Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

Crede şi nu cerceta?!

 Fragment din volumul în pregătire,, Puşcăria, dragostea mea,,

Ştefan Doru Dăncuş

Întâmpinare

Ştefan Doru Dăncuş (foto) este unul dintre scriitorii care nu fardează realitatea pe care o traduce în literatură, mai bine zis, el face parcă un exerciţiu special de exorcizare a simţurilor umane,- simţuri libere şi native, care sunt din nefericire puse în malaxorul cotidianului împreună cu ingrediente   de sinteză obţinute în "laboratoarele", în care cobaii poartă suflet şi nu doar nume de oameni.

Cu o voluptate defel căutată, cu aplomb de profesionist în ale scrisului dar mai ales cu acea siguranţă pe sine care ţi-a da conştiinţa că nimic nu este mai presus de propria-i conştiinţă, Stefan duce exerciţiul flagelatului prin sintagme  dincolo de limita la care cei mai mulţi dintre noi spunem durerii:Stop! Autorul acesta vulcanic scrie ca şi cum ar trage ţigară după ţigară, cu gura amară ca iasca dar cu inima liberă să bată cât şi cum doreşte. O vară  cu vânzare bună de flori sălbatice, Ştefan Doru Dăncuş!

Melania Cuc, redacţia Agero

            Prea puţin contează dacă, după ce voi pleca definitiv, se va vorbi de mine ca despre un om drept. Biblia e plină de exemple de “oameni drepţi” care au fost batjocoriţi de semenii lor tocmai datorită acestui rar atribut, acestui iluminant reper numit “drept”. Adică vertical, adică axa pe care a construit-o Isus şi pe care a început să urce, şovăielnic, Petru. Azi, cei ce mai folosesc această cale spre Cer sunt consideraţi nebuni: există nave cosmice pentru asta, ce nevoie mai are omul de drumul îngust şi plin de spini al spiritului? Dar iată, unii mai folosesc, încrâncenaţi, metoda asta de aur.

            Nu, pentru mine nu se poate interveni cu probe false, apărarea mea nu trebuie scoasă “din piatră seacă” - trebuie să-i spun urgent acestea Gabriellei, îngerului firav ce se abţine să plângă la “vorbitor”. Sunt, oricum, pe picior de plecare.

            Încercându-şi norocul ca de obicei, diavolul îmi dă târcoale, speră, încearcă. Mă plictiseşte cu eterna lui smiorcăială, cu melodramaticele sale rugăminţi. Nu înţelege cum i-am scăpat, de unde am apărut aşa, deodată, fără a-i lăsa răgaz nici să respire. Se teme, se târăşte, se zvârcoleşte prin praful gri al atâtor cadavre. Cineva, înţelept, l-a scos din perimetrul fiinţei omului şi de-atunci încearcă prin orice mijloace să-şi recapete locul. Mare obraznic, dacă a ajuns să bată şi la porţile fiinţei mele. El, care nu cunoaşte Biblia, care n-a înţeles că “Bate şi ţi se va deschide” i se adresează celui nehotărât, nu lui, care a decis o dată pentru totdeauna. N-ar trebui să se plângă, şi-a reluat fotoliul în multe suflete omeneşti: înspăimântător de multe. Precum se ştie, însă, nemulţumitului i se ia darul.

            Voi sta în curând la o masă, va fi acolo şi îngerul meu, vor fi acolo şi alţii. Voi fi compătimit, mi se va cere imperativ să mă răzbun. Vor încerca să mă facă să uit că orice răzvrătire de acest fel e urmată de o cădere într-o groapă şi mai adâncă. Nu aşa trebuie luptat, voi dori să le spun, dar ei nu-mi vor acorda atenţie, vor turui continuu despre faptul că am toţi aşii în mână. Nu te pune cu nebunul, spune Biblia, dar răspunde-i după voia lui, pentru a-i satisface ideea că el e cel mai înţelept de pe faţa pământului; oricum, fiecare pasăre pe limba ei piere.

            Poate le voi spune acelora că o viaţă de om nu e făcută pentru a-l ucide pe cel ce ţi-a dat o palmă, ci pentru a întoarce şi celălalt obraz; poate nu le voi spune - depinde de starea lor de spirit.

            Mă aflu totuşi în nordul ţării noastre, dragi români, iar aici oamenii sunt foarte categorici.

            Nu trebuie să juri, vorbele tale trebuie să fie numai “da” ori “nu”. Fără complicaţii, fără compromisuri.

            Între zidurile ce ne înconjoară din toate părţile (suntem încercuiţi de armata betoanelor!) unii s-au spânzurat, “nu mulţi, vreo 20”, alţii s-au împuşcat (subofiţeri însărcinaţi cu paza celor ce se spânzură). Dispariţia acestora n-a tulburat pe nimeni, paturile goale au fost ocupate de alţii iar pe holuri, cu pistoalele la centură, au apărut alţi paznici.

            Ce fel de revoltă ar fi aceea care nu i-ar putea învia pe sinucigaşii de ieri? Nu aşa se pune la cale o revoltă, o desfăşurare evenimenţială, ar trebui să le spun, poate, celor cu care voi sta curând la o masă. Dar la fel, poate cuvintele mele vor suna străine pentru modestele lor capacităţi de analiză.

            În nordul acestei patrii e dimineaţă. Gabriella se trezeşte, îşi face cafea. Mult a fost, puţin a rămas.

            “Bunădimineaţadomnuleofiţercamera8faceapelulcu4deţinuţi”. Nimigean a terminat, controlorii ies, închid uşa. Somnoros, Lakatoş se ridică în picioare şi fără nici o introducere spune:

            “Tovarăşulnicolaeceauşescusecretargeneralalpartiduluicomunistromân”, şi după o scurtă pauză: “preşedintealromânieicomandantsupremalforţelorarmate”.

            După care îşi ia papucii şi se duce la toaletă.

            Curioasă dimineaţă.

            Spre diferenţă de arestul poliţiei, “plimbătorul” penitenciarului e mai mare şi nu e acoperit cu plasă de sârmă.

            Lakatoş: “Doru, tu pleci. Dumnezeu fie cu tine.”

            Rămân uneori interzis în faţa unor astfel de dovezi de credinţă.

            După ce Lakatoş şi-a luat braţele de pe umerii mei şi şi-a reîncepul umbletul prin “plimbător”, am destructurat molecular o piatră, după învăţătura celor 4 axe temporale. O bucată a fost luată în cameră, ca “amintire”. Peste puţin timp, unii au început să ascută pe ea cozile lingurilor, în ideea că astfel vor avea cuţite proprietate personală.

            Cel puţin dacă aş şti cum îşi umple zilele Gabriella, îngerul pe care m-am ferit să-l învăţ cum se comprimă timpul. Mi-a spus că uneori a dormit câte două ore pe noapte. Încredere şi seninătate - lucruri greu de obţinut şi greu de păstrat dar existente şi la îndemâna oricui.

            Ne-au mutat în altă cameră. Cineva de aici are radio. Mă deranjează, mi-e mai nesuferit decât becul ce arde toată noaptea.

            Comparativ cu patimile lui Isus, detenţia mea este o blândă vacanţă. Când îmi amintesc de evenimentul arestării şi crucificării Lui, mă simt învăluit de lumină şi linişte; eu nu voi putea atinge niciodată performanţele Sale, dar insist în mersul pe urmele lăsate de El de-a lungul şi de-a latul secolelor. Şi mai ştiu că drumul pe care merg nu se sfârşeşte cu mine, ci abia începe.

            Să nu ne ascundem după deget: legătura cu Dumnezeu nu se mai poate realiza prin popi, ci direct prin Isus şi prin crucea Lui. E stare de urgenţă pe Terra. Unii au înţeles asta şi au părăsit “sistemul”, alţii (cei mai mulţi) nu vor să conceapă faptul că persistă în extinderea gropii comune.

            Se apropie ziua când voi pleca de aici. Da, sunt privit cu respect, sunt o ciudăţenie cu care te întâlneşti o dată în viaţă. În gândul lui, fiecare din colegii mei de temniţă îşi împarte bruma de “avere” de care, paradoxal, nici în puşcărie n-am scăpat: unuia îi va rămâne tricoul verde, altuia cel alb, papucii de casă, şosetele. Apoi: hârtia igienică, punga de zahăr, cutia de ness, pachetele de ţigări fără filtru, aparatele de ras “Bic” (singurele permise), periuţa şi pasta de dinţi, pasta de bărbierit, bricheta, pixurile, prosopul. Atât. Fără ele am intrat, fără ele voi pleca. Biblia: “Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”.

            În noua cameră, stau într-un pat etajat. Un culcuş în care sunt greu de observat. Citesc şi scriu, sunt solicitat să intervin doar în cazul unor controverse aprinse, când puşcăriaşii nu cad de acord asupra unor subiecte mai grele. Au cultură generală, băieţii.

            Mi-e dor de îngerul Gabriella. Am aflat totul, acum ştiu cum e să trăieşti şi într-o puşcărie mai mică. E vremea să plec, să lipesc trecutul de viitorul meu, să construiesc un pod temporal peste perioada de încarcerare. Să nu înşel încrederea Tatălui meu care ştie mai bine unde e necesară prezenţa mea. Acest Stăpân bun nu mi-a cerut niciodată lucruri imposibile. Îmi spunea Gabriella: “Dumnezeu nu dă omului decât ceea ce poate duce”, de aceea am acceptat cu atâta uşurinţă condamnarea.

            E o zi în care m-am întrebat de mai multe ori de unde are atâta putere şi atâta încredere îngerul acesta care n-ar fi trebuit pus în astfel de situaţii. O zi în care m-am bărbierit pentru a doua oară de când am fost închis iar gesturile mi se înscriu în siajul plecării. Nu mai am ce face în perimetrul plin de păcate dintre aceste ziduri (simt organic tensiunea acestora şi sunt nevoit să creez tot mai des în jurul meu, un glob protector).

            “Doru, tu nu joci cărţi?”

            “Nu ştiu să joc.”

            “Nici un joc nu ştii? Nici remi?”

            “Nu. Ştiu şah.”

            Iar şah nu există nici în clubul închisorii, necum în celulele în care ard continuu becuri.

            În curând, în căsuţa poştală a editurii mele va poposi o scrisoare. Destinatar: Editura SINGUR (pt. Ştefan Doru Dăncuş), O.P. 77, C.P. 76, Bucureşti. Expeditor: Bumb Grigore Marinel, Post Funduş, nr. 2, Penitenciarul Baia Mare. Adresa expeditorului a fost scrisă de o mână străină.

            Prima dată, scrisoarea va fi deschisă şi citită, din curiozitate, de chiar cel ce ia scrisorile deţinuţilor şi le duce la cutia poştală. Lipită la loc, va ajunge la destinaţie, o voi primi şi voi zâmbi. Ştiu de pe acum că e scrisă pe o foaie ruptă dintr-un caiet “de pătrăţele” şi începe aşa:

            “Iată, Ştefandorule, dedublarea s-a produs”. Mai departe se va putea citi direct din volumul pe care am de gând să-l public după ce voi racorda la el scrierea “Avocaţii Cerului”, căreia nu mai trebuie să-i adaug decât o frază.

            Cafea, ţigări, scris. Evenimentele se precipită, simt cum se îngrămădesc, se ajută unele pe eltele, blochează roţile justiţiei omeneşti şi pun în mişcare altele, nevăzute, neimaginate sau uitate de oameni, se deschid depozitele de fapte bune pe care le-am adunat mereu, în ideea că-mi vor folosi vreodată, se scutură de praf, ies în faţă.

            Avangarda. Apoi grosul oştirii şi, ca un strălucit luptător, suferinţa. Nimic nu poate opri aceste forţe însufleţite şi încurajate de Tatăl meu. În fruntea lor, Fratele meu se îndreaptă spre ţinutul întunecat al nepăsării omului faţă de om. El este avocatul meu şi în faţa Lui nu există probe ce pot fi contrazise. Tenebrele se retrag rănite. Mâine îmi voi îmbrăţişa îngerul păzitor, voi ridica ochii spre Cer şi voi rosti cea mai simplă rugăciune de pe pământ: “Mulţumesc, Frate!”

            Urmează iertarea. N-a fost uşor să iau această hotărâre, de fapt, nu aveam puncte de rezistenţă pentru a înălţa un astfel de minunat edificiu, să mă smulg din mediocritatea calculelor, din “le voi răspunde cu aceeaşi monedă celor ce m-au închis”; sentimente de individ încadrat în normalitatea de masă; periferice. Spre mulţumirea mea, am reuşit să nu-mi dezamăgesc Fratele mai mare. Iertarea e gata, e totul pregătit, mă apropii şi tai panglica inaugurală: brusc, celula se umple de lumină - capodopera ce nu va mai dispărea niciodată din memoria vieţii mele e vie: LUMINA.

            De-acum încolo totul e o chestiune de timp. Sunt conştient că prin mine, Dumnezeu a mai dat un exemplu. De asemenea, ştiu că El nu mai permite uciderea fiilor Săi - ei au datoria de a-i reînvăţa pe oameni speranţa şi iubirea de semeni.

Doamne, nu ies din Cuvântul Tău nici munţii, nici mările. Cum Ţi s-ar putea împotrivi nişte viermi ce trăiesc 60-70 de ani? Lut sunt cu toţii, nici măcar măreţia unei pietre n-o ating în existenţa lor de-o clipă. Mai aproape de Tine sunt copacii şi râurile care înregistrează trecerea omului pe pământ, aşteptând ca acesta să devină un stăpân bun al zilelor sale. Ţie nimeni nu-Ţi poate porunci şi ştiu că atunci când Tu împarţi dreptatea, nimeni nu se poate ascunde de hotărârile Tale.

            Te poţi baza pe mine, Tată, ştiu că munca mea Tu o plăteşti, nu oamenii. Îţi mulţumesc pentru vremea când m-ai ridicat din ţărâna cărnii şi a deşeurilor lumii şi mi-ai arătat că umilinţa nu mi-a fost zadarnică. În veci fii slăvit, Tată al meu în mâinile căruia mi-am încredinţat, până la sfârşit, viaţa. Amin.

            “Aici radio Europa FM, este ora 14.00, ştiri: “Părintele Galeriu a suferit un nou atac cerebral”, etc., etc. Părintele Galeriu a fost chemat Acasă, în România trăieşte Ştefan Doru Dăncuş. Părintele Galeriu a aflat de acesta, s-a rugat pentru acesta şi când a înţeles că are cui, i-a pus în braţe amintirile vremii vieţii lui.

            Nu plâng pentru dânsul, sunt destui care o vor face. Odihneşte-te, părinte, ai trudit destul, amintirile tale au ajuns pe mâini bune. Drum bun spre Casă!

            Mă gândesc: ei nu aveau dreptul să-mi închidă crucea. Mi-au luat şireturile, şnurul din pantalonii de trening şi crucea şi le-au închis într-un dulap, o puşcărie mai mică şi mai întunecată decât cea în care urma să locuiesc. Mai mică decât cea dintre graniţele geografice, cu deschidere la Marea Neagră. S-au ferit să-mi poarte crucea: au închis-o. Nu, nu aveau dreptul să-mi închidă crucea.

            “Doamne fă din suferinţă/ Pod de aur, pod înalt/ Fă din lacrimă velinţă/ Ca-ntr-un pat adânc şi cald// Şi din fiece dezastru/ Şi crepuscul stins în piept/ Doamne, fă lăstun albastru/ Şi fă zâmbet înţelept” (Radu Gyr) şi “Căci lucrul mâinilor Tale este Universul mare” (“Trei crai de la răsărit”, colindă din Maramureş).

            Suferinţa mea a luat sfârşit, am în faţă un drum limpede şi luminos, un drum împărătesc pe care nu-l pot închide toate buldozerele lumii, nu poate fi demolat de nici o bombă atomică, nu poate fi ascuns de nici un cutremur. În curând, bariera se va ridica de la sine iar eu voi face primul pas pe teren sigur.

            Vezi cât sunt de simple toate, Gabriella mea, îngerule care nu te-ai speriat de cei ce se cred stăpânii pământului? Ai ajuns aici cu lectura acestor pagini, râzi şi plângi. Ai înţeles cât de simplu se poate trece din arealul minciunii în cel guvernat de “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Fericit cel ce a înţeles puterea lui “Crede şi nu cerceta”.

Ştefan Doru Dăncuş

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)