|
Cuvinte cu miezul în afară
Consideraţiile scriitorilor Laurian Stănchescu şi
Irimie Străuţ
asupra romanului de debut
"Preţul loialităţii" de Daria Dalin (foto)
Impresii si pareri personale in FORUM
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
 Nu-mi
propusesem să scriu o carte, deşi asta aşteptau de la mine mulţi dintre
dascălii mei. Nu le-am ucis speranţa spunându-le „nu”, dar nu am scris!
Şi nici n-am încercat. N-am cutezat să mă imaginez nici vreasc măcar „la
umbra marilor stejari”! Şi cum să mă fi imaginat scriitoare, când mie
nu-mi place să scriu o scrisoare şi nu-mi place pentru că nu ştiu, nu
pot să mă adun în puţine, de complezenţă şi de convenienţă, cuvinte,
încât să încap într-un plic? Dar… s-a întâmplat! „Eram goală,
goală pe dinăuntru! Eram ca pădurea desfrunzită în care s-aude şi
geamătul frunzei desprinsă din ram. Eram ca o casă părăsită în care
s-aude şi răsuflarea celor ce-au trăit acolo şi nu mai sunt. Eram ca o
fântână secătuită în care ecoul pietrei aruncate, s-aude până departe,
sfâşietor. Eram…Nu mai eram!” . Nu m-am refugiat în scris şi nici n-am
scris ca să mă sustrag faptelor, ci ca dintr-un şir de neînţelese
întâmplări, să extrag înţelesul şi acceptându-l, împăcată cu lumea
şi-mpăcată cu mine, să pot să merg mai departe, căci între lumi e doar
loc de popas, nu e rost să rămâi. Şi, când ceea ce căutam mi s-a
dezvăluit, m-am oprit. Atunci mi-am dat seama că-n căutarea doar a două
cuvinte, noapte de noapte, în patru luni, scrisesem o carte. Am numit
cartea cu înţelesul, cu cele două cuvinte, adică „Preţul loialităţii” şi
m-am semnat Daria Dalin. Apoi, câteva luni m-am întrebat dacă e sau nu
carte scrierea mea! Aveam nevoie de o confirmare şi cui s-o fi cerut
întâi, dacă nu dascălului meu din liceu, Tiberiu Socaciu? Am mai stat o
vreme până să îndrăznesc să dau manuscrisul profesoarei Silvia Beldiman,
prietena mea. Cel care, însă, refuzând să vorbească cu mine, omul
obişnuit, vorbind doar cu autoarea, m-a făcut să înţeleg că am scris un
roman, învăţându-mă, în acelaşi timp, să mă desprind de carte, a fost
eseistul Gabriel Petric, evident, profesor şi el. Apoi, amintindu-şi,
probabil, de debutul său literar,
 Paulina
Popa, în câteva zile, în editura „Paula”, a dat viaţă cărţii mele. A
urmat lansarea, chiar de ziua mea, 24 februarie 2006, la Deva. Că
piatră, imagine, mişcare, sunet, culoare, cuvânt este trupul creaţiei,
artă se cheamă, adică nemurire, iar creatorii sunt Zei. …iar acum, aşa
cum n-am îndrăznit să gândesc, cum nici măcar nu am visat, vreodată,
iată-mă aici, în Templul cuvântului scris, faţă-n faţă cu Zeii!
Daria
Dalin
Bucureşti, 06.10.2006
Pentru mine tot ce se întâmplă în lumea asta nu
capătă sens decât în arta care se cheamă literatură, pentru că eu cred
că starea primordială a omului a fost şi este energia cuvântului. Daria
Dalin înţelege cuvântul ca pe o pustie a cunoaşterii care creşte
cuprinzând orice formă de deşertăciune umană sau cosmică. Planurile de
percepţie ale fiinţei sale se întind până-şi găsesc punctele de
coincidenţă până şi în îndepărtatul freamăt al lucrurilor. Linia acestei
cărţi urmăreşte viaţa unor oameni care nu vor să fie autorii unor
metafizici fără rost, ci vor ca viaţa lor să aibă un loc în ordinea
creaţiei şi să fie măsurată de o clepsidră apărută din mijlocul unui
basm, chiar dacă este o iluzie. La urma urmelor dacă universul nu se
sprijină pe nimic, pe ce s-ar sprijini interiorul lui din care şi noi
facem parte? Însă Daria Dalin vede dincolo de acest univers şi creează
un altul în care fiinţa noastră trăieşte esenţa tuturor începuturilor,
începuturi a căror geneză se prăbuşeşte ca o formă de mântuire. În acest
moment Daria Dalin opreşte clipa acestei cărţi ca pe o naştere al cărei
ţipăt atinge această lume făcând din ea un ecou perpetuu care, la fel ca
lumina, nu se va opri niciodată din mişcarea sa. Poate că pentru sine
universul se percepe ca un punct neînsemnat care se micşorează mereu,
dar aşa cum spunea Daria Dalin: „Doamne, măcar Tu rămâi lângă mine
mereu”, măsura veşniciei sau a neveşniciei este numai omul muritor care,
paradoxal, rămâne cea mai reuşită creaţie din toate universurile.
Laurian Stănchescu
Daria Dalin şi Preţul loialităţii
Trăiesc parcă un vis în plină realitate, terorizat de
modernismul născut din ecoul unor sentimente cenzurate, dintr-o lume
bolnavă, vag cenzurată.
N-aş fi crezut să am privilegiul să mă îmbăiez în apele unei experienţe
atât de incitante, precum întâlnirea cu Daria Dalin, autoarea unui roman
absolut neobişnuit pentru o debutantă: Preţul loialităţii, apărut în cea
mai tânără şi inspirată editură deveană -„Paula”.
Cititorul este inundat şi cutremurat, în acelaşi timp, din primele
pagini de şocuri imagistice şi ideatice cu valori inedite, dezgropate
dintr-un trecut nu prea îndepărtat, obsedant de viu, grefat pe trupul
unei realităţi tot mai apropiate, hartă a unei irefutabile experienţe
inundată de puncte luminoase pe nişte piscuri iscate de vise onirice,
intersectate de întunecimi din văi şi doline ale unui cuget chinuit de
spaime şi de evadare spre nicăieri, ale unui suflet damnat, împovărat de
vini imaginare şi de dureri ascunse, inexprimabile, povară chinuitoare a
unor taine mărturisite doar sieşi, neînţelese nici de cei mai apropiaţi
autoarei.
Personajul cu care se identifică, bântuie paginile cu angoase iscate din
plăsmuiri ciudate, suprapuse peste realităţile atroce ale unor
evenimente cotidiene cu reverberaţii spre un anunţat imprevizibil,
premonitoriu totuşi, văzute în alte dimensiuni de timp şi spaţiu decât
cele trăite în normalitate.
Ca în cărţile lui Mircea Eliade, Kafka, Orwell, Camus, Eugen Ionesco,
suntem martorii unei trăiri intense, sufocante chiar, sugerând parcă o
teroare din miturile ancestrale ale omenirii transplantate în geografia
prezentului şi ca în scrierile lui Orwell sau Kafka, personajele,
nenominalizate fiind, par nişte fantome sau fantoşe dintr-un timp
revolut ( cum abia înţelegem dacă citim cartea până la sfârşit ).
Aparent, este vorba de o poveste de iubire, o poveste care a marcat două
destine, în care personajele implicate se caută neîncetat ca în legenda
cu Soarele şi Luna, fără să se găsească niciodată.
Făcând o radiografie critică foarte exactă, ca în transă, a timpului pe
care îl trăim cu toţii, chiar în clipa când citiţi aceste rânduri,
scriitoarea se vădeşte un observator avizat al vieţii cotidiene
contemporane, vizavi de cei în preajma cărora îşi petrece zilele, colegi
de muncă, unii prieteni, alţii falşi prieteni, dintr-o instituţie
subînţeleasă pe care o creionează cu toate calităţile şi păcatele
specifice, mai ales ale celor ajunşi în funcţii de decizie,
neeschivându-se să ducă aprecierile până la cinism, mai cu seamă în
privinţa femeilor.
Conflicte făţişe sau ascunse cu şefi şi o conducere sindicală obedientă
puterii, cu nişte false prietene intrigante, cât şi cu alţi membri laşi
ai colectivului din care face parte, sunt elemente pretext pentru
refulare, răzvrătire a eu-lui rănit, impus să se conformeze unor poncife
şi unor prejudecăţi mic burgheze, provinciale, un eu nevoit să adoarmă
şi să-şi rumege somnul raţiunii într-un pat a lui Procust, oferit de
nişte moralişti farisei.
Împovărată de o vinovăţie, reală sau imaginară, ca un Don Quijote,
eroina se luptă cu morile de vânt, chinuită de himera dreptăţii
prezumtive, invocată adesea unui adevăr pierdut în neant, părând, doar
părând, măcinată de orgoliul că ar fi singura păstrătoare a pietrei
filozofale.
Fire mândră şi voluntară, ia decizii definitorii şi definitive fără
regrete. Victima unei adevărate conjuraţii pornită din invidie,
cercetată de oniricele fantasme ale nopţilor pline de frământări
sterile, prevestitoare de rele şi dureri cauzate de mediu social ostil,
care-i otrăvesc existenţa, trăieşte realitatea imediată a vieţii sale
într-o singurătate sprijinită doar de fiul său.
Adevărate pagini kafkiene sunt cele din nenumăratele zile dedicate
recuperării unor acte furate, în lupta cu birocraţia. Abia în final
aflăm că întreaga lume terifiantă prin care a trecut eroina-autoare a
cărţii, este un imediat exerciţiu al memoriei cu zugrăvirea unui timp
nenumit ( poate comunismul, poate democraţia originală ), când adevărul
era arestat şi chinurile sale au stat sub semnul fricii şi al revoltei
înăbuşite, exprimată ca într-o luptă dintre orbi sau surdomuţi,
loialitatea fiind o metaforă, încercând să spargă zidul unei societăţi,
o epocă de tinichea aurită, urâtă până la descompunerea de sine.
O trăire de sclav, oglinda propriei neputinţe, dintr-o utopie stearpă,
într-o vreme când a fi o femeie liberă, o doamnă, este un afront adus
întregii societăţi, maşinărie dezumanizată şi dezumanizantă, care
distruge vieţi, familii, doruri, idealuri, vise, speranţe…
Irimie Străuţ
|
