Cred într-o metafizică a creaţiei

şi trăiesc sentimentul predestinării

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA, Târgu-Jiu

Impresii si pareri personale in FORUM

Am crescut de la vârsta scris-cititului într-o adevărată mistică a Cărţii, a cuvântului tipărit, a literaturii…Înconjurat de biblioteca aproape liturgică a tatălui meu, imitam litere fără să le înţeleg şi transcriam imagini ori desene, dându-le, cu ajutorul culorilor, o expresivitate firească, nu neapărat căutată. Tot din acei ani ai primelor buchiseli alfabetice şi numerice datează câteva caiete de poezele. Uneori, refugiindu-mă in illo tempore, regăsesc o anumită stare de zâmbet şi puritate, de copilărie jucăuşă şi gravă, de creaţie naivă în umbra marilor modele (Alecsandri, Coşbuc), dimpreună cu un fior melancolic de reverberaţie eminesciană. Nu ştiu de ce – am observat aceasta şi la mai tinerii confraţi, pe care i-am ajutat să debuteze editorial, - dar o bună parte din poezia începuturilor, ca să zic aşa, suferă de un complex al tristeţilor şi depresiilor mărturisite dezinvolt. Ceea ce ar sugera nu atât „trucarea” unei stări de spirit, cât o îndepărtare de sinceritatea sentimentului exprimat, atât de imperios cerută de Titu Maiorescu, văzând în aceasta o condiţie sine qua non a lirismului autentic.

Dacă în „jocul” poeziei intră şi o anumită gravitate ludică (v. Johan Huizinga), atunci nu toate versificările copilăriei trebuie suspectate de inautenticitate şi histrionism, de bacovianism ieftin şi nihilism cioranian vetust…

Spun toate acestea gândindu-mă la cealaltă categorie, aceea a scriitorilor ce încep să scrie şi debutează relativ târziu (în adolescenţă, studenţie sau chiar la maturitate), ceea ce nu înseamnă că aş contrapune valoric acestora pe cei din categoria de la care mă revendic. Nu trebuie să se înţeleagă aici că am avea de a face cu „un faux départ”, ci doar cu unul târzielnic!

Am început, aşadar, foarte devreme, cu poezie (debutând, la 18 ani, după o tânjire îndelungată, ani de reală mistică a scrisului…) şi am continuat, în studenţie, cu dramaturgie, eseuri, cronică literară, critică. Neuitând, bineînţeles, poezia, am înaintat concomitent, în câmpul vast al creaţiei şi cercetării literare.

„Fericirile” (1994), „Deseninări de cleştar” (1995), „Gheaţă la mal” (1997), „Foişor în Heliopolis” (1997), „Ochiul înrourat” (1999) ar exprima un lirism metitativ, o luciditate gravă, circumscrisă stării de febrilitate şi nelinişte, de disconfort existenţial şi vizionarism.

În celălalt plan, trei sunt, până acum, abordările mele care aduc un spor de înţelegere şi deschid noi perspective interpretative, în lucrări realizate cu răbdare, cu migală, cu acribie ştiinţifică, cu ipoteze de lucru deloc lesnicoase (conform şi unor aprecieri critice). Am început, la sugestia regretaţilor Edgar Papu şi Adrian Marino, cu o „reinterpretare” a universului artistic macedonskian, punând în lumină dimensiunea barochizantă – mixtum compositum - a acestui mare spirit deschizător de modernitate („Alexandru Macedonski – Palatul fermecat. Eseu asupra barocului macedonskian”, 1997). După care am reluat o mai veche iubire, reformulând, după douăzeci de ani, o teză de licenţă cu Eugen Simion din anul 1975 – e vorba de Lucian Blaga („Poezia lui Lucian Blaga”, 1995), devenit, iată, o adevărată „obsesie” culturală, căci, şi după o lucrare de doctorat, tipărită recent, peste 520 pagini („Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare”, 2005), am în pregătire (titlu neprecizabil încă) o culegere de eseuri, studii, comunicări şi articole privind viaţa şi opera aceleiaşi personalităţi tutelare (C. Noica) a sec. al XX-lea.

Nu pe ultimul loc sunt preocupările mele mai vechi de brâncuşiologie („Brâncuşi – azi”, vol. I, 2000), angajat fiind în cercetarea fenomenului nu numai ca redactor al fostei reviste „Brâncuşi” (1996-2000), ci şi ca fondator-coordonator al actualului periodic de cultură „PORTAL-MĂIASTRA”, ajuns la numărul 4, pe care ne străduim să-l facem de interes naţional şi să-l difuzăm ca atare (voluntariat cultural şi, mai mult, pe buzunar propriu!).

Per scurt zis, la capătul a patru decenii de scris, sunt întrucâtva mulţumit de ceea ce las în urmă, chiar dacă „mediatizarea” critică nu este pe măsura valorilor realizate în care cred cu tărie şi cu regretul sincer mărturisit că debutul meu editorial, ce trebuia să se producă în anii ’80, a fost amânat sine die, de câteva edituri din Craiova şi Bucureşti! Dar poate operei i-a făcut bine această „ontologie a obstacolului” (care e mult mai formativă decât uşuratica factologie a răsfăţului), căci nu mă consider „optzecist”, nici „douămiist”, ci pur şi simplu poet, eseist, istoric şi critic, menţionat de câteva dicţionare (Anglia, SUA, India), ba chiar „Honorary Member” şi cooptat în „Advisory Council” al International Biographical Centre – Cambridge, England, conform diplomei din 29 ianuarie 1999…

Carnetul de scriitor, ce se află azi în buzunarul multor analfabeţi şi veleitari, nu este totodată şi un paşaport de liberă trecere! De aceea nu l-am solicitat nicicând, deşi am fost invitat…Poate când se va rotunji Opera!

Am făcut şi eu cândva parte din echipa de tineri critici luceferişti, publicând impetuos în revista tinerilor scriitori „Luceafărul” sute de pagini de eseuri, recenzii, studii, note culturale, în perioada 1985-1989, dar aveam libertatea să-mi aleg cărţile şi subiectele şi să mă exprim conform convingerilor mele estetice (prinsese bine conceptul de „noua geografie literară” în spiritul celor susţinute de sociologii francezi Robert Escarpit şi A. Ferré). Regret că, azi, mai mult decât oricând, viaţa literară e plină de partizanate şi interese meschine, de servilism reciproc, de veleitari gălăgioşi, de bătrânicioase spirite impenitente de ticăloşii iactante şi coterii literare, de ierarhii rutinare şi obsecvioase, de fumisterii şi futilităţi, de spirite sclifisite, gobiene, căznite ori ignare. Parcă asistăm şi la o pervertire a gustului critic în acest sens, foarte periculoasă axiologic vorbind (y compris un anumit snobism de mare clasă!). Aici îmi vine în minte o celebră ironie proustiană: „Aujourd’hui presque tout le monde a du talent!”

Nu sunt acestea resentimente zoilice, ci convingeri lăuntrice, în urma unei priviri de amănunt asupra a ceea ce se întâmplă în viaţa noastră culturală de câţiva ani încoace. Un breaz macaz cu ucaz!…

E o mare dezordine în viaţa literară, de unde şi atât de incriminanta confuzie a valorilor. De aici convingerea că există nu numai o metafizică a actului de creaţie, dar şi un timp al scrisului (prezervând vocaţiei scriitoriceşti o decenţă a implicării), după cum vine şi o vreme a decantărilor valorice.

Am crezut de la început în puterea Cuvântului şi am trăit mereu cu convingerea că îi sunt predestinat. Văd în literatură o demiurgie salvatoare sau, mai simplu zis, acea minunată „întâmplare gândită până la capăt” (Dürrenmatt).

De judecata supremă a Timpului nu scapă nimeni, cu atât mai mult „mistificările” şi „făcăturile” cele mai garnisite, împăiate şi vandabile…

Honni soit qui mal y pense!

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

Târgu-Jiu

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design: Lucian Hetco.