|
Cornel
Drinovan
-
METEHNE
ROMÂNEŞTI ÎN SPANIA
Prof. Irina Ungureanu, Madrid
Motto: “Un scriitor este un spectator care privește totul
cu un ochi foarte critic.” (Bernard Malamud)
În momentul în care Cornel
Drinovan mi-a propus să îi prezint noua lui carte
„Metehne
românești în Spania”, apărută la Editura Marineasa din Timișoara în
2009, am rămas foarte surprinsă și în același timp am fost foarte
încântată de idee. Îl cunosc pe Cornel de câțiva ani buni, dar cine nu
îl cunoaște aici în Spania și totodată în România, mai ales în regiunea
lui natală, Banat. Toți cei care sunt la curent cu presa românească din
Spania cu siguranță au citit la un moment dat un articol semnat de el
fie în ziare, fie în revista ”Origini”, ediția în limba română. Nu pot
să spun că ne vedem mult sau că vorbim de multe ori, dar îl cunosc pe
Cornel din articolele și cărțile sale, din tot ceea ce face ca ziarist,
scriitor, fotograf și intelectual.
Pentru mine este o mare
onoare și o plăcere imensă faptul că m-a ales pentru a-i prezenta noua
carte și țin să îi mulțumesc din suflet fiindcă a avut încredere în
mine. După momentul inițial de teamă, de panică (niciodată până în acest
moment nu am făcut comentariile la o prezentare de carte), când mă
întrebam pe mine însămi ce trebuie să fac, cum să fac, ce trebuie să
spun într-o asemenea ocazie, m-am liniștit, am luat cartea, am citit-o
(se citește foarte repede, dar apoi trebuie să revii asupra fiecărui
capitol în parte și să meditezi, să analizezi textele) și încetul cu
încetul am început să văd lucrurile mai clare și tot ce la început mi se
părea ca o ceață a început să se risipească și să se transforme în
lumină.
Traiectoria profesională a
lui Cornel Drinovan în Spania este ușor de rezumat: este unul dintre cei
mai cunoscuți ziariști români care locuiesc și muncesc pe aceste
meleaguri și unul dntre cei mai buni din punctul meu de vedere. Știu că
nu îi place mult să vorbesc despre el, deoarece este o persoană deosebit
de modestă și discretă în plan personal, dar trebuie să menționez câteva
lucruri despre el ca profesionist care manevrează într-un mod
surprinzător cuvintele și condeiul: Cornel Drinovan a fost redactor-șef
la ziarul ”Român în lume” și director al revistei
„Origini”,
ediția în limba română, coordonând atât revista tipărită cât și cea on
line. A fost protagonistul unor expoziții de fotografie (fotografia este
o veche pasiune a sa), atât în România cât și în Spania), de fapt cea
mai recentă a avut loc la Centrul Hispano-Român din Coslada, Madrid.
Anul trecut (2008) a publicat prima carte intitulată
„Paso
doble” ce conține editoriale publicate de-a lungul ultimilor ani în
ziare și reviste românești din Spania, în care autorul critică cu foarte
multă afecțiune rele obiceiuri (de fapt el le numește
„metehne”)
de-ale compatrioților săi care locuiesc în Spania.
Cornel Drinovan este un
scriitor şi un ziarist care „se mişcă”, care călătoreşte şi care
cunoaşte în profunzime comunitatea românească din Spania. Este un
observator foarte atent la tot ceea ce îl înconjoară, iar cartea pe care
o avem în faţă este rezultatul reflecţiilor şi sentimentelor lui, al
„studiului” său asupra românilor de aici şi al realităţii ce s-a
transformat în text în urma „aprobării” din partea conştiintei sale
artistice”. Această carte, eu personal o văd ca fiind al doilea volum,
ca o continuare a primei cărți, deși are alt titlu, “Metehne romanesti
in Spania”, are o prefață, un cuvânt înainte semnat chiar de autor și în
care acesta sintetizează conținutul cărții, sursele de inspirație și
mărturisește cititorilor care este scopul său, cui se adresează cartea
și ce ar dori să obțină publicând această carte.
Citind titlul, înainte de
începe lectura propiu-zisă a cărții, cuvântul
„meteahnă”,
care în Dicționarul explicativ al limbii române înseamnă defect, cusur,
imperfecțiune, dar și pasiune, patimă, slăbiciune, mă duce cu gândul la
universul operei lui Caragiale. Lumea din piesele și schițele sale,
personajele atât de cunoscute și-au păstrat actualitatea de-a lungul
timpului, par vii și în fiecare moment putem identifica în societatea
românească persoane care se comportă la fel ca aceste personaje,
dominate de aceleași defecte, de aceleași slăbiciuni omenești. Aceeași
lume se regăsește și în cartea lui Cornel, este un univers de
„-escu”,
însă de această dată fără prenume și nume concrete, o lume din care
facem parte și noi toți, mă refer la toți românii care trăim în Spania.
Personajele anonime din cartea lui Cornel, care de fapt se reduc la unul
singur, la un prototip, ”românul”, nu locuiesc în România, ci în Spania
și se comportă, acționează după alte reguli și norme. Forma se schimbă,
îl avem în fața ochilor noștri pe românul din secolul al XXI-lea,
dar fondul este mereu neschimbat, defectele oglindite, ironizate și
criticate sunt aceleași ca acum două secole: prostia, falsa prietenie,
minciuna, lașitatea, lipsa de solidaritate și de umanitate, îngâmfare,
aroganța, dorința de ieși mereu în evidență, în orice situație și prin
orice mijloace, incultura etc. Ceea ce face scriitorul este să pună pe
hârtie ceea ce mulţi dintre noi gândim de multe ori şi nu îndrăznim să o
spunem cu voce tare, făcând, poate, doar niște comentarii faţă de cei
apropiaţi nouă. Dar Cornel Drinovan o spune tare şi încă cu mult umor,
cu ironie fină, cu umanism, fiind în acelaşi timp critic şi autocritic;
tocmai de aceea, textele sale sunt plăcute, se citesc cu multă ușurință,
au un farmec aparte şi o valoare literară incontestabilă.
”Practic, toate categoriile
sociale din România sunt reprezentate în cei aproape un milion de români
care s-au aşezat în această ţară mai ales în ultimii ani. Cu alte
cuvinte, este o Românie în miniatură, care se mişcă însă după alte legi,
adesea necunoscute şi neînţelese de cei mai mulţi”. Citind doar titlul
ne putem întreba: scriitorul va vorbi rău despre noi românii care trăim
aici, are intenția să ne critice? Este o întrebare la care fiecare
dintre dumneavoastră va trebui să mediteze după ce va parcurge paginile
cărții. Cel care prezintă cel mai bine cartea este autorul însuși,
explicînd titlul și precizând apoi cui se adresează cartea. Metehnele
românilor nu sunt altele decât cele bine cunoscute, unele proprii
poporului român; diferenţa este că, odată aflaţi în afara ţării, acestea
ies în evidenţă mai tare, se recunosc mai uşor, într-o lume diferită de
cea a României. Autorul nu este de acord cu ceea ce se spune în general,
că, odată plecată din ţară, o persoană se schimbă, că „Occidentul îl
schimbă pe om”. Persoanele sunt aceleaşi, ceea ce se schimbă este
mediul, fapt pentru care omul devine mai îndrăzneţ în sensul rău al
cuvântului și îşi lasă deoparte puţina ruşine pe care o avea în România,
pentru că acolo lumea lor era cercul familiar şi de prieteni, iar aici
scot la suprafaţă tot ce e mai rău în comportamentul lor, în gesturi, în
forma de a gândi, ba chiar, uneori, îşi creează o falsă identitate
pentru a se lăuda, pentru a-i impresiona pe cei din jur. După cum
mărturiseşte însuși autorul, prin această carte ţine „să îi arate cu
degetul” şi „să îi înfiereze cu vorba” pe aceia ce „par cu adevărat o
enciclopedie a metehnelor româneşti”, ca: prostia, făţărnicia,
falsitatea, slugărnicia, goana după glorie deşartă – tocmai „pentru a nu
lăsa să se creadă că aceştia sunt adevăraţii reprezentanţi ai românilor,
pentru a nu lăsa să se creadă că aşa suntem noi românii, cu toţii”.
„Sigur
că mulți dintre românii de aici sunt corecți și harnici, se comportă la
fel ca în țară chiar dacă se află printre necunoscuți, o altă parte se
ascund în spatele valorii lor cu o discreție demnă de invidiat, lăsând
să vorbească faptele, dar există și cei care par o adevărată
enciclopedie a metehnelor românești, prezentând-o fără rușine oriunde
s-ar afla. Acești români împreună cu metehnele lor au făcut obiectul
acestei cărți fără pretenția de a epuiza în textele mele această
enciclopedie a prostiei, minciunii, fățărniciei, falsității,
slugărniciei, a goanei după glorie deșartă și multe altele…”
Cartea conține douăzeci
şi cinci de texte, de editoriale pe care scriitorul le adună în acest
volum, după ce au fost publicate (aproape în totalitate) în revista
“Origini”, ediția în limba română aici în Spania. Nu există o ordine
cronologică a editorialelor, se pot citi în orice ordine dorește
cititorul, dar toate oferă cheia temei generale a cărții care este
anunțată încă din titlu. Senzația pe care o oferă lectura lor este că
scriitorul vede ceva, îi atrage atenția un fapt, un lucru, apoi îl
prezintă, îl ironizează și la sfârșit trage concluzii. În linii mari
aceasta ar fi schema după care autorul își construiește textele.
Titlurile editorialelor sunt foarte sugestive și fiecare rezumă
conținutul într-un mod prin care este captivată atenția cititorului:
„Pâine
pe pâine”, „Poetașii”,
„Tristețea
lui Eminescu”, „Bucuria
valului”, „Sarmale
și manele”, „Poze
colorate”, „Castele
în Spania”, „Agonia
asociațiilor românești din Spania”,
„Reprezentanții
românilor”, „Prietenie
cu sens unic”, „Imigranți
comunitari”, ”Pseudometehne”,
„Sate
poliglote”etc. „Pâine
pe pâine” are ca subiect imaginea românilor care sunt hotărâți să
muncească în orice condiții, oricât de grele ar fi și să economisească
bani pentru a putea să își cumpere o mașină scumpă și să se laude cu ea
în România. Această realiate au remarcat-o mulți spanioli și la fel și
persoane de alte naționalități care lucrează sau conviețuiesc cu români
- românii își cumpără prima dată o mașină nouă, foarte scumpă, dar nu
pentru că ar avea nevoie într-adevăr de ea, ci doar pentru fală, pentru
a o arătă tuturor .”Poetașii “este un text în care îi critică pe toți
cei care scriu doar din dorința de a publica, de a-și vedea numele
tipărit și de a dobândi faimă, de a se numi ”poeți”, dar care de fapt,
în realitate, nu au multă cultură, iar
„operele”
lor abundă în greșeli gramaticale. Pe acești români autorul îi numește
„un
fel de maneliști ai condeiului”. Concluzia scriitorului, morala este
următoarea: „Românul
s-a născut poet, așa că ce nevoie ar mai avea să citească. E destul să
scrie.” „Tristețea
lui Eminescu”: acest editorial mi se pare că denotă multă tristețe,
deoarece aduce în prim plan o realitate dureroasă și anume pierderea
valorilor naționale, precum și modul în care unii se folosesc de numele
poetului doar cu scopul de a-și evidenția propriile merite.
În „
“Sarmale și manele”
ironizează și critică acest gen de muzică pe care o preferă un număr
destul de semnificativ din rândul compatrioților noștri de aici și pe
care, din păcate, mulți dintre spanioli o consideră muzica tipică din
România, muzica noastră reprezentativă.
„Agonia
asociațiilor românești din Spania” sau
„Reprezentanții
românilor” sunt editoriale care zugrăvesc ca într-o caricatură fenomenul
asociativ al românilor pe meleaguri spaniole, satirizând importanța pe
care doresc să o dobândească unii președinți de asociații în ședințele
la care iau parte, autoproclamându-se reprezentanți ai românilor, când
în realitate își urmăresc interesul personal și dorința de a ieși în
evidență, de a fi protagoniști. Autorul menționează că nu este împotriva
faptului în sine de a înființa o asociație, deoarece mai mulți oameni
împreună, uniți, pot face lucruri mai bune, mai durabile decît o singură
persoană, dar trebuie avut în vedere care este obiectivul asociației și
cum o astfel de asociație poate într-adevăr să îi ajute pe românii de
aici. „Poze
colorate” este un editorial în care obiectul criticii ziaristului se
axează pe acel tip de români din Spania care nu pierd nici o ocazie de a
face o fotografie lângă cineva celebru, cunoscut din România atunci când
respectiva persoană vine în vizită (politician, cântăreț, actor etc”) ca
dupa aceea să introducă fotografía pe internet și să se poată laudă în
fața rudelor, prietenilor și a cunoștințelor
„uite
ce persoană importantă sunt, am o fotografie cu ministrul X sau cu
cântărețul Y”.
Textele sunt un amestec
între ziaristică și literatură. Valoarea literară se poate identifica
practic în toată cartea, dar mai ales în scurtele descrieri de la
începutul unor capitole, care oferă date despre vremea de afară, în ce
anotimp suntem (dacă e primăvară, vară, toamnă sau iarnă), dacă plouă
sau este soare, despre Madrid, despre starea sufletească a celui care
scrie, despre nostalgiile și amintirile sale din România. De exemplu
imaginea Crăciunului din România, zăpada, mirosul de cozonac, colíndele
toate acestea apar zugrăvite în câteva rânduri în editorialul
„Castele
în Spania”. „”Aleargă
frunzele toamnei pe străzile și prin parcurile Madridului, mânate de un
vânt răzleț, cu fire albe în barbă. Câte o ploaie rece zgribulește
trecătorii, însă aproape tot timpul un cer mai senin ca visele pruncilor
ne amintește că și anul acesta vom petrece un Crăciun fără zăpadă. Un
Crăciun la Madrid”.
Plaja Mării Negre, „coasta
slăbănoagă a ei” este evocată în capitolul
„Poze
colorate”. Trecerea timpului, scurgerea neîncetată a clipelor, a anilor
sunt scurte momente de meditație într-un limbaj poetic în editorialul
intitulat „Pseudometehne”.
Aproape în fiecare
text, pe lângă fina ironie intelectuală care ne face să zâmbim discret
și ne încântă sufletul, putem percepe o tristețe și un gust amar care
au rolul de a conferí frazelor o notă unică de melancolie. De exemplu în
editorialul „”Castele
în Spania”, în care autorul abordează tema crizei economice care
afectează Spania și care îi determină pe foarte mulți români să se
întoarcă pe meleaguri natale fără posibilitatea de a-și fi împlinit
visul, tonul autorului este plin de căldură, blândețe și compasiune în
momentul în care vorbește despre destinul nefericit al acestor oameni.
Mi-ar plăcea să pot comenta
fiecare capitol în parte, fiindcă fiecare ne învață ceva, ne deschide o
ușă pentru a putea vedea mai bine tot ceea ce se întâmplă în jurul
nostru, dar este mai bine ca fiecare dintre dumneavoastră să citească
micul volum și să descopere singur lumea cărții.
Editorialele fac referință și la politicienii din România, la situația
în care se află țara în ultimii ani („Spray-ul
guvernului”), la modul în care continuă să fie tratați cetățenii români
la frontieră, în momentul în care pășesc pe pământ românesc („Plimbare
europeană”), iar privirea critică a scriitorului nu iartă. Alte teme
care formează subiectul editorialelor și ne dezvăluie o persoană care se
frământă pentru soarta celorlalți, pentru problemele compatrioților săi
sunt: pierderea valorilor fundamentale din relațiile umane cum ar fi
prietenia „Prietenie
cu sens unic” (se poate simți durerea din vocea celui care în momentul
în care menționează persoanele pe care fiecare dintre noi le ajutăm de-a
lungul vieții, dar care ne întorc spatele și invocă scuze atunci când
noi, la rândul nostru avem nevoie de ei), solidaritatea, înțelegerea și
toleranța față de aproapele nostru și uitarea care se așterne încetul cu
încetul peste valorile identității noastre naționale pe care mulți
dintre părinții români de aici nu le transmit urmașilor. Un exemplu se
regăsește în capitolul
„Sate
poliglote”, în care scriitorul îi ridiculizează pe părinții care pun
nume spaniole copiilor născuți în Spania și se gândește la dilema pe
care o vor avea bunicii acestor copii din satele românești în momentul
în care aceștia se vor întoarce acasă, căci nu vor ști în ce limbă să se
adreseze nepoților, cum se vor putea înțelege cu ei. Situația actuală a
românului în Spania și în Occident în general, ambiguitatea, condiția
lui de imigrant sau comunitar sau imigrant-comunitar este subiectul
editorialului ”Imigranți comunitari”.
Ziaristul Cornel Drinovan îi ridiculizează, îi ironizează, îi critică,
uneori pe un ton dur, pe concetăţenii lui, dar în acelaşi timp, printre
rânduri i se citeşte iubirea faţă de aceştia; în fiecare frază, în
fiecare paragraf, se poate simţi simpatia lui faţă de ei, dând impresia
că îi ceartă neîncetat tocmai pentru că i-ar plăcea să îi vadă
schimbându-şi atitudinea, la fel ca și copiii care sunt obraznici și
după o ceartă zdravănă se schimbă, se poartă mai bine, sunt mai cuminți.
Pentru mine, Cornel Drinovan este un curajos în această lume atât de
schimbătoare şi de relativă, un luptător ce îşi doreşte din tot sufletul
ca lucrurile să se schimbe odată pentru totdeauna în mentalitatea
oamenilor şi a societăţii române. El are încredere deplină în forţa
cuvântului scris şi în puterea sa de a schimba ceva în această lume. Ne
face să vedem lucrurile cu mai multă claritate, ne poate plăcea sau nu
ceea ce scrie, dar spune adevărul.
Vreau
să închei această prezentare cu o confesiune a ziaristului-scriitor care
sintetizează în câteva fraze foarte sugestive crezul său artistic: ”Ziaristica
a fost și va rămîne pentru mine o artă, iar pe cei care au reușit să
așeze pe altarul ei micile sau marile povești de viață, i-am numit
artiști ai condeiului, un fel de magicieni care pot schimba destinele
celor despre care scriu. In orice colț de lume cuvîntul scris și tipărit
poartă în el puțin din forța uraganelor, un strop din furtunile de nisip
ale deșertului și parfumul primăverilor timpurii.”
Prof. Irina Ungureanu,
Madrid
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
-
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui
ARTICOL
|
