Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Constantin VLAICU -

UN CETĂŢEAN EMBLEMATIC

AL ROMÂNIEI TAINICE

ŞI PLEDOARIA  SA PENTRU SĂNĂTATEA PĂMÂNTULUI

 Cezarina ADAMESCU, Agero

Grafica de Hetco (Agero)

CHIPURI SUFLETEŞTI.  PORTRET ÎN NUANŢE DE VERDE

             Ce cuvinte ne-ar fi de folos pentru zugrăvirea în chip cât mai veridic a sufletului unui om? Portret sufletesc poţi face oare din culori obişnuite? Nu, nu s-au inventat încă asemenea vopsele impregnate în uleiuri de mir care să redea fidel statura spirituală a unei persoane.

            A plămădi un chip din cuvinte este ca şi cum ai vrea să clădeşti o casă. Începi de la temelie. Calităţi fizice, intelectuale, morale, spirituale, îmbinate armonios cu liantul cel mai durabil, cu ingredientele cele mai potrivite, toate având drept bază de pornire, principii sănătoase şi trainice, moştenite ori dobândite, pe fondul genetic, la fel de sănătos cu care Dumnezeu prin  părinţi, l-a înzestrat.

            Este vorba de un tânăr publicist, eseist, scriitor, militant pentru sănătatea planetei prin natura profesiei, dar şi prin convingeri; redactor, editor on-line, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

            Constantin Vlaicu, fiindcă despre el este vorba, se impune în peisajul publicisticii actuale, nu în chip spectacular şi manifest, dar ferm şi chiar cu graţie şi dezinvoltură, cu bun simţ şi cu modestia – atât de rară în ziua de azi, o adevărată floare de colţ a sufletului uman.

            În viaţa de toate zilele inginer silvic, absolvent şi al cursurilor de ziaristică şi, în prezent, student în anul II la Informatică, acest vrednic cărturar nu-şi dezice crezul asumat o dată pentru totdeauna.

            El s-a hotărât, prin tot ce întreprinde, SĂ FACĂ LUMEA MAI BUNĂ.  Cu toate mijloacele, dar, mai ales, cu propriile jertfe de zi şi de noapte, pacifist prin vocaţie, moderator şi deschizător de drumuri, este unul dintre beneficiarii Fericirilor cristice.

            Carisma acestui discret locuitor al „României Tainice”, proiect iniţiat de mentorul său, Prof. dr. Artur Silvestri, este prin urmare militarea pentru sănătatea planetei, proiecte educaţionale ecologice, reînvierea tradiţiilor şi datinilor strămoşeşti, păstrarea patrimoniului  material, cultural, spiritual al neamului şi, în chip deosebit, al zonei unde a văzut lumina zilei, Banatul montan, mai bine zis, localitatea Mehadia, judeţul Caraş Severin.

            Despre începuturile sale publicistice, Constantin Vlaicu dă o mărturie recentă, cu prilejul unui eveniment cultural: „Am devenit ziarist, mulţumită domnului Nicolae Danciu Petniceanu, care m-a încurajat, ajutat şi publicat. Fără aportul său, gazeta „Vestea” n-ar fi existat”. ( Revista „Vestea” nr. 28/mai 2009).

            Redactorul şi publicistul Constantin Vlaicu este una dintre acele  persoane „rara avis in terris” care, atent şi responsabil la tot ce întreprinde, se oferă în slujba, nu numai a oamenilor, dar şi a naturii, a mediului, a planetei şi chiar a cosmosului. Este, nu numai o profesiune îmbrăţişată şi exercitată cu dragoste şi conştiinciozitate extremă, dar şi o profesiune de credinţă, aceea de a milita „pentru formarea unei conştiinţe, a unei mentalităţi în sânul populaţiei, favorabile protejării mediului înconjurător.”

            El este unul dintre acei puţini oameni care nu-şi parchează maşina de-a curmezişul, pe trotuar, care nu aruncă gunoaie pe stradă, nu calcă spaţiul verde, nu rupe florile, sădeşte puieţi de arbori şi, acolo unde întâlneşte o floare rară, nu-şi pune întrebarea, precum Văcărescu: „zării o floare/ ca o lumină./ S-o tai se strică/ s-o las mi-e frică/ vine altul şi mi-o rădică.” Pur şi simplu, dacă îi place, o fotografiază, prelucrează imaginea şi apoi o dăruieşte cuiva, făcându-ne adesea să roşim pe noi care, odată ajunşi în pădure sau la iarbă verde pe piciorul de plai mioritic, nu ne mai săturăm să distrugem, să ne însuşim  comorile naturii ca şi când ni s-ar cuveni doar nouă şi ar fi fost create anume pentru noi, culegând într-o veselie, buchete imense şi cât mai pastelate, care imediat se vestejesc în borcane şi vaze improvizate.

            El ştie că, starea de graţie a unei flori este doar în pământul din care a răsărit. Şi, mai mult decât atât: îi pasă. Puţinor oameni  le pasă de ceea ce vor lăsa în urma lor şi exemplele sunt cu duiumul ce lasă turiştii  după ce părăsesc un loc de agrement. Prezentul, clipa contează. „Carpe Diem!” Copiilor, nepoţilor, rămână-le rămăşiţele…Dacă vor mai fi şi acelea, deşi mă îndoiesc.

            Respectul faţă de natură este echivalent cu respectul faţă de tine însuţi şi faţă de valorile neamului tău pe care nu tu le-ai construit, nu tu le-ai cultivat, ci le ai de-a gata. Doar să te bucuri de ele şi să le păstrezi cu sfinţenie. Cum? Distrugându-le?

            Acest om de toată isprava a înţeles acest lucru: că doar protejând aceste valori, ajuţi Istoria să meargă mai departe. Aportul tău, chiar dacă pare  nesemnificativ, are o însemnătate majoră. Şi dacă fiecare ar înţelege acest lucru, Planeta nu s-ar duce de râpă.

            A-i fixa portretul fizic fără a-i creiona efigia morală, e ca şi când, cu un cărbune, ai încerca să desenezi o pasăre – începând, aşa cum ne învaţă Jacques Prevert, să desenezi colivia. Ori, a desena pe cer un castel fermecat, şi, la primul nor, acesta s-ar nărui.

            Una din multiplele calităţi morale ale acestui camarad de condei este aceea că SE IMPLICĂ, acolo unde este nevoie. Câţi fac acest lucru? Câţi se opresc în loc în faţa unui dezastru şi, uitând de grija pentru propriul trup, pentru propria viaţă, sar în ajutor, pun umărul? Iisus ne-a lăsat pilda minunată a Samariteanului milostiv, exemplu luat în derâdere azi, de cei mai mulţi, persiflat pe toate căile: „Ce eşti tu, samaritean? – fără ca acela care rosteşte aceste cuvinte să înţeleagă măcar sensul acestor cuvinte. Uneori, cei mai mulţi se tem să se implice din pricina reacţiilor potrivnice din jur. Convenţiile sociale sunt foarte puternice şi oamenii se feresc de ceea ce ar putea spune sau gândi  colegii sau prietenii despre ei, dacă ar afla că s-au implicat în ajutorarea cuiva. Şi astfel trec peste principii şi peste acea virtute morală care este milostivirea creştină.

            De fapt, cine este samariteanul milostiv  şi cine semenul, în condiţiile actuale? Samariteni putem fi cu toţii, şi, de asemenea, putem ajunge, cu, sau fără vrerea noastră, în ipostaza de „semeni” cerând ajutor şi izbindu-ne de nepăsarea celorlalţi care trec mai departe, fără ca măcar să întoarcă privirea către noi, astupându-şi urechile ca să nu audă ţipetele, gemetele noastre.

             A  avea o atitudine pozitivă faţă de oameni, obiecte, natură şi fenomene, este un semn de sănătate fizică şi spirituală. Şi mai este  o dovadă ne negrăită compasiune,  generozitate,  deschidere sufletească, răbdare şi o mare, nespusă Iubire. Fiindcă nimic nu se poate clădi decât pe această Temelie.

            Natura şi Istoria! Două repere sacre legate de neam şi de ţară, legate de matricea spirituală. Constantin Vlaicu dovedeşte o preocupare constantă în a cultiva şi a răspândi, în scrierile sale şi în toate faptele vieţii sale, aspecte din obiceiurile, tradiţiile, portul, datinile Banatului montan de care este foarte legat. De asemenea, este preocupat de cinstirea  marilor personalităţi istorice trăitoare pe aceste meleaguri. A învăţat aceasta de la bunii săi părinţi, de la Costa Vlaicu, un brav român şi vrednic bănăţean septuagenar, care, până la această venerabilă vârstă, a reuşit performanţa de  a rămâne drept  în  faţa tuturor vicisitudinilor Istoriei, nu şi-a încălcat demnitatea, cuvântul, principiile, primite la rândul  său din moşi strămoşi. Datoria acestora a fost şi este să le ducă mai departe.

            Iată ce spune publicistul şi ecologul Constantin Vlaicu într-unul din articolele recente:  „O realitate este faptul că noi, românii, în general, şi bănăţenii în mod special, prin muzica şi portul popular am reuşit de-a lungul timpului crearea unei simbioze, simbioză ce prin efectele sale a creat în sufletele înaintaşilor noştri, elementele care au dat naştere acelui sentiment de mândrie naţională, a dragostei pentru locul natal, pentru casa strămoşească, a respectului faţă de semenii lor, faţă de tradiţie, ce au creat şi modelat sufletele înaintaşilor noştri. Aceste elemente le găsim astăzi ca fiind componente esenţiale ale culturii populare româneşti ce definesc puternice personalitate a poporului român”.

(Port, datină, obicei, tradiţie în Banatul montan,  articol apărut în revista on-line „Pagina Verde”.

            A vorbi astfel în Românica actuală pare destul de vetust, dar, cine mai are curajul, puterea, responsabilitatea unor astfel de opinii sănătoase şi trainice, generatoare de energii pozitive?

            Câţiva! Strigătul ecologiştilor se sparge precum petardele de ziduri ostile. El este un dialog al  surzilor în vârtejul, în tăvălugul nefast al istoriei contemporane, când oamenii sunt preocupaţi, îndeobşte, doar de propria loc bunăstare materială, lăsând altora problemele  spirituale, invocând pretextul futil şi falacios că nu este timp suficient şi pentru acestea, că sunt fleacuri, basme de adormit copiii, din care nu iese nici un profit. Da, nu iese nici un profit, dar neglijarea lor poate declanşa dezastre umane. Omul se prăbuşeşte înaintea naturii. Întâi el, trăgând după sine alte şi alte catastrofe, poate chiar ecologice.

            Prăbuşirea morală iminentă provoacă abisuri terestre, astrale şi cosmice, aşa cum, nici în coşmaruri nu ne-am putea imagina, dincolo de orice scenarii apocaliptice, gen Armaghedon.

            Şi vai, dacă într-o bună zi, nu ne vom trezi înghiţiţi de o teribilă  „black hole”,  un infern din care nu se ştie cine va rămâne nevătămat, fizic sau schilodit sufleteşte.

            Nu vreau să proferez predicţii ori să-mi imaginez scenarii escatologice, au făcut-o alţii.

            Constantin Vlaicu este un om care semnalizează, aprinde beculeţul roşu, trage de mânerul semnalului de alarmă. Câţi îl vor auzi?

            „Crearea unei conştiinţe ecologice”  este prioritatea acestui tânăr bărbat, prin toate mijloacele. Şi pentru acest deziderat  nu precupeţeşte nici un efort şi nu-şi cruţă forţele. E mereu pe baricade. Conştient. Treaz la datorie.

            Pentru Constantin Vlaicu  Pădurea  înseamnă, dincolo de arealul geografic unde s-a născut, VIAŢĂ. Înseamnă forţă, aer de respirat, mediu ambiant, locul numit Acasă. Ce face pentru ea? Totul. Mai mult decât totul. Peste poate şi deasupra deasuprelor. Pentru că pădurea a fost şi este leagănul său. Nu ca s-o colinde distrat, la pas, fluierând fără griji, mâncând seminţe,  ca orice turist, ci în mod responsabil, angajat şi cât mai serios. Pentru aceasta, pădurea îl răsplăteşte, de fiecare dată cu frumuseţile şi comorile sale. E un contract perfect  egal  între doi parteneri serioşi şi demni. El s-a angajat, de când se ştie, s-o apere, s-o pună în valoare, pentru că, la rândul ei, pădurea îl apără şi  i se oferă.

            „Nu ştiu ce m-aş face fără ea…Mă linişteşte” – i-a mărturisit odată, mentorului său, profesorului dr. Artur Silvestri. Relaţia om-natură este una de dragoste şi de respect reciproc, bazată pe un legământ sacru. Legat organic şi spiritual de pădure, dăruit cu totul ei, precum unei mirese, Constantin Vlaicu îşi trece viaţa, „luând foc” pentru pădure. Protejând-o, cu propria sa viaţă. Şi acest transfer de energie de la om la mediu este benefic. Pădurea, la rândul ei îi dă viaţă, pentru ca omul să i-o înapoieze, să o întreţină, să aibă grijă de ea.

            „Pământul este un organism viu; aşa cum sistemul biologic al unui corp uman sănătos îi reglează buna funcţionare, aşa există sisteme de control care menţin Pământul în starea în care el poate să întreţină viaţa” – scrie Constantin Vlaicu în articolul: „A fi sau a nu fi…ecologist” – publicat în revista „Pagina Verde”, revistă on-line editată de Ocolul Silvic  din Mehadia, al cărei editor on-line şi redactor şef este. Dar, nu numai aici.

Activitatea sa publicistică şi redacţională se extinde la o serie de reviste purtând sigla Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, imperiu mediatic iniţiat şi dezvoltat de Prof. Artur Silvestri.  Foarte multe din aceste site-uri îi poartă numele la căsuţa redacţională, ori în pagini.

            Ca şi gazeta sătească „Vestea” unde este redactor şef adjunct şi editor on-line.

            Aţi încercat vreodată o durere când aţi văzut un arbor sănătos retezat din rădăcină?

            Experienţa poate fi traumatizantă. Constantin Vlaicu este un luptător pentru pădurea sa. „Viaţa există pe Pământ de milioane de ani. Azi omul este cea mai inteligentă formă de viaţă de pe Pământ iar rolul lui ar fi, în mod logic, de a fi păzitorul vieţii pe această planetă. Din păcate, inteligenţa a creat, prin dezvoltarea tehnologiei potenţial periculoase, posibilitatea distrugerii planetei, însăşi a vieţii pe această planetă.

            Supravieţuirea Pământului depinde în cea mai mare măsură de actele noastre, sistemele de control fiind în mâinile omului” (A fi sau a nu fi…ecologist).

            Din fiecare rând, din fiecare cuvânt, răzbate o îngrijorare justificată, o preocupare majoră şi mai ales, o dragoste mută pentru  pământul care ne ţine.

            N-am întâlnit nicicând o persoană care să facă pledoarie pro domo pentru pământul pe care calcă. Vor mai fi fiind persoane, dar nu le cunosc.

            Constantin Vlaciu  transmite SOS-uri, face lobby, strigă, cere  ajutor, vine cu argumente valide, depune o muncă de cercetare, transpiră. Să sperăm că acest om sensibil, dăruit cu simţ  estetic, va fi auzit de cine trebuie şi, mai ales, înainte de a fi prea târziu.

            Iată o deviză: Să încercăm să fim în fiecare zi ecologişti; viaţa aşa cum o trăim astăzi e frumoasă să facem în aşa fel încât şi nepoţii noştri să o cunoască la fel şi să se bucure de ea. În acest context, a fi ecologist e o îndatorire ce o avem faţă de ei.” (A fi sau a nu fi…ecologist).

            În mod ciudat, când scriu aceste rânduri, îmi revine în minte imaginea Seraficului Părinte Francisc de Assisi,  declarat Patronul Ecologiştilor, (mutatis mutandis!), cel care socotea drept fraţi şi surori, toate creaturile şi a scris acel minunat imn franciscan intitulat „Cântecul fratelui Soare” sau „Cântecul tuturor creaturilor”.

            Francisc – serafimul în carne omenească,  sfântul înfrăţit cu fiecare floare, cu fiecare fir de iarbă, cu vântul, cu apa, cu luna, cu soarele, el, Poetul lui Dumnezeu, poetul Vieţii şi al Naturii, poetul morţii, cântăreţul soarelui şi al creaturilor, al veseliei ce nu apune niciodată, nici la necazuri, nici la nevoie.

            Tânărul care umbla prin păduri, pe la răscruci şi se autodefinea zâmbind: „Crainicul Marelui Rege.” Care a rămas întotdeauna acelaşi nobil cavaler, plin de delicateţe, de amabilitate, de entuziasm. Cel care a rămas tânăr pentru că iubirea e o veşnică primăvară; iubirea e veşnic în floare, e veşnic zâmbet şi vis. Iată pentru ce toţi se interesează, chiar şi după opt veacuri de această figură carismatică de sfânt, unică în felul său, Sfântul cel mai apropiat de Inima lui Iisus Hristos.

            Cel care nu călca niciodată două paie aşezate în cruce, care proteja vieţuitoarele în calea sa, micile insecte, refuzând să le strivească. El care a îmblânzit animalele sălbatice, cu mâna goală, cel pe umerii căruia poposeau ciocârliile şi-i ascultau predicile, cel pe care-l iubeau şoimii şi iepurii şi potârnichile, care n-ar fi făcut rău nici unei muşte.

            În minţile oamenilor  icoana sa stăruie ca a unui geniu de poezie, de eroism, de iubire. Un mesager evanghelic al Păcii universale,  cel care iubea totul: pământul, cerul, oamenii, îngerii, ieslea, crucea, făpturile cele mai însemnate, totul, totul, propovăduitor itinerant  care a semănat şi  mai seamănă şi astăzi , după opt veacuri, cuvintele vieţii eterne.

            Citeşti, asculţi, priveşti şi ai senzaţia că trăieşti cu adevărat într-o altă Românie, prea puţin interesată de glorii şi vise deşarte, o „Românie Tainică”, unind spiritele într-o strânsă legătură de suflet – care transcende Spaţiul şi istoria.

            Şi parcă auzi peste timp şi peste lumi, de undeva, din Înalt, vocea mentorului acestor publicaţii on-line: „Noi suntem România tainică”. Şi acest „noi” responsabilizează, edifică.

            Scriitorul Constantin Vlaicu a găsit rezolvarea acestei ecuaţii misterioase a vieţii, unde Pădurea reprezintă o componentă esenţială.

            Şi, în această privinţă, ca şi în celelalte, Constantin Vlaicu se consideră un om împlinit.

            A adus pe lume copii, a ridicat o casă, a sădit pomi.

            Prin respectul, consideraţia,  prietenia, dragostea de care se bucură printre concetăţeni, el şi-a împlinit pe deplin misiunea de OM.

 Cezarina ADAMESCU, Agero

 25 mai 2009

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com