dumnezeul meu să vină de acolo întru mine, El, Care a zis: Eu umplu şi cerul, şi pământul.”[3]

           „Aşadar, Te cuprind oare cerul şi pământul, de vreme ce Tu le umpli pe ele cu făptura Ta ? Oare Tu le umpli şi încă mai rămâne pe afară, deoarece ele nu sunt în stare să Te cuprindă ? Şi încotro mai reverşi Tu ceva, care prisoseşte din Tine, după ce şi cerul şi pământul s-au umplut de Tine ? Nu simţi oare nevoia să fii conţinut de ceva, Tu, Care le conţii pe toate, fiindcă pe cele pe care le umpli, Tu le umpli conţinându-le ? Căci nu vasele care sunt pline de Tine Te fac neschimbător; deoarece ele, chiar dacă s-ar sfărâma, Tu tot nu Te-ai revărsa, iar când Te vei revărsa peste noi, Tu nu vei rămâne la pământ, ci ne vei ridica şi pe noi, şi nici Tu nu Te vei împrăştia, ci ne vei aduna.

         Dar Tu, Cel Care le umpli pe toate, le umpli cu totalitatea Ta ? Ori poate că întregul nu Te poate cuprinde în întregime şi atunci el cuprinde numai o parte din Tine ? Şi toate cuprind în acelaşi timp aceeaşi parte din Tine, ori fiecare parte conţine numai câte ceva din Tine, şi anume, părţile mai mari pe cele mai mari şi părţile mai mici pe cele mai mici ?

         Aşadar, există vreo parte a Ta mai mare şi alta mai mică, sau Tu eşti totul în toate părţile şi nici un lucru nu Te poate cuprinde în întregime ?”[4]

         Rămâne iarăşi celebru în literatura creştină pasajul în care el, Augustin, îl caută pe Dumnezeu în făpturi pentru a nu-l găsi decât dincolo de ele:

         „Şi ce anume este El ? Am întrebat pământul şi el mi-a răspuns: „nu sunt eu”; şi tot aşa mi-au răspuns şi cele care se află pe acesta. Am întrebat marea şi adâncurile, şi târâtoarele cu suflet viu, şi mi-au răspuns şi ele: ”nu suntem noi Dumnezeul tău; caută deasupra noastră”. Am întrebat apoi adierile cele diafane şi aerul cu toţi locuitorii săi, şi el mi-a răspuns: „Anaximene se înşeală; eu nu sunt Dumnezeu.” Am întrebat cerul, soarele, luna şi stelele şi ele mi-au răspuns: „nici noi nu suntem Dumnezeul pe care tu îl cauţi”. Şi am zis tuturor acestora, care înconjoară uşile trupului meu: ”mi-aţi spus în legătură cu Dumnezeul meu că nu sunteţi voi; spuneţi, dară, ceva despre El”.

         Şi ele au strigat către mine cu glas mare: „El este Cel Care ne-a făcut pe noi”. Întrebarea mea era propria mea cercetare, iar răspunsul lor era însăşi frumuseţea lor”.[5]

         În „notă asupra ediţiei”, iată ce ne spune traducătorul: „Versiunea pe care o propunem aici este prima traducere românească integrală a textului „Confesiunilor”, întrucât ediţia  precedentă a acestei opere, datorită ilustrului nostru profesor, N.I. Barbu, a suferit din partea cenzurii de dinainte de 1989,  numeroase amputări de text”. pg.5

         Citind „Confesiunile” oricine îşi dă seama cât de mult a luptat acest african cu păcatul până la vârsta de 33 de ani, când a primit botezul !

         Un mare merit în această luptă în care a  biruit, îl are desigur mama sa Monica, cum foarte frumos notează traducătorul:

         „Odiseea spirituală dramatică a lui Augustin până la convertire se împlineşte cu zbuciumul neistovit al Monicăi, mama sa, obligată să participe la prăbuşirile şi înălţările lui” (studiul introductiv-p.67)

         Este foarte cunoscut episodul în care mama lui Augustin merge la patriarhul din vremea aceea „Sf.Ambrozie”, îi cade în genunchi implorându-l să-i salveze fiul.

         Patriarhul o linişteşte şi-i adresează aceste cuvinte: „Dumnezeu nu va lăsa să piară fiul atâtor lacrimi”.

         De aceea, după convertire, Sf. Monica avea să spună: „l-am născut pe fiul meu a doua oară”.

         „Africanul înzestrat  cu o natură faustică, în care se uniseră temperamentul punic cu spiritul elin şi cu voinţa romană” cum îl numeşte părintele profesor Nicolae Balca, face parte din cohortele marilor convertiţi: Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Moise Etiopianul, etc. .

         Amintim că Aurelius Augustinus s-a născut la 13 noiembrie 354 în localitatea Tagaste din provincia romană Numidia, în Africa de Nord, astăzi Suk-Ahras, în Algeria şi a murit la 28 august 430.

         A fost episcop de Hippo-Regius timp de 35 de ani. Biserica Ortodoxă la data de 15 iunie îl sărbătoreşte în fiecare an.

Pr. Vasile Marinescu

Biserica Olari – Curtea d Argeş

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com