Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Convorbiri cu Eugen Evu (1)

Lucian HETCO

Eugen Evu (foto stânga): Am intact în mine simţul valorii altuia, asta e tot. E un dar sau un har poate o suferinţă. Uneori mi-e frig, (remember Laurenţiu Fulga, „Dinspre noi vine frigul, seniori”) …unul special - în această virtualitate ce ne-a adus-o  informatica. Cu eforturi încep să învăţ să profit de Viteza ei concurenţială, cu a gândului care îngenunchează, cumva spre a se exprima. E ceva ca un Duh Sfânt coborator întru înălţare. Eu aşa înţeleg toate acestea şi mă minunez, dar nu prea tare! Pare că avem a recupera din ceea ce ne-au tăiat pedepsitor Nişte ... din spatele ... lunii. Mă refugiez mereu în metafore şi asta îmi ajută gândul să nu… cum zicea hronicarul moldav, “spărie gandul”. De ce să se sparie? Nici măcar de o moarte! Intelept sunteţi şi sinceritatea pune o diademă plăcută pentru mine acestei întrevederi prin internet. Fie să fim prieteni aşa cum suntem duşi de simţul ascutit al fiinţei ce se agită în noi. Şi cred că e buna lucrarea. In primul rând înşine noi devenim, ci nu ne trufim. Cuvântul ăsta nemţesc TAUDENDASSA, ( de care îmi vorbeai), îmi sună excelent, poate voi abuza de el, undeva numai că nu ştiu cum suna el, ca înţeles, pentru urechea neamţului? Să nu fie cu nuanţă persiflantă, deoarece îmi place - are şi  bază "TAU” ... mă ispiteşte ezoteric, ca să zic aşa. In fine, colectez cu mare plăcere corespondenţe de acest fel (rare)!!! şi cine ştie, vor fi de folos şi altora.

Lucian Hetco (foto dreapta): Este evident că simţul valorii îţi este propriu. Sunt convins la fel, că această percepţie este un în final devenire ca har, ce s-a alcătuit în timp în baza acumulărilor, căci nu se naşte nimeni genial fără muncă. Si eşti, ca şi mine, un muncitor. (frumos cuvânt “muncitorul”, l-am iubit intotdeauna). Ştiu şi simt ce-mi transmiţi, când spui că ţi-e frig uneori, cunosc sentimentul acela. Eu văd în virtualitatea şi esenţa informaticii doar un instrument ce ne apropie în spaţiu şi sigur că ne înfioară, având o proprietate ce ar părea la prima vedere demiurgică în alcătuirea sa (şi de aceea sperie), căci crează o angoasă reală, neputând ca individ a cuprinde în totalitatea ei, sfera tehnică, ce este abstractă -  dar în cele din urmă, tot ştiinţa omului este ceea ce a dus la producerea şi uzul tehnicii. Fiind informatician, ştiu cât îmi poate fi de simplă, aşa cum sunt conştient că simplitatea trăită, general vorbind, este totuşi o dimensiune calitativă a Duhului. Despre Duh ori Spirit, pot să îl simt pe undeva perpetuu în noi, mereu prezent, mai puţin în conştient şi mai degrabă în inconştient – activând în timpul şi spaţiul fiecăruia în mod distinct, fiind la fel de diferit, nu numai de la om la om, ci chiar de la zi la zi, căci îl percepem mereu altfel, pe măsură ce îmbătrânim şi ne înţelegem perenitatea. Ca fenomen non-biologic, Spiritul (Der Geist), capătă astfel permanent o calitate nouă. Mai ales că, dacă m-ar întreba cineva ce fel de om sunt şi dacă aş fi cu adevărat omul ce cred că sunt şi nu cel pe care îl văd sau intuiesc alţii, aş spune mai degrabă, că doar în Spiritul propriu ce se perfecţionează cu Voinţa proprie în mod conştient cred şi nu în instanţa divină ce substituie moral în persoana fizică, ce este slabă şi perenă. Şi mai puţin cred chiar în mijlocitorii săi pământeni, dar cred într-o psihologie a evoluţionismului şi nu a recompensării, ce explică raţional forţa, uzul ei, ori dreptul celui mai puternic, tare şi fizic şi în societate în mod special, psihic. Evoluţia noastră spirituală însă este constantă, crescândă, dar din păcate, finită. Aici se pare conştientizăm într-adevăr tragedia punctului terminus, ce ne sperie, căci este mai important cred, faptul de a fi, decât răspunsul la întrebarea: de ce suntem?

Te înţeleg la fel de bine, atunci când spui că te refugiezi în metafore, căci am făcut-o şi eu, ca să îmi permanentizez nostalgia creatoare (care cu adevarat este creatoare şi dătătoare de linişte - ca artă poetică sau artă în general). Iar dacă îţi place cuvântul “Tausendsassa” (aşa se pronunţă: "tauzăndsasa", înseamnă un individ care poate de toate), să ştii ca m-ai prins pe aceeaşi lungime de undă. Şi tu eşti unul dintre aceia, mă refer la omul care face o mie de lucruri utile, mai întâi pentru sine şi apoi indirect pentru alţii, căci are profunzime şi conştiinţa puterii sale şi de aceea greu este de înţeles, şi mai greu de acceptat pentru mulţi dintre contemporani, fiindcă existenţa şi puterea sa, naşte invidie, frică şi periclitează pe alţii la rândul lor în existenţa lor.

Suntem în felul nostru un fel de gânditori cu metodă şi cred eu, încă - cu bun simţ social, ce contravine legilor naturii. Ceea ce ne deosebeşte este educaţia şi inspiraţia, cele trăite şi toate deciziile bune ori rele ce a trebuit să le luăm pentru a putea fi pe mai departe, căci trăim toţii în lumi diferite, în acelaşi timp, dar în alt spaţiu. Aici îl iau pe Eminoviciul eminescian la şcoala germană ca geniul valahilor deopotrivă moldoveni, bucovineni, ardeleni ori munteni, ce a cuprins metoda spaţiului german în care s-a dezvolatat, ca înviorare şi ca diferenţă de cele tradiţionale, căci tocmai aceasta îl face pe Eminescu atât de mare şi de necuprins - filozofia vremii lui, bine înţeleasă, ce în felul acesta direct, principial, dar dur pentru gândirea valahilor, de a pune incomod problemele, supăra încă şi acum, mai bine după o sută de ani. Mă bucur de altfel, dacă te-am ispitit ezoteric (deşi nu este totul ezoterism), sincer, căci şi mie îmi plac convorbirile acestea, ce le apreciez critic şi le văd ca şi cum ar fi o provocare pentru minţile ce se vor încumeta să ne desluşească în alcatuirea noastra aparent ciudată, dar minunată pentru noi, prin curăţenia moralei ce o punem la baza ei. Să ai deci parte de seara bună, de care îti vorbeam şi să te simţi iubit şi apreciat, căci o meriţi. Dă-mi voie să te provoc cu o întrebare: Ceea ce suntem, să fie oare doar rezultatul a ceea ce gândim? Este oare percepţia existenţei noastre un produs al Sinelui? E mai important faptul că suntem, decât ceea ce suntem?

EE: Dragă Lucian, m-ai provocat si îţi sunt rezonant cum vezi ... Iată că ai declanşat acest delirium pe care caut să îl controlez in felul meu şi cât se poate, să nu stârnesc reacţii resentimentare de la mogulii omniprezenţi, care de pe marginea faptei de a fi sfârşesc în apatia şi nerăbdarea firească a multora de a suporta pălăvrageala lor emfatică. Unica garanţie este chiar substanţa, care oricum are unitate fiind emisă de unul tu si rezonabilă cu Unul eu. Ce zici?

LH: Aşa vedeam  şi eu lucrurile, cu singura rezervă că Eul evoluează în ambivalenţa sa şi că mogulii, oricum ar fi ei, copţi sau necopţi, maturi sau imaturi, orgolioşi, corecţi ori trufaşi, demni ori nedemni, sigur că-şi pot conştientiza puterea – materială şi implicit morală, dar nu pot influenţa hotărâtor MORALA ce o purtăm deja în noi, de la naştere. Aşa cum iarăşi nu pot influenţa un spirit viu, care e liber doar când nu are frică, adică nu-l pot stăpâni ori împiedica de nu gândi - aşa cum doreşte să gândească, tocmai pentru că acesta este voia sa, da – liber cu adevăr, eliberat dintr-o frică justificabilă de- a -nu- mai- putea- fi -aşa- cum -doreşti -a fi. Fiindcă Spiritul tău, odată preluat în sau de societate, este etern. Dar nu există pentru noi, ceva mai îngrozitor ori înspăimântător decât dispariţia noastră fizică.

EE: Azi noapte am continuat ceea ce deja ţi-am trimis. E o încredinţare. Suntem cu totii în EXIL interior şi ni-l ducem cu noi. Să nu predicăm însă în pustie. Si cât se poate să exprimăm ceea ce învăţăm noi înşine, fără desigur a ignora învăţăturile memoriei cunoaşterii, cum Doamne? Nimic nu e întamplător! Nici macar orfania asta generala a omenimii, frustrarea asta care ne-a fost INDUSA da cappo - eu aşa cred. Să refacem singur punţile ca pe un legamant al părtii cu Intregul... Sa contribuim dacă avem acest imperativ interior şi dornici a se comunica! Sa reatingem cumva viteza " vântului şi a gândului"! Sa reînnoim Patosul ce tace sau chiar zace în unii fără darul de a transmit e- e acesta un dar adica un Har. Astfel să fim harnici ! Mă bazez pe eruditia ta, pe simirea ta profund morală şi pe felul tău inimos de a fi în ceea ce faci prin revista Agero. In felul meu, la fel procedez. Mă opresc aici, retrimiţând integru, ceea ce ar fi cred eu suficient, dupa ce vei acorda cumva la raspunsul meu " monologat"- intrebările  care să îl motioveze ... Eu aşa sunt si sper să mă primeşti aşa. Se pare că a venit vremea interviurilor şi nu as vrea să dibuie careva te miri ce ţintă a mea de a face pe deşteptul: deşi asta e, ne cam deşteptăm, dupa atâta imnologie ...Adică NE TREZIM SPRE LUME! Ce sentiment duminical matinal avem! 

LH: Trezirea spre lume, de care vorbeşti atât de poetic, într-adevăr se potriveşte cu această duminică plină de viaţă, cu ceva soare matinal, cu percepţia aceasta personală şi de aceea simplă a bucuriei de (se) putea mişca, nu numai trupul, ci şi gândul. Orice obiect ce se simte, este un premergător pentru cunoaştere şi totuşi, de aceea eu cred că mai degrabă lucrurile sunt într-adevăr mai o degrabă o Întâmplare, la originea lor. Depinde doar de noi, dacă le asimilăm ca întâmplare şi le simţim altfel, nu prin simţurile noastre obiectiv-primare, ci prin forţa minţii, ca fiind de altfel “date” şi în consecinţă rodul imaginaţiei (die Vorstellung) unui alt Spirit, superior nouă, dacă ar fi acesta, cu adevărat existent. Poate că toate sunt, în cele din urmă, în felul nostru adeseori empiric de a cerceta, tocmai de aceea relative, fiindcă le modificăm repetat, inconştient, ca pe un “Wunschdenken”, adică am defini ori dori din start, să fie lucrurile aşa cum ne-ar place ori ne-ar conveni nouă să fie, ca să putem exista fără teamă! Aici văd eu problema omenescului subiectiv în noi, ce caută să se agaţe uneori de ireal ( dar şi de mistic dacă vrei), ca un fel de colac salvare pentru următorul kilometru de valuri, da, o salvare dintr-o dilemă de moment, dar care nerezolvată, ar crea o angoasă suplimentară şi tocmai aceea, se cuvine a fi evitată, fiindcă ne-ar stârni frică. De aceea mi se pare câteodată că lucrurile nu sunt întâmplătoare (ceea ce ne-ar chinui cu adevărat), fiindcă deja le-am modelat şi aranjat în aşa fel, încât sunt sigure şi nu ne mai fac frică.

EE: Dragă Lucian, sunt un pic năuc că s-a facut nod gordian (sic) ... apelez la o glumă a mea, problema este că nodul gordian e în gâtlej si dilema rămâne: dacă îl tai cu sabia îl retez şi pe Adamul nou, adică eternul măr dilematic. Poti insera această glumă ca intrare la răspunsul ce ţi-l voi trimite în câteva zile tot ce vreau e sa mă ţii în frâu, că eu când pornesc parcă am spart cu toiagul stânca. Intrebarea ta cu două capete are darul de a îmi confirma ceva privitor la cel ce intreabă. Se vede in planul doi un nadir de răspuns singur, ca un ecou, nu stiu cum să zic, vizualizat adică ... textul... Poate că am autoexperimentat atât de mult încât rezonez paranoic la tot ce mişcă în idee. Am mai vorbit de un terror mentis pe care îl resimt atunci când " îmi vin" metafore şi sar ca dintr-un semi-vis ca să notez altfel uit... mă întrebi: Ceea ce suntem, să fie oare doar rezultatul a ceea ce gândim? Este oare percepţia existenţei noastre un produs al Sinelui? E mai important faptul că suntem, decât ceea ce suntem. Cu Doinaş vorbeam demult despre asta şi el îmi spunea măgulitor, deşi era un om extrem de calculat şi de ... malarmeean (l-a tradus magistral) ... că se bucură ca m-a descoperit, ca de un dar din partea lui Dumnezeu. "Malarme spunea că poezia, la urma urmei, se face din cuvinte...

LH: Sigur că le alegem cumva (cuvintele), deşi cuvintele nu sunt decât expresia sinelui, ce comunică cu cei ce îndeplinesc personal actul de voinţă de a comunica, ori doresc (iar act de voinţă) a recepţiona integral ori măcar parţial, mesajul iniţial. Iar poezia este de tocmai de aceea, plăcută şi accesibilă, fiindcă ne face mai încrezători prin melancolia ce o generează – căci de regulă nu ne întăreşte direct, dar naşte un spirit de solidaritate, cunoscut tuturor, în umbra căruia ne simţim  în siguranţă, fiindcă aparţinem astfel unui grup ce simte la fel, iar senzaţia aceasta este plăcută, căci este ceva cunoscut, propriu, sigur şi... foarte omenesc, ce se stăpâneşte şi cunoaşte de la bun început ... Dar, te ascult, pe mai departe.

EE: Numai că la majoritatea celor ce scriu, mi-a spus Doinaş, cuvântul e umbra lui, adica vorba, pe cand la dumneata cuvântul e viu... Odată rostit, devine unic şi esenţial"... Sunt marcat de atunci, anii 75, de cele scrise de el, despre mine. A fost ca şi cum m-a programat, m-a sugestionat! Or creierul nostru e unica taină purtată de accesoriile numite trup. Pe de altă parte, consider că poezia este geamăna ştiinţei - în sensul descoperirii: avem cunoaşterea intuitivă şi intelginţa omniprezentă în natură, la vârf la Om, lucrează revelatoriu prin acest simţ contopit cu spiritul. Un mare, foarte mare om de ştiinţă dar şi poet român, trăitor în Franţa, Denis Buican, semnalat mie recent de  prof. dr. Ioan Ţepelea, ar numi asta sinergie. Eu aveam conceptul ce mi-a titrat o carte în tandem cu Magdalena Schlesak, " Empatia divină".

LH: Empatia divină îmi sună ca o înţelegere şi o acomodare fără risc personal cu o instanţă morală şi ce poate genera suferinţă, ce o acceptăm tocmai de aceea ca fiind instanţă, fiindcă o intuim ca fiind în cele din urmă primejdioasă sau îi atribuim calitatea a ne fi superioară, tocmai fiindcă este greu de apreciat, cunoscut şi crează astfel angoasă. În fond, poate că este mai degrabă necunoscută şi astfel omenească deopotrivă, atunci când nu este altceva decât imaginaţia noastră. Acest „Wunschdenken”, de care îţi spuneam – bine-ar fi să „ne iubească”, Mai-Marii-Noştri-întru- Spirit, nu-i aşa? Dar ce ne-am face, dacă n-ar fi aşa? În fond, de ce ar trebui să acceptăm că orice instanţă, sau orice Divinitate, ne vrea mereu şi neapărat, Binele?  De ce n-ar putea fi şi altfel? Nu sperăm mai degrabă că este aşa, cu Binele – şi credem anume, tocmai ca să ne putem linişti? Dar cu Sinergia ce o pomenea Denis Buican sunt de acord, spiritul este esenţa lucrurilor, fiindcă este deja, înainte de a fi noi ceilalţi, părtaşi la cunoaştere. De aceea îl simţim implicat şi creator - el ne absolvă în cele din urmă, de teamă.

EE: Iţi mărturisesc că intenţionând în fine o primă antologie lirică  în selecţie proprie, îmi dau seama că cel puţin în ultimele şapte cărţi de poezie ale mele sunt obsedat de a îmi defini poezia ca o ramificată ars poetica...

LH: (te întrerup scurt). Sigur, este o ramificată şi evoluată artă, evoluţie ce se simte, vede, pătrunde şi contrariază – tot eul tău să fi fost acela, de mai demult?

EE: .... în sensul ca mai toate poemele sunt redefiniri ale actului scrierii lirice, sunt eforturi, sfortari de a imi explica mie insumi, ca unui aler ego (ecuaţie aristotelică  inversată!), adica Daimonul ii spune celui ce sunt: eşti... Dar DE CE nu răspunde. Intrebarea prin care nu ne MINUNĂM, ci prin care iscodim, prin care ne cerem rostul, vrem sa ştim DE CE suntem, adică întru ce ? Or această intrebare nu e a Unului ci, cum spune Denis Buican, a Unului multiplicat, este întrebarea unitătii către fragmentar? Suna un pic bizar ce spun, dar ar putea fi un fel de fuziune a memoriei pe care o numesc freatică- a subliminalului (hardul) instinctele, teluricul, materia - cu starea trează, un soi de a treia cale ... Intre veghe şi vis - o stare prielnică întrezăririi.

LH: Bine c-ai pomenit cuvântul acesta, „Daimonul” (pentru mine este o  instanţă abuzivă!). Aici văd eu esenţa problemei. De ce să (trebuie) fie neapărat un Daimon? De ce să-mi facă el Daimonul, mie sau altora, încă o dată frică, prin faptul că existenţa mea, ar putea fi o piedică în satisfacerea cerinţelor acestei instanţe? Doar ca să mă domine? Nu e voinţa Sa de putere, generatoarea mea de frică? Nu crezi că doar percepţia sa, a Daimonului, este una a unei instanţe represive? Mai înainte vorbeam de o instanţă care nu poate fi întotdeauna bună. Binele, este astfel doar o iluzie şi Vorstellung, pentru că îl dorim şi nu poate fi astfel suficient de sigur, decât în prezenţa unei instanţe ocrotitoare. Iar aceasta din urmă, este dorinţa cu care ne îmbătăm repetat, ca oameni imperfecţi ce suntem. Dar simţind primejdia, ne complacem în iluzia supravieţuirii.

EE: E terorizant pentru mine să mă expun - sa mă autoexpun - în această răzvrătire, această erezie interioară...

LH: Erezie, de ce? Sau contra cui? Poate doar, prin faptul că ne atribuim cu toţii o vină, care în fapt nici nu ar trebui să o conştientizăm. Eretic faţă de cine? De divin, de moguli, de societate, de prieteni, faţă de convingerile proprii, nu-i aşa, care evoluează? A înfrunta este un fapt normal, atâta vreme cât are voie să fie normal. Interzicerea este forma opreliştei, este curmarea libertăţii şi indirect al Sinelui. "Erezia" este aşadar în cele din urmă, un act de personalitate şi de aceea pozitiv - a unui Eu ce crede în El  şi ce s-a împlinit treptat şi se eliberează conştientizând represaliile ce le asumă şi care respinge o instanţă impusă (ori ce crede a fi "morală" doar după propria ei definiţie  moralei), nu-i aşa, oare?

EE: Poezia mi-e întreţesută astfel de termeni ştiinţifici, mai ales de domeniul fizicii, astrofizicii, inclusiv de mitologie, uriaşa arhivă a cunoaşterii. Ancestralul pare să "acceadă" în aceste vremuri ale cunoaşterii colosale,spre a ni se revela ca existent imaubil şi iată că trăim în toate timpurile, incredibil, prin Acum. Acceptând cu o apetenţă ce mi-ai stârnit-o prin natura întrebărilor să dezvoltam din " mers" acest dialog, poate îl vom continua pe măsură ce el îşi află spaţiul în Revista Agero...

LH: Oricând şi cum mare plăcere! Îţi apreciez poezia, mesajul tău public şi rolul ce l-ai asumat  şi te apreciez pentru acestea, ca fiind unul dintre acei poeţi, cu adevărat Mari – şi pe deasupra Rari. Şi cum din aceştia puţini se nasc, şi chiar mai puţini se întreţin şi mulţi mai puţini au puterea de a exista. Tocmai prin "erezie", devin unici şi sunt cu adevărat eroici. Iar cum între a exista şi a scrie poezie bună, accesibilă prin simplitate şi curăţenie, există o corelaţie a zbaterii şi dorului de schimbare pozitivă pentru Sine şi societate, o întreţin pe prima conştient, fiindcă o cunosc şi eu - şi de aceea cred pe undeva că suferinţa Eului (adică prezumţia la dispariţia sa fizică), este generatoarea de energie şi creaţie, creînd lipsa acută de Timp, căci numai un melancolic sau un răzvrătit public, poate atrage atenţia şi convinge la scară largă, tocmai pentru că nu se (mai) potriveşte în canoanele şi metodele represive ale societăţii, pe care o "deranjeanză", ce nu evoluează aşa cum am dori, ci cum doresc mogulii... Vezi tu, mogulii, instanţa, represia, zbaterea şi frica. "Ceea ce denumeşti tu "ACUM", este timpul şi spaţiul nostru. Vom afla spaţiu, de data aceasta, virtual pentru toate ce ne preocupă, sper să placă şi altora, pe care nu avem altfel, cum să-i facem să ne simtă.

EE: Apropo, glumind din nou, amintind de New Age al ... României. Uneori jocurile de cuvinte l-au dus pe Arghezi în miezul marilor intrebări. Care e una singură, plural în aproape zero: DE CE ? Nichita ar fi zis " zero gravid". L-am întrebat de asta, de ce a zis gravid, deoarece dacă e zero e masculin (s-a căscat la mine!) şi ar fi nefiresc ca un masculin să fie gravid ! " Poetuţul meu drag, aşa vorbea el, m-ai trăznit cu harponul ăsta! Păi o fi zero ăsta hermafrodit ..." Jocul, iată ce mă fascinează, jocul este al stării tuturor făpturilor, nu-i aşa ?

LH:  Eu ştiu dacă jocul este o esenţă a stării făpturilor sau dacă vrem noi să-l percepem aşa? Mai degrabă îl văd ca un fel de aplatizare şi încercare de a face disputa, ca bază a jocului, din disputa primară ca obiect al plăcerii, direct plăcere. În fond el trebuie să fie o bucurie (fizică sau intelectuală) – tocmai fiindcă în felul acesta nu aduce sau nu produce nici un risc suplimentar şi joc denumit fiind, nu crează astfel nici altora nici o stare neplăcută, sau de dubiu, ci doar o "vânătoare", în calm şi fără risc, un fel de evoluţionism din epoca de piatră, transpus în societatea modernă. Plăcerea se vrea infinită, spunea un filozof german. Şi din păcate este de regulă, mult prea scurtă, determinată, complementară şi irepetabilă la nesfârşit, prin natura împrejurărilor. Data viitoare, va fi altfel, sperăm cu toţii – dar neştiind cum va fi cu adevărat „data viitoare”, este mai bine a o aştepta ne-eretic, conştienţi de efemerul ei, pentru a mai putea fi fericiţi (încă) o dată.

EE: Da, pentru animale jocul este invăţare de vânătoare. Atunci pentru om ce este el? Ce va vâna omul, devreme ce instinctul lui de vânătoare s-a disimulat în miliarde de camuflaje, ca să zic aşa. Şi pe noi cine ne vânează - dacă nu va fi foamea energiilor de energii? Asta e legea în cosmos: dacă vrei numim această foame transfer, sau informaţie. Q.E.D.

LH: Eu cred că Omul se va vâna pe el conştient cândva, (dar parcă o face şi acum) când va afla sigur, că este Singur. Poate că n-ar fi cazul să n-o mai lungim, dar toată evoluţia noastră ca oameni, se află sub semnul unei selecţii dure, ca la vânătoare. Iar Mogulii, bată-i norocul, să nu ne prindă! În cele din urmă, existenţa este mai importantă decât fericirea!

EE: Îţi propun să continuăm, doar dacă accepţi acest fapt de a răspunde spontan sub starea sus-invocat, doar că indusă de tine...prin modulaţie pe aceeaşi frecvenţă... empatică ... divină ( ca NATURĂ! ) - dacă accepţi, zic, precum ar fi un delir... controlat.

LH: Un delir controlat? Sună cel puţin interesant, dar nu cred în el. Dar cum nu putem controla totul, accept ideea delirului, ca supapă sau debuşeu pentru un geniu, conştient de limitele sale.

EE: Poate dibuim vreo descoperire cu alte mijloace  decât ale experţilor - arbitri, ajungând să întrezărim - privilegiul e o reminiscenţă a iertării din extramurros aedenica ... să Întrezărim nadirul latent barbian...Să nu uit, îmi spui de excelenta româncă Antonia Iliescu ...Ei bine, m-a surprins cu câteva pătrunderi în textul meu "Amor Fati", editat într-o carte la Carpathia... comentând splendid despre ceea ce întrezărea în scrisul meu. Şi aş vrea să îi trimit în curând Cartea Intalnirilor, acum sub tipar, in care tocmai de aceea am inclus-o, empatic. Ea semnala recent intr-un eseu pe web că omul este programat să creadă... Eu ştiu că aşa este.

LH: Da, aici văd şi eu lucrurile la fel. Suntem programaţi mai degrabă pentru a ... crede şi mai puţin pentru a cerceta. Este pe undeva şi mai simplu şi chiar mai liniştitor a crede, căci ceea nu ştim ori nu stăpânim, ne crează frică, aşadar, se pare că este mai bine deci, să credem, fiindcă, culmea - ne putem dezvolta mai bine într-o siguranţă mistică.Mai importantă este supravieţuirea -şi asta sună a evoluţionism. Sună oarecum cinic, da, îmi dau seama. Dar este bine aşa cum este, fiindcă ne întăreşte partea de omenesc, fără să dezechilibreze. Sinele totuşi, analizează la nesfârşit, deoarece se vrea parte a instanţei acestea date, şi nepătrunse. O simţim ca perfectă, şi o simţim tocmai pentru că suntem imperfecţi şi năzuim într-acolo, de unde o intuim. Dar cum totul este o imaginare, "Vorstellung", putem greşi, la fel cum nu putem elimina totul, ca neadevăr. Avem nevoie de repere.

EE: Ca atare, eu cred. Borges spăunea că de fapt o unică ENTITATE se manifestă în uman prin scriere, adică toţi scriitorii sunt de fapt unul singur. Păi o revista ca Agero in felul ei asta face - ne adună sa vorbim-scriem pe toţi - divers, insă Poliedric-Unul. De n-ar fi umbre, n-ar fi contraste a se luminiza mai acut Lumina. Cuvintele , despre care Doinaş zicea că sunt la unii vii, la alţii anemice, fetişuri ale cuvintelor, stihiale adică, suntem noi, deoarece noi suntem creaţi prin Logos... Logosul străpuns! Iată magia ca efect, iată efectul Coandă al ... sistemului genoseologic şi sinergic de care vorbeşte geniul lui Buican ! Categoric, Umberto Eco este semioticianul esenţial pentru noi. El vorbea despre sacerdoţii barbarilor, care azi se invederează ca un fel de iluminaţi- genii ce au smuls nadirul şi ni l-au redăruit ca orizont: al cunoaşterii,evident. Cunoaşterea poetică este una gemelar ştiinţifică: are loc Revelatia, adică Apocalipsa: Dezvăluirea.

LH: Vorbeşti ca Berkeley, dar te înţeleg şi îmi dau seama unde baţi. Să fie deci Divinul sursa dezvălurii, dezvăluirea ca act de cunoaştere, cunoaşterea ca liniştire în preajma primejdiei, căci odată cunoscând-o ne-am putem chiar apăra şi Eul, existenţa, Daseinul – momentul acesta unic, clipa pământeană, nu-i aşa? Ştiu cum gândeşti şi respect ceea ce-mi spui, chiar dacă eu văd lucrurile puţintel altfel.

EE: Dar Omul aşadar află despre sine - pregătit fiind - cine este şi omenirea - care duce cumva un război nu doar al ei ... redevine astel paradisiacă, omul cade întru a se ridica. Hai să ne smulgem din „istorie”(un real halucinant?), ca să întrezărim ca prin  levitaţtie/efectul sufocării în somn / ceva ce avem in interior, prin oglindire. Din metatext, în text. Sa lăsăm cuvintele-ideile să zburde ca mieii pe morminte. Să poetizăm lumea, deoarece Poeion aceasta este: creaţie! Efectul bumerang e riscul fiecaruia: terror mentis, terror sacrum? Tot repet spusa francezului, spiritul este cel ce se agită. Nu imi dă pace acest adevar. Nu e frica animalică de spirit – divinitate, ci frica iubitoare, dacă nu voi suci nasurile incomodate de bărbi.

LH: Eu văd istoria, ca succesiune a omenirii şi ca fiind filozofia unei vremi, ce n-o mai putem percepe, ori înţelege - azi, acum. Ne putem face doar o imagine. Am fi putut să o înţelegem, dacă am fi trăit – atunci când s-a produs. Dar n-aveam cum, era alt timp, era alt spaţiu, iar noi nu eram. Aşa cum văd ez lucrurile ca fiind, mai degrabă, înainte de a înţelege de ce sunt (ele, lucrurile), sau din ce sunt ele făcute (lucrurile). Nici frica animalică nu este în cel din urmă decât un obiect, în speţă artificial şi indirect virtual şi raportabil doar la fiinţa în parte ( căci nu tuturor le este frică în acelaşi timp), ce se poate în cele din urmă, controla şi anihila. Frica este perfectă ca monitorizare a vieţii, fiindcă este sentiment (das Gefuehl), iar sentimentele sunt bune, fiindcă ne dau în fiecare moment rezultatul stării de fapte, iar noi avem nevoie de ele, ca să putem exista – şi aprecia, dacă putem, sau nu putem să fim, sau cum să fim atunci când suntem.

EE: Să ne lăsăm căzuţi prin inerţia –sinergiac Jocului ca făpturi ganditoare, totuşi…Să ne explorăm visele ca Jung, deoarece Freud este perimat. Şi apoi poate vom raspunde DE CE suntem unii dintre noi aşa de rezonanţi – unii devastator ! – la Multiplu, de ce Id-ul nostru suferă de suferinţa din jurul nostru, de ce insistăm şi prin arte sa fim auziţi, să jubilăm ori să ne revoltăm la răul general ? Oricum nu ni se intampla asta, caderea, pentru că vrem noi ! Dar sa contientizam ca suntem in cadere asemenea ingerilor, crezând omeneşte cum rămânem – in condiţia umanului – că ne vom inălţa ca Oameni. Creatorul îşi va iubi şi ierta Fiul ( Fiului Omului, deci cu Omul) – atunci când el întreabă „ Lama sabachtani”- atunci când El este Om. Să crede că vom triumfa în plină pierdere. Prin aceea că nu pierdem ceea ce ni se va cere înapoi, ca investiţie, nu ne pierdem, Sufletul…Sufletul este pragul Spiritului – umbra lui vie., Or Spiritul nu poate pieri, aşa că nu avem a ne teme animalic, spăimos. Tocmai când scriu acestea, moartea lucrează în mine: pare un pic încetinită. …(Scuze pentru refugiul clipei in metaforă) . Tot ce arde în noi se întoarce în soare.  Dar este ceva care nu se întoarce acolo. Roland Barthes numeşte asta ASOMPTIUNE – a triumfa în plină pierdere ) ...M.S.( ?) dixit: să cazi ca un înger, şi să te ridici ca om" (motto la "Semnul din Cleveland", de I.Tepelea)...Sa ne acordam in ce urmeaza la aceste trimiteri explicite, dar e o iluzie, deoarece, prin aceea că Borges are dreptate privind Entitatea Unul-Multiplicată( Buican),e o iluzie că fluxul ideilor este izvor incremenit : Panta Rhei.

LH: Eu nu-l văd pe Freud perimat, iar pe Jung nu-l ştiu decât prea puţin. Nu te contrazic şi n-am altă părere, decât în ce priveşte teoria şi psihologia lui Freud. Dar e fascinant, aşa cum spui, să ne ridicăm ca oameni: jocul ca jocul, divinul ca divinul, în cele din urmă, dacă ne pricepem, percepem – şi nu empiric, ci în Duh. Aici văd eu secretul devenirii, percepţia faptului că am putea deveni, dacă am fi aşa cum în limitele noastre omeneşti nu putem decât dori, adică parte cu un spirit mai complex decât ceea ce suntem. Dar Panta Rhei curge şi pentru noi, imperfecţii şi nu curge degeaba... şi cu fiecare bucăţică ce ne produce mai puţină frică, şi astfel nu mai avem nevoie de instanţe. Eu cred în Om înainte de a crede în Fiul Omului.  Cred în Om, fiindcă el  a creat mai mult decât un ipotetic demiurg (Daimonul tau imprevizibil), ce poate fi chiar halucinant de crud şi are toane ca o puştoaică. Atunci când mă rog, nu mă eliberez, ci doar mă ameţesc şi mi-e oarecum ruşine de frica mea. Şi cum ne e frică de regulă a face ceva, fiindcă schimbarea e nesiguranţă, preferăm ruga, fără să ne  gândim, de ce ne este, cu adevărat, frică.

(va urma )

A consemnat Lucian HETCO

Germania

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)