„atât de treaz trecutul, atât de chinuit prezentul, dar mâine…”

 

Un paradox apare inevitabil de îndată ce cutezi să analizezi preocupările lirice româneşti postdecembriste care ambiţionează să tindă spre poezie. Parcurgând filele prezentului volum de poezii, De mâine până mai ieri, alaltăieri, percepi apropierea poeziei de tăcere, care devine aici cuvântul cheie, o tăcere uneori nostalgică, alteori resemnată în faţa propriului destin, când - spune autoarea - „să mă închid aş vrea în gânduri sălbăticite”. Ne aflăm în faţa unei poezii de tip jurnal, jurnalul jumătăţii-martor, „femeia care nu plânge” şi care asistă cu stoicism la suferinţa celui care altădată îi învăluise cu iubire fiinţa.

Logosul la Angela Baciu-Moise (foto stânga) implică înmagazinări de trăiri reprimate - „rana pe cer de zi şi de noapte / ştiu inima mea a îngheţat inima ta / memoria fuge, nebună, de mâine până mai ieri / alaltăieri” -, care o proiectează spre niciunde.

În accepţiunea autoarei, parcursul liric este acelaşi cu al fiinţei umane cuprinsă de o stare de inconştienţă salvatoare, singurul refugiu găsindu-l în puterea de a mai simţi trecutul iubirii prizoniere inevitabilului sfârşit: „Memoria revine, iar eu las în urmă, lacomă de iubire, un poem plin de îngeri.” Calea eliberatoare, chiar dacă nu pe deplin vindecătoare, se întrevede doar în actul comunicării cotidiene, când simţi că nimicul înseamnă viaţa cu „oameni cumsecade / fiecare cu câte un înger în spate.”

Utilizarea condeiului ca instrument al acceptării, într-o proporţie uneori covârşitoare, trimite într-un plan secund apropierea de spaima adulmecătoare, căci „ce bizar / să te trezeşti dimineaţă de dimineaţă / cu (…) FRICA lângă tine.” Rolul poeziei  pare a  fi acela de a-i restitui poetei curajul de a înainta şi de a se detaşa de senzaţia că timpul a rămas pe loc, viitorul întrevăzându-se nesigur şi gol.

Aceste versuri, lipsite de porniri cinice, se încadrează atât în spaţiul abandonării, când „ne înstrăinăm / fără să ştim”, cât şi în cel al aspirării la un mâine mai bun, când „ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu şi aşteptăm”.

Aşa cum se întâmplă destul de frecvent în spaţiul poetic românesc, ne aflăm în faţa unei trăiri emoţionale cu nuanţe ce ne dezvăluie mai multe înţelesuri. Poeta Angela Baciu-Moise încearcă să păstreze o oarecare echidistanţă între mijloacele specifice lirismului postmodern care îi servesc şi îi justifică destul de bine locul evoluţiei sale literare. Este în mod evident o poezie autobiografică, zbuciumul său interior se simte atât de evident încât se impune şi o undă de speranţă: „A înflorit crinul alb, merg, înaintez…” şi „(…) eliberez / toate gândurile (…), toate întâlnirile (…) / le fac uitate.”

Purtând pe umeri oboseala forfotei cotidiene, până când „senzaţia de irealitate” o sufocă din interior, se aude strigătul de respingere: „jumătate din mine luptă, cealaltă ar vrea să plângă.” Versurile de faţă renunţă, adesea, la umbrela metaforei şi ne provoacă să coborâm în stradă, unde suntem izbiţi de o cromatică în tonuri de gri, „gri total, / fără încetare, / fără ieşire.” E o poezie stropită cu lacrimi, plimbată prin holurile de spital, nevoită să-şi găsească portiţa de găsire a sinelui, rătăcit printre iluzii, când realizează că „nu mai sunt aceeaşi, / sunt o femeie obosită, sufăr.”

Lecturând filele acestui volum de poezii surpridem dimensiunea ludică a vieţii în trei ipostaze: „de-a mirele şi mireasa”, apoi „de-a mama şi de-a tata”, care se încheie adesea „într-un joc al indiferenţei, al bolii, al nebuniei.” Accentul cade, în special, pe ultima ipostază, ce îmbracă, în finalul volumului, forma unui poem în trei părţi, în care „dincolo de zidurile cafenelei e viaţa lucioasă / roşie poate neagră…”, pentru ca cititorul să contemple, în momentele de relaxare, asupra propriei sale palete coloristice existenţiale.

Angela Baciu-Moise face şi uz de gramatica noului curent poetic, evitând voit semnele de punctuaţie... Pentru lectorii neavizaţi devine destul de riscant, poate bizar, dar stimulativ pentru cei care „NU MAI AŞTEAPTĂ NIMIC” şi care trăiesc din şi în trecut, un trecut ce ucide treptat dacă nu se află replica anihilatoare.

Valoarea volumului De mâine până mai ieri, alaltăieri rămâne notabilă prin forţa sa vizionară, adesea tămăduitoare, devenind, fără doar şi poate, un ghid al supravieţuirii.