Consideraţii cu privire la interacţiune socială

şi preocuparea pentru schimbarea atitudinii

Prof. univ. dr. Nicolae Radu

În încercarea de a înţelege atitudinea şi responsabilitatea pentru prezent, ce revin poporului nostru, apelul la istorie este mai mult decât esenţial. Există altă posibilitate să înţelegem cine suntem cu adevărat? Mecanismele de conformare şi obedienţă ale majorităţii, funcţionarea controlului social şi posibilităţile schimbării atitudinii prin interacţiune socială sunt aspecte larg dezbătute de cercetători, precum: Doise, Deschamps şi Mungny[1]. Nu o singură dată, intenţia noastră de a înţelege cum se transformă normele sociale, ce reacţii induce presiunea pentru uniformitate şi cum le induce inovaţia, ne împinge cu gândul spre „psihologia mulţimilor”, respectiv spre Gustave Le Bon. Considerând acestea, conformismul faţă de grup şi obedienţa faţă de autoritate să însemne calea cea mai sigura spre succes? Ce poate să însemne succesul în astfel de condiţii?

România zilelelor noastre

Trădare, trădare, trădare?! Frica de întuneric ne înconjoară. Frica de a nu mai plăti întreţinerea, frica de a nu mai merge la muncă, toate ne împing într-o schemă a nebuniei. Specialiştii în diversiuni mondiale sunt poate stupefiaţi de ceea ce se întâmplă în România. Trădare? Cine trădează?!  Un om ţinut în foame mai are vreme să gândească? Mai gândeşte oare la politica României? Cu un salariu de 6 milioane de lei vechi la ce te mai poţi gândi în astfel de vremuri? Educaţia este la pământ, cultura este ca şi inexistentă. Sănătatea?! Cine mai are nevoie de sănătate? Deşi avem o ţară frumoasă, cine mai vrea să trăiască în România? Suntem martori tăcuţi, poate mult prea tăcuţi ai unor fapte ce îşi pun amprenta în mod necinstit pe faţa României. Avem servicii de securitate, avem procurori anticorupţie, încă mai avem poliţie, dar interese naţionale mai avem? Rezervele de aur ale ţării noastre s-au dus! Acum sunt scoase la mezat rezervele de curpru în valoare de 10 miliarde de dolari, cu un preţ la strigare de 50 milioane dolari! Întâmplare să fie numai?

Inexplicabil sau nu, minele de aur moştenite de la daci şi romani şi-au închis porţile, în condiţiile în care corporaţii străine îşi fac simţită prezenţa la Roşia Montană. Câţi ţin seama, oare, de faptul că în Munţii Apuseni, pe lângă cea mai mare rezervă de aur şi argint din Europa, aur de o calitate ridicată, mult superioară, ar fi şi o rezervă uriaşă de wolfram, metal mai scump decât aurul şi mult mai preţios, greu de găsit, foarte necesar în industria militară şi spaţială şi în economie, în general ? Să nu uităm şi de rezervele de uraniu ale ţării ce sunt de o puritate ridicată. Cum să înţelegem că pentru 520 de kilometri pătraţi, inima de aur a Apusenilor, statul român primeşte o chirie de nimic, concesiunea fiind încheiată pentu 20 ani?[2] Să fie, oare, soluţia de progres a României lichidarea economiei productive? Auzim de lucruri ce se vor demne de urmat. Spun demne pentru că multe dintre ele sunt departe de a fi şi legale. Cine mai vrea să audă ? Cine vrea să vadă ? Chiar trăim în ţara orbilor ? Vremurile sunt interesante. Poate, mult prea interesante! Minorităţile din România au drepturi. Aşa şi trebuie să fie. Însă cine se mai gândeşte la românii pierduţi prin lume? Cine se mai gândeşte la românii din Ucraina, dar la cei din Ungaria? Câte drepturi mai au aceştia? În timp ce limba română este scoasă din programele şcolare, maghiara se vorbeşte în inima ţării! Să ne mai mire faptul că avem vorbitori de limba română, dar care nu mai simt româneşte?

Trădare, trădare, trădare? Îmi place să cred că nu! Nu trădarea este în prim plan. Inconştienţa unor decidenţi, nepăsarea faţă de o lume aflată în nevoie, dar şi prostia ridicată la rang de virtute, toate acestea nu fac decât să înţelegem că vindem ieftin şi cumpărăm scump. Din nefericire, vom cumpăra şi mai scump.

Drumul spre Europa

Mai are Romania dreptul la speranţă? Generaţia celor ce sunt legaţi de pământ se stinge. Încet, dar sigur. Ce ne vom face fără aceşti iubitori de ţară? Încotro mergem? Ce mai înseamnă pământul românesc? Cine mai are nevoie de pământ? Pământul nu mai înseamnă aproape nimic. Să ne mai surprindă faptul că nu mai puţin de 1 milion de hectare de teren arabil şi-a găsit drept stăpâni: arabi, turci, evrei şi chiar chinezi? Firesc, pentru cei ce au cumpărat pământ în ţara noastră nu putem să avem decât cuvinte de apreciere! Spiritul lor întreprinzător le asigura şi profitul. Însă, ce putem să spunem despre cei ce au permis scoaterea pământului românesc la vânzare? Cu bani puţini, a fost cumpărat mult! Să fie tot o întâmplare? Exista oare şi un răspuns? Sunt sigur că Ştefan cel Mare se întoarce în groapa. Şi nu este singurul dintre cei care au condus destinele neamului nostru spre o Românie până nu demult cu adevărat liberă.

Unde se afla România?

Auzim din ce în ce mai des ca anii de dinainte de 1989 sunt ani marcaţi de comunism. Se spune la fel de des ca cei 50 de ani de comunism au dus Romania la marginea prăpastiei? Cine vorbeşte?! Comunismul este condamnat tocmai de cei ce beneficiau de privilegiile ce reveneau nomenclaturii comuniste. Să înţeleg că şi-au schimbat deja parul ? Dar năravul nu cumva a rămas acelaşi?

Cu siguranţă ca România nu a avut parte de ani uşori. Cu jertfe de sânge aduse în primul Război Mondial, cu tineri căzuţi pe câmpurile de luptă ale celui de-al doilea Război Mondial, cu mame îndurerate ce aşteptau cu ochii în lacrimi întoarcerea fiilor de la război, dar şi cu oameni care şi-au strigat durerea, vreme de 17 ani în temuta închisoare de la Râmnicu Sărat, precum Seniorii Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, România a mers mai departe.  Şi în 1988 în ţară era frig. Oamenii îngheţaţi aşteptau la rând un pachet de carne. Pâinea se dădea pe cartelă. La fel şi laptele. De ce toate acestea? Pentru că se dorea o Românie independentă, scoasă din mâna creditorilor bancari? Spun acest lucru, cu atât mai mult cu cât nu trebuie să uităm că în februarie 1989, România lichida datoria externă, în valoare de aproape 12 miliarde dolari. România era producătoare de bunuri cu piaţă de desfacere în întreaga lume. Tractorul românesc era căutat în toată lumea. La fel de căutaţi erau şi rulmenţii fabricaţi la Înteprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB). Nu mai vorbim de Republica, apreciată în toata lumea pentru ţevile sudate, de Tricodava Bucureşti, de Vulcan Bucureşti, de Kandia Timişoara, de COMTIM Timişoara, de Siderca Călăraşi, de Timpuri Noi Bucureşti, de ARO Câmpulung etc. etc. Ce s-a ales de toate acestea? Ce a mai rămas din Uzina 23 August? Unele au fost preluate de investitori străini cu intenţii declarate de a le face şi mai performante. Spun intenţii declarate, pentru că mulţi dintre investitori aveau alte gânduri cu industria românească. Multe dintre fabrici au ajuns să fie demolate pentru a face loc unor cartiere exclusiviste de locuinţe. Criza a împiedicat construcţia de locuinţe, iar acum, în locul fabricilor mai avem doar clădiri sau terenuri în paragină. Cum a fost posbil să se ajungă la un asemenea jaf? Unde sunt omenii care au muncit în aceste fabrici? Ce s-a ales de ei? Cum a fost posibil ca asemenea investitori să ajungă în România? Serviciile de informaţii sunt sigur că şi-au făcut datoria, însă cine a ţinut seamă de rapoartele întocmite? Sidex Galaţi a fost vândut şi el. Înainte de privatizare, se spunea că numai starea de conservare duce la pierderi de 1 milion de dolari/zi. La nici şase luni după cumparare, fostul Sidex Galaţi a ridicat Arcelor Mittal de pe locul 4 pe locul 2 în lume la prelucrarea de oţel, profitul fiind evident.

În noiembrie 2007, România avea o datorie externă, pe termen mediu şi lung, de 33 miliarde de euro. În 2009, datoria externă a crescut la 80.2 miliarde de euro. În 2011 datoria externă se apropie de 100 miliarde euro. Pentru ce toate aceste datorii? Trăim mai bine?

Împrumutam, dar cum vom plăti? Cine va plăti? Nu cumva mergem pe ideea „după noi, potopul”? Cu ce au greşit generaţiile ce vor veni după noi? În mod cert, banii sunt din ce în ce mai puţini. Producţia în România stagnează. Mai are România industrie? La ce ne mai trebuie industrie? România a ajuns din producător, consumator de bunuri. Interesează pe cineva? Mai avem industrie textilă şi de încălţăminte? Mai avem industrie metalurgică? Dar industrie minieră?

În decembrie 1989, în România nu existau şomeri. În decembrie 2009, numărul acestora era de 709.383. În 1989, România avea aprox. 12,5 milioane de angajaţi, plătitori de taxe şi impozite. Potrivit surselor oferite de „Adevărul”[3] , în aprilie 2010, la 5,5 milioane de pensionari mai existau doar 4,29 milioane de salariaţi (tabel 1).

In 2011, Fondul Monetar Internaţional cere disponibilizarea a încă 100.000 de angajaţi, apreciind companiile de stat drept „o bilă de plumb care trage economia României în jos, în loc să contribuie la creşterea economică cum ar fi normal”! Adevărat să fie? Cine vorbeşte despre normalitate? Care sunt interesele FMI în lume? Nu cumva se uită că valoarea adăugată a companiilor străine din România este mai mică decât cea a firmelor locale şi cea mai scăzută din Europa Centrală? Potrivit datelor prezentate de Banca Mondială, creşterea anuală a valorii adăugate produsă de firmele străine din România a fost între anii 2003 şi 2008 de doar 2,6%, în timp ce pentru companiile locale creşterea a fost de 5,9%, adică mai mult decât dublu. Donato de Rosa, senior economist la Banca Mondială, atrăgea atenţia asupra faptului că „evoluţia din România arată că investiţiile străine nu au contribuit prea mult la economia naţională”. Despre ce vorbeşte Fondul Monetar Internaţional? Măsurile de austeritate luate între 2009 şi 2011 i-au obligat pe mulţi oameni de afaceri să intre în economia subterană. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o.[5] Creşterea CAS, creşterea accizelor, introducerea impozitului minim, mărirea TVA ş.a. - toate la un loc - au mărit evaziunea fiscală.[6] Cum şi aminteam, ne mai surprinde oare faptul că, în anul 2009, economia subterană reprezenta circa o treime din produsul intern brut al României, aproape două treimi din aceste sume provenind din munca la negru, iar restul din nedeclararea veniturilor obţinute ?

După 22 de ani de false preocupari pentru performanţă, România a devenit o piaţă de import. Nu se mai cunoaşte vreun produs românesc vestit la export.[7] Avem „Carrefourˮ, există supermarket „Cora”, dar produsele româneşti lipsesc. Avem însă gogoşari din Argentina, roşii din China, fasole din Columbia. Unde sunt merele româneşti? Unde este grija pentru producătorul intern? De ce este nevoie de importuri, în timp ce producţia de lapte este aruncată, în lipsă de cumpărători? Laptele românesc nu mai este bun sau comisionul adus de importuri este mai gras? În decembrie 1989, România avea un produs intern brut de 800 miliarde lei, circa 53,6 miliarde dolari. Cursul de schimb pentru un dolar era de 14.92 lei. În octombrie 2011, rata de schimb pentru acelaşi dolar american este de 30.897 lei vechi. Exporturile României totalizau în 1989 nu mai puţin de 5,9 miliarde dolari, iar venitul naţional era realizat în proporţie de circa 58% de industrie şi 15% din agricultură. În 2010, cea mai mare parte a veniturilor era realizată din taxe şi impozite, iar Rompetrol era prezenţa cea mai activă pe piaţa mondială, cu exporturi de produse în valoare de 1.6 miliarde dolari.

În 1989, România era apreciată drept „grânarul Europei”. Unde este România acum? Mai are România industrie de prelucrare a sfeclei de zahăr? Cine este cel mai mare producător de ulei în România? Agricultura este privită drept şansa dezvoltării pentru România. Să fie adevărat? Ce mai poate face agricultura fără intervenţii masive din partea statului ? România are o suprafaţă totală de 14, 7 milioane de hectare, din care 10 milioane sunt ocupate cu teren arabil. În 2009/2010, circa 6,8 milioane de hectare erau nelucrate, în timp ce aproximativ un milion de hectare era scos la vânzare pentru întreprinzători străini. Cu toate acestea, românii sunt consideraţi cei mai înstăriţi din Europa. Adevărat să fie şi acest lucru? În proporţie de circa 90%, deţin în proprietate o locuinţă primită cu mulţi ani în urmă drept repartiţie de la fabricile comuniste. Mulţi dintre tinerii zilelelor noastre nu au avut însă această şansă. Au îndrăznit şi au luat locuinţe cu ajutorul unui împrumut pe 30 de ani la bancă. Ce înseamnă acest lucru? Un risc major asumat pe viaţă, cu atât mai mult cu cât reducerea salariilor în sectorul bugetar cu 25%, dar şi disponibilizările masive de personal, toate au dus la situaţii crunte. Realitatea este că şansele de a scăpa de datorii cu „faţa curată” este aproape imposibilă. Datele prezentate în statisticile Băncii Naţionale a României arată că în ţara noastră sunt peste 730.000 de persoane care au restanţe mai lungi de 30 de zile la achitarea ratelor către bănci. Dacă la această cifră mai adăugăm alte aproximativ 300.000 de restanţieri din zona „creditelor doar cu buletinul” şi dacă mai adăugăm circa 10.000 de români care au fost nevoiţi să returneze automobilele către firmele de leasing, constatăm că românii sunt departe de a fi cei mai înstăriţi din Europa. Potrivit „Buletinului lunar al BNR” (capital.ro), la 31 august 2011, restanţele totale ale populaţiei se ridicau la aproape şapte miliarde de lei, dintre care 5,48 miliarde erau restanţe mai lungi de 90 zile. Cine este cel care nu îşi mai poate plăti datoriile? Ponderea majoritară o deţin bărbaţii de 30 de ani cu studii şi venituri medii sau sub medie. Pe cine mai interesează însă acest lucru?

Din ce în ce mai mult, majoritatea românilor trăiesc sentimente confuze: un amestec de tristeţe, decepţie, ruşine, umilinţă, furie. Drumul spre democraţie s-a soldat cu efecte secundare nebănuite: prietenii dinamitate, familii destrămate, apariţia unor postrevoluţionari agresivi şi lipsiţi de scrupule, a unor noi specii de oportunişti. Anxietatea, suspiciunea, culpabilizarea, vânătoarea de vinovaţi, măsurarea gradului în care suntem pătaţi macină, din păcate, din ce în ce mai mult conştiinţele, disponibilităţile constructive. Starea de insecuritate individuală, declinul demografic şi fragilizarea stării de sănătate a populaţiei, emigraţia tineretului instruit şi superdotat, diminuarea solidarităţii naţionale şi a responsabilităţii civice, diminuarea interesului pentru muncă, insuficienta consacrare, pe toate componentele, a societăţii civile şi absenţa unei clase de mijloc puternice, nu fac nimic altceva decât să accentueze starea de vulnerabilitate, de anemie socială ce cuprinde domeniul social, în ansamblul său.

Academicianul Florin Constantiniu susţine că de această situaţie este responsabil poporul român care confirmă că „un popor de oi naşte un guvern de lupi. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să „tempereze” setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, naş, cumnat, amic etc. şi-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui „hatâr şi bacşiş” a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine, şi nu la binele comun?!”

Se vrea ca România să devină o ţară de analfabeţi?

Justificat sau nu, examenul de Bacalaureat din anul 2011 a scos în faţă o realitate cruntă: 57% dintre absolvenţii de liceu nu au reuşit să promoveze examenul de absolvire. Privim cu furie spre ministrul Funeriu şi îl credem vinovat de toate. Vina nu îi aparţine însă. Poate doar îndrăzneala de a spune lucrurilor pe nume. Raul pleacă de undeva, din urmă. Nu cred că exista un alt domeniu decât cel al învăţământului în care să fi fost desfăşurate atâtea experimente. De la an la an, confuzia stăpâneşte nu numai curricula şcolară, dar şi mintea profesorilor. Cu manuale alternative, cu criterii de performanţă ce nu mai ţin pasul cu realitatea, dar şi cu salarii de mizerie, profesorii încă mai merg la şcoală.

În condiţiile în care învăţământul românesc este pus la zid, iar profesorii sunt obligaţi să plece din sistem la 65 ani, vârsta deplinei maturităţi ştiinţifice, diploma de medic reprezintă un paşaport pentru străinătate. În timp ce în România se moare, se moare în spitale, medicii fug din ţară, fug de un sistem în care sunt condamnaţi la „plicul bolnavului”. În cifre, între 2007 şi 2010, peste 6.500 de medici au plecat să profeseze în afara ţării. Oare de ce? Circa 63,7% dintre cei care lucrează în sistemul medical au venituri situate sub 15 milioane de lei vechi, iar 71, 6% au salarii cuprinse între 10 şi 15 milioane lei vechi. Cât de mulţumiţi sunt medicii în raport cu munca depusă? Urmare a unui studiu întreprins (www.cercetare/sociala.ro; de văzut şi capital.ro), tot cifrele vorbesc: în timp ce 1, 3% se declară foarte mulţumiţi, 2, 6% mulţumiţi, 3,9% evită un răspuns, nu mai puţin de 37,4% sunt nemulţumiţi, iar 54,7% se declară foarte nemulţumiţi de modul în care sunt apreciaţi pentru efortul depus. În acest context, ce mai aşteaptă românul?

Să nu uităm niciodată!

Istoria nu va uita, cum nu a uitat niciodată. Îmi place să cred că România are dreptul la şansă. Nu cred în culori politice, cum nu cred prea mult nici în oameni politici. Cred în oameni care gândesc româneşte. Câţi mai sunt?! Nu mulţi. Trebuie să privim cu mai multă atenţie spre resursele din subsoluri. Trebuie să luăm aminte la cei ce iubesc pământul.Trebuie să ne trezim şi să ne aducem aminte că tinerii reprezintă viitorul nostru. Trebuie să-i ajutăm să rămână în ţară. Mulţi au plecat şi încă mai vor să plece. Trebuie să nu uităm că fără ei, România se stinge. Cine mai vrea o Românie frumoasă?!

Notă bio-bibliografică  -  Prof. univ. dr. Nicolae Radu

- Este absolvent al Academiei Naţionale de Informaţii şi al Facultăţii de Istorie, Universitatea „Hyperion”;

- Deţine două doctorate, în psihologie şi filologie;

- În anul 2007 a absolvit Colegiul Naţional de Apărare;

- A scris 10 cărţi şi 123 de articole centrate pe teme de interes, desprinse din psihologie, istorie, antropologie socială şi identitatea organizaţiilor teroriste; în prezent este profesor titular în cadrul Facultăţii de Sociologie-Psihologie, Universitatea „Spiru Haret” şi desfăşoară activităţi didactice, în calitate de profesor invitat, la mai multe universităţi din ţară.

Cărţi publicate

Antropologie, istorie

[1] W. Doise, J. -C. Deschamps, G. Mugny, Psihologie socială experimentală, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

[2] E. Cornea, Roşia Montana rezista! în www.napocanews.ro, 2010.

[3] www.adevărul.ro

[4] M. Bechir, Decizii care au aruncat în colaps sistemul de pensii, 7 februarie 2010, în, www.adevărul.ro.

[5] Acad. Fl. Constantiniu, Istoria României la răscruce, interviu, pe site-ul http://absentul.blog.com/2010/04/08/istoria-romaniei-la-rascruce/ .

[6] Cristian Socol, vicepreşedintele Asociaţiei Generale a Economiştilor din Romania, 08.09.2010, în www.standard.money.ro

[7] Acad.Fl. Constantiniu, Op. Cit