Convenţia şotronului –

„Vânătoare cu şoim” – Melania Cuc

Liviu  OFILEANU

Apărută în colecţia „Scriitorii la ei acasă” a Editurii Dacia XXI, Cluj, 2010 – cartea „Vânătoare cu şoim – tablete şotron”, semnată Melania Cuc, aparţine unei scriitoare ce nu mai necesită un expozeum, fiindu-ne cunoscută prestanţa sa ca redactor al revistei „Agero” din Stuttgart. E destul să amintim că debutul său a fost consemnat în jurul anilor 1962, iar  cartea de care ne ocupăm pare să fie a şaptea carte de poezie (cu tot cu cele scrise pentru copii), alături de câteva romane şi colecţii de eseuri personale. Pe coperta IV ne întâmpină câteva „tuşe” trasate de Artur Silvestri, Pop Tit-Liviu şi Constantin Cubleşan pe seama structurii şi diversităţii acestor „tablete şotron”, aşa cum sunt denumite în subtitlu piesele acestui volum. Artur Silvestri fixează tabletele autoarei „la limita suprarealismului şi a poemului în  proză”, apoi Pop Tit-Liviu confirmă spusele primului prezentator: „Textele Melaniei Cuc sunt mai greu de încadrat literar, fiind poeme în proză prin lirism, subiectivism şi structură metaforică a comunicării, şi eseu prin dimensiuni, fantezie şi interpretări personale, toate sub focul de artificii al ineditului stilistic (…) personalizându-le inconfundabil.”. Mai jos, poetul Constantin Cubleşan încheie sentenţios: „Tablete nu pot scrie decât cei care au în ei talentul de a mânui cuvântul şi Melania Cuc are acest talent.”

 Pornind de la definiţia în sine a tabletei, avem: „1. Preparat farmaceutic în formă de disc mic; pastilă, pilulă, bulin;  preparat alimentar dulce, solid, prezentat în mici plăcuţe în formă dreptunghiulară. 2. (Rar) caiet de note, de însemnări. 3. Articol publicistic de mici dimensiuni, de obicei pe o temă de actualitate şi adesea ca formă a pamfletului literar. – din fr. tablette.”, (Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, 1998).

Amintindu-ne numeroasele analogii pe tema terapiei prin literatură, nu ne poate scăpa din vedere nici analogia literaturii cu o bucătărie imensă, unde tot ce consumăm ne poate face bine sau rău, în funcţie de „tableta” sau „alimentul” ingerat; astfel, tabletele cărţii de faţă pot circumscrie toate cele trei puncte explicative: a vindeca prin text, a însemna (ceva, pe cineva) prin text, apoi „subiectul de actualitate”, care nu poate fi altul decât „cel de ieri”, anume viaţa socială şi condiţia artistului; deci, tableta tratează un subiect – pentru a-l face vizibil societăţii, sau îl jalonează (îl sare prin jocul de şotron), negându-i realităţii valenţele cu minus prin compensaţia revelării poetice.

 Se poate glosa pe marginea incursiunii „galactice” a eului poetic, avatar oniric cu conotaţii orfic-panteiste, unde eul poetic se regăseşte în fiecare element şi în continuă expansiune – atribut romantic şi personalizat în poezia românească de Mihai Eminescu în magistrala piesă „Luceafărul”; dacă la poetul naţional avem o analogie a geniului creator care înfruntă efemeritatea şi hedonismul searbăd al vieţii, la Melania Cuc aspiraţia către înălţimile celeste e rod al credinţei şi lecturilor, unde forma (gestalt-ul) şi expresia tind să reflecteze diafanitatea fiinţei; tonul calm şi sfios, analogia şi metafora ei inerentă fac potretul unei prezenţe poetice suave, e de fapt însăşi feminitatea originară a Evei, „nealterată” de briza unei Simone de Beauvoir, de matriarhat şi alte „egalităţi între sexe”, ci de nostalgia propriei Lumi construite cu migală de-a lungul anilor număraţi prin cărţi, o lume a elementelor primordiale în ton cu accepţiile proprii şi credinţele religioase intelectualizate, în cazul de faţă transferul de identitate şi panteismul hindus: „Prin ochii mei speriaţi curg valuri de mentă/ strivită-n mojare de cupru coclit./ Otrava asta-i ca/ un seu ce-mi unge pupila, tot rană verde şi în care/ şoimul cloceşte unul dintre cei doi sâni infertili ai/ pământului./ Tu eşti vântul, eu… un fel de planetă copilărindu-/ se, o neadaptată pe cerul de unde o altă cometă/ frumoasă mă plezneşte din bici peste faţă (…)”,(Prin ochii mei speriaţi,  p.13).

 Nota peiorativă (specifică tabletei) se regăseşte în comparaţia scriitorului cu un impiegat de cale ferată, metafora „trecerii” remixându-se în artificialul unor prezenţe de duzină în peisajul literar; apoi, melanjul autocomentariu şi eufemism, uneori într-o gradaţie de tip baroc, mută atenţia de la un subiect la altul:  „Sunt un şef de gară cu chipiul vişiniu şi hapul de/ nitroglicerină în buzunarul vestei de salvare. Peste/ capul meu trec migratoarele cu aripi de plastic de/ calitate extra. În urma lor, fiul risipitor al unui timp în / care până şi piloţii de pe Messersmith-uri îşi fac turul/ de încercare pe cerul gurii spuză de afte (…)/ De  altminteri, coliliu este şi abisul şi gloria/ mondială (…)”,  (Sunt un şef de gară, p. 14).

 Poeta dialoghează cu „îngerul ambigen”, epitet pentru eul scriitorului autentic (eliberat de mofturile apartenenţei la un sex sau celălalt) şi aflat mereu în relaţie contradictorie cu eul cotidian, rezultanta fiind Textul înţesat de simboluri, în consecventă subînţelegere a defulării şi conceptului de sublimare freudiană; negăsind un sprijin adecvat (citeşte – o înţelegere autentică a sensibilităţii), autoarea recidivează de la o pagină la alta în scurte „deliruri”, şarje punctate cu observaţii ale mediului înconjurător şi filtrate, desigur, prin sita imageriei personale; corpul cuvintelor (textul) reprezintă o platoşă ridicată în faţa agresivităţii realului, iar expresivitatea şi refugiul între analogii susţin fragilul Fiinţei amintit mai sus, certitudinea că autoarea se apără (ca să se conserve prin text, prin „tablete”) de orizontul tăios al trunchierii spaţiilor mitologizante care îi ocrotiseră fiinţa: „Doamne, până şi amurgul acesta-i câinesc în/ mahalaua cu vânătorii beţi de victorie! Latră calul şi/ călăreţul, ogarul nechează, aleargă, se pierd cavalerii/ Mesei Rotunde prin crângul otrăvit cu pelin înflorit. (…), (Vorba ta bună, p. 16).

 Cu alte cuvinte, Melania Cuc se simte bine în actul rostirilor solemne, în preajma referinţelor livreşti, alături de personaje reale sau imaginare, discursul nefiind tulburat decât de retorica care îl minează volens-nolens. Implicarea artistului în jocurile unei mondenităţi „trândave” – (cu un eufemism sinonim conceptului de „poezie leneşă” promulgat de Ion Barbu), pare să fie dovada tranşantă în care poeta îşi vede scindată naţia în binecunoscutele „clase sociale” moştenite de la acelaşi Eminescu („Unde eşti tu Ţepeş, Doamne? Ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete, de nebuni şi de mişei”) :  „Este calmă, trândavă spuma sunetelor pe care/ le asmute poporul spre fosa orchestrei şi muzicanţii/ cântă marş-forţat în sala palatului cu regi şi regine/ ce-şi împart între ei firimituri de prescură şi iluzii/ ambalate în staniol de duzină (…)”, (Este calmă, trândavă, p. 15).

 Evident, există şi exagerări componistice, unde simbolurile pentru viaţă/ text/ fiinţă sunt aglutinate în mod forţat, chiar dacă intuim substraturile semantice ale contextului,

de pildă: „Vorba ta bună se prelinge din suflet pe limbă ca un/ cheag de sânge în lapte-ndulcit.”, alături de afirmaţii obscur-minimalizante: „Nici o celulă în altă celulă nu mai are măsură sub lună şi… încă îmi repeţi că sunt sentimentală, aşa… ca un cioclu care altoieşte măcieşi în gardul cimitirului cu animale sălbatice? Sunt o literă moartă! (…)”, (Vorba ta bună, p. 16). Poeta marşează fără predilecţie pe diverse subiecte, precum atmosfera ruinelor din Asia Mică, colosul din Rhodos (poemul Vremuieşte vremea, p. 17), îmbuibarea „fericită” a ignoranţilor ( Navigăm în derivă, p. 18) sau forma timpului pierdut şi regăsit într-un trup de fetiţă (ibid.); subiectele abundă intercalându-se, de la condiţia orfanilor şi „sistemul garantat de guvern”, până la „societatea pensionată”… Dacă ne punem pe căutat noduri în papură – mai ales că autoarea ne propune un joc al permutărilor gen şotron, unele accidente ar fi de evitat, câteodată infuzia de materialitate este halucinantă, precum în acelaşi poem (Azi mărfarul, p. 21) formele mitice se prezintă alături de cele banal-cotidiene, unde „mărfarul cu miei şi memorie generală”, „caii pur-sânge” se deşartă într-un „târg intermediar”, „inorogul” doarme cu „moartea reală”, „asinii” sunt traşi de dârlogi, iar„şeful de sat planetar” strigă „pace”…

 Trăind într-o lume compromisă (artificială) din toate punctele de vedere, chiar şi al artei care sucombă în kitsch, autoarea suprapune „lumea cuvintelor” (cu toate desuurile retoricii) peste sunetul gazetelor, al gherilelor care îşi dispută petecul de viaţă pe no man’s land: „(…) Nimic nu mai este sigur în picătura cernelii, nici pe/ mâna ce scrie povestea cenuşăresei fără litere, fără/ hârtie. Pe orizont au apărut din nimic lumini tropicale şi/

papagalii repetă negreşit numele seminţei de agavă/ spartă în măsele./ Speranţa mea se plânge că e frig în miezul de vară,/ că... nu mai sunt bani şi oameni dispuşi să intre cu/ sacul de boabe în gura de moară./, (Stă pe degetul meu, p. 30) sau: „(…) Secolul despre care scriu ziarele nici nu există/ decât aşa, ca un pandativ ruginit printre faldurile şi/ păinjenişul dintr-un muzeu părăsit (…)”, (ibid, p.30). Iar lumea diametral opusă acestor „necesare” ingerinţe mass-media se constituie din fantazări, reformulând acele dejŕ-vué-uri ale poeziei şaizeciste: „Discret umblu prin largul lumii sub povara asta./ Sufletul şi trupul sunt una în mâna destinului care-şi/ leagănă tălpile de pe o cupolă pe alta de catedrală./ Un teasc cu miliarde de petale mov este restul din/ zilele unui an în care, covoarele au adunat tot praful/ picioarelor şi omul din rândul doi al ierarhiei stelare/ trece vioi, din ce în ce mai rapid prin faţa justiţiei/ planetare./ În cutia radioului se malaxează ştiri şi melodii/ retro.”, (La câte uncii de aur, p. 86), dar şi tribulaţiile unui Eu ahtiat de frumuseţe şi care nu se poate manifesta plenar în mediul contaminat: „O, câtă mizerie este sub unghia mică a veacului/ înfăşat în carămizi ce vor fi aruncate în aer de trupa/ prea slabă pentru a putea duce în spate lada cu/ muniţii./ Am nevoie de un exerciţiu de imaginaţie, pentru/ a trage cordonul prin găurile pardesiului ce nu se/ potriveşte cu trupul.”, (O, câtă mizerie, p. 76.)

 Dacă vorbeşte de simulacrele de la tot pasul, de acea contrafacere a „timpului modern”, tonul de femeie aşezată (ajunsă la maturitatea creaţiei) e dublat de cel exaltat, al tinereţii sufleteşti, şi astfel, e normal ca Melania Cuc să lase televizorul în monologul lui senil, preferând o plimbare prin grădină sau privitul apusului de soare, ştirile rele sau continua metamorfoză a celeilalte lumi revenind arar să o tulbure, evident programatic, pentru a-şi susţine titulatura de poem-tabletă. Şi poeta purcede la alcătuirea unui labirint personal, care altul dacă nu cel făurit din arsenalul tradiţional al poeziei clasice, altoind şi vocabularul  romantic, mimesis-ul realităţii şi eufemizarea unor situaţii paradoxale, atmosfere şi stări de spirit fiind criptate prin metaforizare (lirism) :  „În secundele acestea, dilatate de graviditate/ sigură, stau miliarde de ace cu gămălie./ Vârful întrebării nerostite este ascuţit şi el ca/ un turn de biserică în care se roagă de sănătate şi/ văduvele şi fecioarele./ În vitralii stau numai femeile singure, cele cu obraz/ alb şi năframă trandafirie. Conform orei exacte, până/ şi harta cerului se lasă pe jumătatea plină a potirului/ cu mir limpede./ Din icoană în altă icoană, sfinţii îşi poartă mâinile/ peste piepţii cămăşii, închid ochii şi trag giulgiul.../ În sicriul de cristal, vremea ta rage ca o leoaică/ bolnavă de dragoste./ Învăţ să vorbesc cât mai dulce în dimineaţa în care/ misionarii semnează pact de neagresivitate cu Soarele./ Din buzunarul de la vesta bunicului, iese o şopârlă/ tânără şi plină de ouă gata fertilizate în vitro.”, (În secundele acestea, p. 22)

 Dacă există fior existenţial şi ceva dramatism, acesta poate fi racolat numai din înţelegerea protestului la care autoarea recurge scriind „suspendat”, în registrul apetenţelor onirice: „…În restul timpului din clepsidra cu grăunţe de mirt, visez şi exist.” , (Leg şiret de şiret, p. 32) care se primenesc cu exaltarea unei călugăriţe: „… Iartă-mă, Precistă, sunt numai circarul distrat,/ un fel de evantai destrămat şi prin care trece ploaia/ artificială. Înverzeşte ograda cu margarete sălbatice./ Sunt nebună şi goală pe sub şalul croşetat din/ bumbac, trec neştiută dintr-un veac în alt veac. ”, (Numai eu nu văd, p. 33), dar şi cu frazele constatative şi bombastice: „O adevărată industrie de sentimente aruncate la/ groapa comună funcţionează din inerţie şi matriţa,/ calapodul pantofului de cenuşăreasă este universală,/ reală ca ultima turmă de capre sălbatice.”, (O adevărată industrie, p. 34) drept pentru care e necesară o adevărată profilaxie a intelectului: „Bem pastila de întinerire dimineaţa şi seara,/ facem gimnastica minţii corect; un experiment strict/ intelectual despre care nu vorbesc în rimele schioape/ niciodată poeţii.”, (ibid, p. 34).

 La noi, un Dan Laurenţiu mai reuşea o împletire a genurilor (în volumul „Privirea lui Orfeu”), unde reflecţia şi versul, sentinţa şi metafora fuzionau cu rol maieutic întru revelarea fiinţei individului: „Fericirea ţine cât să bei în gară, o limonadă/ întreagă. Doar eu sunt naivă şi continui să îţi vorbesc/ despre forma incipentă a moralei şi despre acel rol/ de insectă prizonieră în chihlimbarul talismanului pe/care l-am lăsat amanet într-o seară de vară./ Copiii se nasc fără durere şi gata programaţi de/ computer.”, (Fericirea ţine, p. 37). Poate ar mai trebui să evidenţiem proiecţiile Eului în diverse personaje: „- Sunt un ins liber! Liber!!!! Cântă ţiganii, joacă nebuneşte peste focul din/ şatră. Ritmul ciocanelor lor bate argintul în cerceii/ universului.”, (Lumea asta-i părelnică, p. 35) şi încă: „Sunt numai supraveghetorul unui penitenciar/ prin care hoţii trec cu cuie-n piept şi fum din ţigările/ proaste, sunt şeful unui insectar în care fluturii au/ rămas în stadiul de larvă fără picioare şi oase.”, (Prin codri, p. 40), ori proiecţia în cele mitico-naturiste: „Sunt un circuit iluzoriu şi umbră primitivă, un/ măr pe care-l admir de dinafara cojii în care viermele/ doarme./ Adam şi cu Eva sapă grădină fără să se plângă de/ durere de şale.”, (Sunt un circuit notoriu, p. 36), pentru a sublinia caracterul orfic al acestor tablete, şi pentru a ne convinge că lirismul acestora este determinanta unui psihic fragil, dublată de lecturile marilor poeţi expresionişti, poate Rainer Maria Rilke: Toţi avem tălpile pantofilor lipite cu clei, pe cerul/ proaspăt vopsit./ Nu suntem îngeri, doar porumbeii care ies de sub/ streaşina catedralei, iau cu asalt statuia eroilor fără/ nume./ În fiecare dimineaţă îmi propun să-i dictez altcuiva/ rugăciunea.”, (Privesc din nou, p. 39).

 Dacă nu am ştii de „convenţia şotronului”, textele ni s-ar părea hazardate – de ce nu e tabletă, de ce nu e poem în proză, şi încă obositor de mult: de ce scriitura Melaniei Cuc îşi refuză ostentiv un „locaş de tragere” cred că am şi răspuns – adaptându-şi demersul creativ la confluenţa genurilor, autoarea se situează în zodia experimentului, salvând prin iradiaţia fiecărui gen literar grăuntele originalităţii, care constă tocmai în refuzul de a primi o formă definitivă. Dar acest lucru este o himeră cât timp scriitura se aşază singură, prin mimesis-ul înaintaşilor într-un cadru „predestinat”, aici incluzând arta poeţilor oniric-fantezişti, chiar dacă poeta îşi afirmă singularitatea: „Pot umbla de capul meu prin sărăcie ca Francisc/ din Assis prin cetatea eternităţii probabile. Nimeni nu/ este pe o voce cu mine.”, (Am cumpărat, p.77). Odată dezvăluit, „micul nostru secret” devine o Romă numai bună de incendiat, şi ce folos – autoarea adoptă imediat mina unui jurnalist ocupat cu ştirea zilei, lăsându-ne iarăşi „pe dinafară”… O naivitate jucată se decojeşte cu fiecare tabletă parcursă, de unde speranţa într-un timp favorabil pare să vină tot din partea cărţilor; societatea e putredă, „poemele” recompun lumea alienată şi evocă cauze şi efecte, toate „subiect de primă pagină” şi adevăr împroşcat cu noroi; e atmosfera antebelică, dar şi a curţilor de palat medieval, pluteşte în aer mirosul de sânge tânăr, al cărnii de tun, dar şi al sabiei abia ştearsă de sânge după duelul de onoare… Un eu istoric reface Lumile, amalgamându-le într-o liniaritate temporală prin substanţa Cuvântului; un motiv aparte al cărţii este indicarea ţesutului necrozat, lucru esenţial pe care poeta nu are voie să-l uite, chiar dacă nu poate niciodată să uite ceva… Monologul metaforic are pe lângă jocul de imagini şi efecte sonore „călcâiul lui Ahile” descoperit chiar în deschiderea sa închisă – autoarea întreabă şi îşi răspunde invariabil, cu noi şi noi metafore ca şi cum ar fi pierdut controlul asupra versurilor: „Gândesc în alb şi negru, îmi fac iluzii, timp în care/ geamul meu înfloreşte cu specii rare de mucegaiuri şi/ file din codex aureus.”, (Gândesc în alb şi negru, p. 88).

  E dovada unei solitudini programatice şi defalcată în texte elaborate, unde retorica ocupă aşa cum am afirmat anterior poziţia centrală, rolul acestui lirism defensiv fiind să protejeze eul sensibil al autoarei de actele corozive ale cotidianului. În aceeaşi măsură, genul scriiturii poate fi înţeles ca un protest: „descoperind” un limbaj personal (intens metaforizat), ea trece la semnalarea punctelor nevralgice ale moralei societăţii moderne, interferând propriile păreri cu aplombul călugăriţei care străbate lumea şi o experimentează numai cu ajutorul intelectului; de aici avem foamea de senzaţii dispuse contrapunctic, efluviile naturiste şi aspiraţia către spaţiul divin, singurul loc rămas nepătat de „valoroasa” cunoştinţă a omului. Şi că este nevoie de lirism, de asumarea unui act don-quijotesc, Melania Cuc ne asigură cu fiecare vers: „Semnele rele dau roşu-n semafoare./ Despre moartea metaforei nu se scrie nimic în ziare.”, (Străbat din nou, p. 48). Apoi, chiar titlul acestei cărţi – „Vânătoare cu şoim”, îl aminteşte pe Ştefan Augustin Doinaş, poetul şi eseistul care ar fi girat fără doar şi poate o scriitură a recluziunii; vorbim de o vânătoare şi regăsire a fiinţei şi a vieţii în matricea eterată a Spiritului. În acord cu antecomentatorii cărţii de faţă, putem vorbi de un suprarealism cultivat pe diverse motive culturale, melanjat cu pusee onirice, unde fluxul „nefiresc” (suprarealist) al curgerii poematice îşi dezvăluie singur tarele prin mici inserţii explicative de tipul: „îmi repeţi că sunt sentimentală, aşa…”, fapt ce dezvăluie controlul autoarei asupra textului său, conştiinţa unui demers aşezat de-a curmezişul poeticilor contemporane, mai ales dacă majoritatea tabletelor pot fi înscrise datorită retoricii, pe linia onirismului de natură romantică a poetului german Hölderlin; mai putem afla în aceste tablete suficiente afirmaţii-sentinţă, versuri de jelanie şi epifanii ale sacrului (spaţiu luat în posesie şi păstrat prin metaforă, prin Cuvântul prelucrat în atelier) care ne redau certitudinea că avem în faţă o autoare marcată de sunetul cuvintelor, tributară convenţiei expresioniste şi de care cititorul modern poate să nu ţină seamă – este un pericol pe care Melania Cuc speră să-l absolve prin eschiva din „nebunia metaforei” în observaţia pură, jucându-se şotron pe magistrala poeziei şi marcând astfel pragurile de trecere ale acesteia din derizoriu în solemnitate, şi viceversa – (Roade anotimpul, p.67): „Aud că nu-i cu mult mai bine în lumea din stradă/ şi e... şi mai rău în camera cu gratii de fier la fereastra/ în care arde candela fără ulei.”…

   Liviu  OFILEANU

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com