Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Crai şi crăiţe pe zăpadă

Antonia Iliescu, Belgia

 « Cum, Iftimie Nesfântu, eminentul student care a intrat fără examen la facultate  (luase locul I la Olimpiada Internatională de chimie, în1972) a renuntat la cercetare ? » Da, a renuntat ? « Si ce face el acum ? » Scrie. Cu textele în fată, încă de la primele rânduri îti dai seama că omul nu se vrea citit biografic decât cifrat, parcimonial si metaforic… “câteodată-s cântec, câteodată ning…” – se autodefineste, dar citind mai departe, afli mult mai multe despre el.

Foto: coperta la "poate ning" de Iftimie Nesfântu

Cartea, asa cum singur mărturiseste jurnalistul-scriitor în volumul “poate ning” (editura “Codex aureus”, 2008), este adevărata imagine a omului; inutil să-l cauti în altă parte. Prin gura unui personaj profetic cu barbă căruntă, jumătate om jumătate piatră, vorbesc “Misteriile”. Semănătorul de întelepciune din eseul “057-Ziua bujorilor de munte”, cel care aruncă acea cărticică cu “coperti cenusii” ca pe un palos, în multime, personajul descălecat din miturile arhaice dezleagă taina menirii scriitorului în lume: „Cititi ce am scris si nu veniti după mine. Eu, cel adevărat, sunt în carte si cartea e cu voi. Ce a rămas din mine, coajă umblătoare de humă, cu ochi care nu mai văd si cu urechi care nu mai aud, un bot de pământ si cenusă, poate, de acum, să se întoarcă în Împărătia Întunericului…”

Desi toti bujorii de pe munte se transformă în cărti, doar câtiva sunt în stare să găsească Cartea. Cei alesi sunt doar cei ce se mai pot minuna în fata frumusetii unei flori: “Si când vreunul, urmându-si propriile trăiri, sentimente, se apleca să admire de aproape frumusetea câte unui bujor, atunci acel bujor se prefăcea în carte. „Cum ai găsit-o?” îl întrebau cei de pe lângă el, dornici să prindă si ei un exemplar. „Nu stiu, a apărut dintr-o dată. M-am aplecat să admir un bujor înflorit, n-am privit niciodată până acum unul asa de aproape. Si dintr-o dată, carte se făcu!” Încercară si cei ce făcuseră întrebare. Si degeaba… »

Eseul, a cărui fortă de expresie pare că îsi trage seva din proza fantastică si profundă a lui Vasile Voiculescu, se încheie cu o concluzie deloc voalată: “Ceilalti însă nu stiau ce văzuseră cei alesi. Putini găsiseră Cartea. Se pregăteau să coboare. Ziua bujorilor de munte se apropia de sfârsit. Si întrebarea, preluată de la unul la altul ca o stafetă, se multiplica, încărcată de îngrijorare si teamă. „Unde este predicatorul nostru? Unde este predicatorul nostru?…”

Si iată saltul din epica eseului spre lirica poetică! Răspunsul la întrebarea obsedantă „Unde este predicatorul nostru? Unde este predicatorul nostru?”, îl găsim ascuns într-o poezie, (aluzie poate inconstientă la acea constatare a lui Gide: “suflet de poet... ne emotionăm si-n fata unei prune”): « cine să stie?! tăcerea însăsi/ se-ascunde în năframa compactă si verde/ a prunelor crude » (din jurnalul ascuns)

Floarea, ca simbol al frumosului, al cunoasterii si al catharsis-ului, si fructul ei, ca rezultat al acestora, rezumă încercarea artistului de a-si depăsi conditia de simplu om, pentru a accede pe acel “munte vrăjit” plin de bujori ce îsi asteaptă transfigurarea din frumusete în întelepciune.

Scrierile lui Iftimie sunt părti cifrate din acel « codex aureus », cu sensuri multiple, cu trimiteri la scrierile vechi, ce apar voalat în filigranul cărtii, teme biblice, prezentate uneori metaforic (ca în eseul “Ziua bujorilor de munte”) alteori cifric, însotind titlurile câtorva  eseuri având ca subiect experientele trăite ca cercetător: “initiere în vis”, “scară subredă” si “epilog”, precedate de numărul fiarei).

Scrisul lui Nesfântu este unul surprinzator. El face literatură din orice, din reportaj, din simple interviuri, din plimbari pe munte. Reportajele lui sunt adevarate scenarii de teatru, teatru viu, trait de personaje reale, care îsi povestesc în chip tulburator scene de viată.

Cartea pe care îmi focalizez acum atentia – volumul frumos intitulat “poate ning” – este o suită de texte cu tematică variată. Acestea se constituie prin trei forme principale de expresie, care se sudează perfect armonois si se completează reciproc, ca într-o “treime” aproape mistică: poezia, proza scurtă (eseu), si imaginea - fotografia artistică – specialitatea doctorului Traian Găvănescu, ilustratorul cărtii.

 “Care ar fi stilul scrierilor lui?” Stilul este cel adecvat mărturisirii, usurării sufletului prin cuvinte bine gândite si măiestrit potrivite. Omul scrie fiindcă are nevoie să scrie, este un posedat de harul condeiului. Fiindcă -, asa cum reiese din lectura volumului, - cărtile sunt trepte din “scara vietii”, sau scara “Judecătii de apoi”, o scară ciudată, fragilă, cu multe capcane de suferintă, fiindcă cu cât cunosti mai mult, cu atât îti dai seama de cât de putin cunosti : “citesc, carte după carte: scara vietii/ si cartea, ultima, se rupe, si cade, si/ mă înaltă căderea ei/cu greu mai pun piciorul pe / altă – nouă – treaptă, si-abia se înfiripă,/ sub mine, hăul –“ (“acolo jos, acasă”)

Cunosterea “te înaltă”, dar te si coboară, în negurile reci ale sufletului, izolându-te de o lume rămasă undeva în urmă, de care te înstrăinezi fără să vrei: “si urc, de unul singur,/ către un cer de gheată, mai înalt,/înalt-/ si-acolo, jos, acasă,/ sălăsluieste alt fel de întuneric… »(“acolo jos, acasă”)

 “Care ar fi temele proeminente din volumul “poate ning” ?”

Tematica abordată este variată, predominând satul, copilăria si natura (“si zilele se strâng sub coaja lor, sărace / pluteste-n aer toamna… ». Dar peste toate acestea domneste iubirea, ca o cuvertură de zăpezi albe si moi.

In poemul “sub omăt au înghetat crăite “ (dedicat sotiei), poezia lui devine vioară, acel fin instrument al iubirii, cu vibratii acute si grave, emise simultan, direct din corzile inimii:

“timpul lumii, iată, s-a închis si,/ potop, o iarnă grea se lasă / tu adună versuri si povesti,  într-o carte – arca ta crăiască/ tu adună versuri si povesti / si purtat de valuri, peste noapte, / si purtat de valuri, peste noapte / vei deschide cartea – lada ta de zestre / (înainte să te prindă somnul)/ si din ea, abia soptit, citeste:/ flori de gheată s-or topi pe geamuri / s-or trezi de sub omăt crăite, / s-o trezi de sub omăt si Domnul / si-or veni la gura sobei să asculte / furisati sub ochi si sub sprâncene / de nepoti”

Alte versuri, la fel de profunde si sincere, evocă satul natal, părintii si Sfintii Părinti: “Acolo, sus, spre cerul cel de gheată, / sunt doar zăpezi, momâi:/ semne străvechi, lăsate / de Zalmoxis, de bătrâni…/ Să le clăditi la loc de sunt împrăstiate / si stelei ce va răsări să vă-nchinati! “ (...) “sub ger, s-a frânt Cuvântul, si noi / precum mărgelele pe ată, însirati: / bunic si tată, fii si nepoti, / ne afundăm în viscol si în noapte” (075 | sub ger, s-a frânt Cuvântul)

Dând prioritate satului natal si naturii din dealuri, din munti si din toamne, prin versuri de un profund lirism melancolic, influentat de versul blagian -  “un deal molcom, câtiva pruni si / în poala lor o casă: / satul meu de altădat /  vreau s-ajung si nu se poate /  îndoiala mă apasă, /  o mai fi acolo, oare?! /  vreau s-ajung si nu se poate » (părintilor), poetul se cufundă în anii copilăriei cu nostalgie si cu regret: “si trece tura, si mă schimb/pe eu cu mine,” (Arca”).

Dar, stupoare ! Dacă esti atent si avizat, un simplu cuvânt îti deschide o poartă spre o întreagă dezbatere pe teme de o stringentă actualitate: învătământul. Rolul dascălului apare figurat metaforic, în doar câteva cuvinte, dar cât de pline de substantă !: « dimineata devreme, într-un sătuc, departe/ către scoală, dascălul merge/ să-i învete pe copii să vadă: le face ochi, frunze…” (“poate ning”)

Dascălul deschide ochii copiilor, ca ei să înteleagă rostul lumii, dar în acelasi timp le face “frunze”, pentru ca ei să se hrănească singuri. Saltul metaforic trece din poezie direct în stiintă (frunza este laboratorul plantei, unde se zămisleste glucoza noastră cea de toate zilele). Iată ce au vrut să spună acele cuvinte: sinteza miezului sufletesc al omului se face doar la lumina si cu substanta cunoasterii. Dascălul, prin strădania lui de a “face lumină” se identifică cu poemul:  

 “târziu în noapte/ la masă, lângă lampa cu gaz, dascălul citeste

pregăteste lectia pentru mâine-zi

si rând pe rând, întoarce filele noptii,

si cu fiecare filă întoarsă se face lumină”
 

semintele încoltesc la întuneric”

târziu, în miez de noapte, aplecat asupra filelor albe – zile din viata

lui -

dascălul: un poem

(“si-acum, poemul acesta” lui Petrică Birău)

De la poezie la proză si de la proză iar la poezie, si de la poezie, la un altfel de proză: la reportajul poetic, si de la acesta iarăsi la poezie si apoi la eseu si iar si iar, într-un cerc care te ameteste, te narcotizează, ca să simti si tu ceea ce a simtit si el, când a fost atins de har. Harul însă, este o sabie cu două tăisuri: pe de o parte unge, dezleagă sufletul, îl eliberează spre oameni, pentru oameni, dar simultan, îi zgârie sufletul, înstrăinându-l de ei: “nu mă pot plânge de singurătate, desi, aici,/ însingurat mă simt:/ tot mai ocupati, mai grăbiti

oamenii nu mai au timp nici măcar să mă vadă când ning” (este un stil nou de poezie, poezia-SMS).

Tema însingurării, atât de prezentă (si necamuflată) atât în proză, cât si în poezie, revine ca un leit motiv în elegii: “atâtea întrebări, nici un răspuns / înstrăinati suntem unul de altul / să fie asta ură? sau blestem? sau boală?! / vorbesti cu mine si nu te aud, / vorbesc, si vorbele-mi se fac strigoi / si nu te pot vedea, nici auzi / prin zidul dens tesut de oameni răi / vorbesc si vorbele-mi se fac strigoi / si se lovesc de zidul dintre noi, si / se întorc, / si înapoi ne trag, si ne răpun”.

Fiind un luptător înnascut, Iftimie născoceste o nouă metodă de comunicare a sufletelor: poezia. Asa se face că scriitorul nu-i lasă pe oameni să se uite pe sine, nicicum să se piardă în meandrele întunecoase ale vietii. El le arată o cale ce poate tăia o potecă spre lumină, poezia: “pe drumurile pe care mergem, când suntem într-un impas, poezia ne oferă o rezolvare, alta decât cea conventională, cunoscută; ca si credinta, dar altfel decât credinta;”

“poate ning”, fiind o metaforă extinsă  a vietii omului, începând cu perioada copilăriei,-  în care omuletul contempla muntele, tânjind să-i atingă vârful, - si terminând cu  perioada maturitătii, în care omul a ajuns pe acel munte, urcând treaptă cu treaptă scara vietii. Dar iată, s-a trezit de-o dată singur pe o stâncă. Si cale de întors nu mai este, fiindcă jos, nebunul a înfipt suliti, dansând si cântând în jurul stâncii:”sunt nebun de sunt normal”. Omul nu mai poate privi decât în sus si dacă vrea să nu fie singur, il ia ca interlocutor pe Demiurg.

Epilogul este o concluzie tristă la saga omului modern din acest început de mileniu. Oamenii, unul după altul, cad în genunchi înaintea fiarei, adapă fiara, fiara din ei însisi sau din afara lor, în timp ce “Dumnezeu se usucă”. Este poate cea mai zguduitoare constatare a anilor ce-i mai avem de purtat pe umeri: “prietenul zice să /  nu mai vorbim, să / nu mai facem schimb de mesaje, scrisori / n-are timp, n-are bani, vrea să renunte la telefon:/ semn rău/mi se usucă rădăcini, îmi cad frunze…/ de ceva timp, de ani buni, refuz, constant, să-i ascult pe cei apropiati,/ pe cei dragi/motive se găsesc/nu am timp, am de lucru, am rămas în/ urmă cu multe: semn rău, foarte rău/(…)Dumnezeu se usucă” (“epilog”)

Cartea lui Iftimie nu este una usor de citit, fiind ea-însăsi o carte în trepte, trepte pe care te poti ridica, sau prin care te poti adânci, după cum ti-e firea si după cum ti-e sufletul de pregătit pentru întelegere.

Fotografia lui Trestian Găvănescu, peste tot prezentă si minunat elocventă de-a lungul filelor de carte, este ea în sine o metaforă prin felul în care se naste. De la tresărirea lăuntrică a artistului fotograf (“uite ceva frumos de imortalizat!”), urmată de simpla privire prin minusculul orificiu si deschiderea pleoapei diafragmei, la impresionarea peliculei, apoi la developarea imaginii, fotografia, în stare larvară, trece prin două stări contradictorii: negativul si apoi pozitivul imaginii. Din această dihotomie se naste fotografia, copia minusculă a unui petecut de natură, - cât să încapă într-un strop de rouă. Dar asa micută cum este, are puteri uriase: ca si papirusul, ea va dura contra uzurii timpului.

Iftimie Nesfântu îsi are propriile lui dihotomii, care îl hărtuiesc si îi dau viată totodată. Dar nu trebuie uitat că tocmai din aceste zone de umbră ce se zbat în lupta cu lumina, întocmai ca pe o peliculă, - pelicula timpului, - din acaestă împăcare între alb si negru, întru redarea adevărului, se naste pozitivul... O foarte sugestivă fotografie inserată printre texte, sugerează foarte clar pozitivul: înfloresc crăite pe zăpadă.

Volumul se încheie cu o imagine-poezie: grupul celor nouă drumeti, plus umbra invizibilă a lui Noica, - craii de pe zăpadă, - urcă unul după altul muntele, într-un peisaj lunar, având în fată o planetă albastră, albită, învelită si ea în zăpezi, ca niste uriase pansamente puse pe rănile une Terre bolnave. Cei nouă “si-au luat lumea-n cap”, cum zice o vorbă din popor, sau au pornit si ei spre marea aventură de tămăduire a lumii, cum făcuse Noica altă dată ? A înviat paďdeia?

Antonia Iliescu, Belgia

05.02. 2009

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com