|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Crucea şi Învierea
Crucea şi Învierea sunt la fel de inseparabile ca şi umanitatea lui Hristos de Divinitatea Lui. Nu putem ajunge la Înviere decât trecând prin Cruce. Aşa cum cavalerii medievali erau nedespărţiţi de spadă chiar şi atunci când dormeau, aşa şi un creştin nu poate concepe să trăiască fără să aibă la îndemână sfânta Cruce. Este cea mai de temut arma. Fără Sfânta Cruce am fi spulberaţi de forţa Răului. Imaginaţi-vă o pădure sau o grădină devastate de furtună. Se zice că un grădinar avea o grădină foarte frumoasă, plină cu tot felul de flori, toate vesele, frumoase şi fericite. Dar într-o zi vântul şopteşte florilor: -„Admir răbdarea voastră, dragile mele prietene. Câtă lucrare face grădinarul în jurul vostru fără ca voi să vă împotriviţi şi vă dă o creştere nefirească. -Noi nu creştem în chip firesc? Întrebă rochiţa rândunelei, încărcată de flori catifelate. -Mă faci să râd, răspunse vântul. Oare este firesc să fii căţărată în jurul unei bucăţi de lemn? Rochiţa rândunelei cea sălbatică se întinde cum îi place, pe când aici grădinarul stă lângă voi şi vă ţine în robie. Apoi se întoarse către garoafă: -Şi pe tine de ce te leagă grădinarul de gât, când eşti atât de frumoasă? Se vede că n-ai încredere în tine. Apoi zise către trandafirul urcător: -De ce grădinarul taie frumoasele tale crengi şi nu te lasă să creşti în bogata ta frumuseţe? În felul acesta vorbi vântul şi celorlalte flori, care până acum trăiau mulţumite de îngrijirea grădinarului. De acum înainte toate doreau să fie libere şi vântul le promise că le vine în ajutor. Pe la miezul nopţii veni şi urlă: -A sosit momentul, trăiască libertatea! -„Trăiască libertatea!” răspunseră florile, mişcate şi puţin înspăimântate. În jumătate de ceas toate legăturile fură rupte şi florile răsturnate de la locurile lor. După ce vântul dispăru, urmă o ploaie care desăvârşi dezastrul. În ziua următoare grădinarul rămase încremenit în faţa priveliştii, apoi exclamă: -„Unde este frumoasa mea grădină?”[1] Transferând lucrurile în planul creştin, cred că nu mai este cazul să întrebăm cine este vântul, cine este Grădinarul şi ce rol extraordinar are Sfânta Cruce. „Crucea are, în consecinţă, o funcţie de sinteză şi de măsură. În ea se întâlnesc cerul şi pământul... În ea se amestecă timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical, niciodată tăiat, al cosmosului legat de centrul originar. Dintre toate simbolurile ea este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al celui care este, prin chiar natura sa, permanenta aducere laolaltă a universului şi comunicare între pământ şi cer, de sus în jos şi de jos în sus. Ea este marea cale de comunicaţie. Crucea decupează, rânduieşte şi măsoară spaţiile sacre, ca de pildă templele; ea desenează pieţele oraşelor; străbate câmpurile şi cimitirele; întretăierea braţelor şi marchează răspântiile; în acest punct centrat se înalţă un altar, o piatră, un catarg. Puterea ei este centripetă şi centrifugă.(...) Crucea mai are şi o valoare de simbol ascensional. Într-o ghicitoare germanică medievală se vorbeşte despre un copac ale cărui rădăcini sunt în iad şi al cărui vârf ajunge la tronul lui Dumnezeu, şi care ţine lumea întreagă în crengile lui; acest copac este tocmai Crucea”.(...) Tradiţia creştină a îmbogăţit în mod prodigios simbolismul crucii, condensând în această imagine mântuirea şi patimile Mântuitorului. Crucea îl simbolizează pe Cel Răstingnit, pe Hristos, Mântuitorul, Logosul, a doua persoană a Treimii... Crucea va apărea din nou între braţele lui Hristos la Judecata de Apoi. Nu există, credem, un Simbol mai viu decât ea. Iată de ce ea a fost preluată de iconografia creştină pentru a exprima supliciul lui Mesia, ca şi prezenţa Lui: acolo unde este crucea este şi răstignitul.”(...) „Crucea cu o singură bară orizontală este crucea Evangheliei. Cele patru braţe ale ei simbolizează cele patru elemente, întinate de firea omului: omenirea toată, chemată la Hristos din cele patru zări; virtuţile sufletului omenesc. Piciorul crucii, înfipt în pământ, reprezintă credinţa aşezată pe temeiuri adânci, braţul superior al crucii arată nădejdea ce urcă spre cer ; lărgimea crucii este perseverenţa până la capăt...”[2] „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8-34)
Nu tăia din cruce
Pe-o lespede rece, din greu răsuflând, cu umbre ciudate pe chipul său blând, stă frânt de-oboseală bătrânul creştin, dorind să mai guste un strop de alin. O clipă-i aleargă privirea-napoi, cu frunzele smulse din arborii goi. Şi vede prin ceaţă, pe drum de căruţi atâtea icoane din anii trecuţi... O viaţă de zbucium, de mari suferinţi, şi totuşi de multe şi mari biruinţi. Dar crucea, o clipă lăsată acum, adesea prea grea îi păruse pe drum. O viaţă întreagă să porţi pe grumaz atâtea batjocuri şi-atâta necaz. Betanii puţine şi spini îndeajuns... O clipă creştinul se simte pătruns. O clipă în suflet străbat îndoieli... Gândeşte-te bine...Dar dacă te-nşeli?... Ce-i viaţa? Ce-i lumea? Un larg labirint. Urechea te-nşală...şi ochii te mint... Să-nduri pentru lume când lumea nu vrea? Vai, viaţa-i prea veche...şi crucea-i prea grea. Şi astfel, c-un umăr de cruce proptit, Bătrânul se lasă de somn biruit. Şi iată, în somnul de trudă şi-amar, lumini şi imagini în minte-i răsar… El vede cum îngeri, pe-un vârf de copac, îl cheamă pe nume şi semne îi fac. Creştinul tresare. Se uită mirat, şi-ndată porneşte sub cruce plecat. Pe drumul de munte el urcă din nou. Şi vântu-i aduce din culmi un ecou … Dar crucea apasă mai mult, tot mai mult. În piept dă năvală un negru tumult.
Prea grea mi-e povara acum la sfârşit. Şi drumul prea-ngust e şi prea povârnit. Zadarnic mă lupt, mă îndemn, mă grăbesc, căci Cerul mereu mai departe-l zăresc.” Se leagănă paşii. Avântul e frânt. Bătrânul creştin e căzut la pământ. „Mi-e peste putere. Aicea rămân.” Şi zace-n ţărână sărmanul bătrân. „Ehei, măi creştine, se-aude un glas, prea mare-i povara, prea mult ai de tras … Ia barda aceasta şi taie din lemn! Nu fi fără minte! Din milă te-ndemn … Aceasta-i o cruce ce nu poţi s-o duci, căci ea-i cea mai lungă şi grea dintre cruci!” Creştinul ascultă îndemnul străin. Apucă unealta ce scapă de chin. Loveşte în bârnă c-un braţ de voinic. Din cruce retează un pic … înc-un pic. O pune pe umăr … încearcă un pas. Loveşte cu barda în ce-a mai rămas. Din nou mai încearcă. Şi-apoi c-un fior, şopteşte: „Acuma mi-e mult mai uşor.” Şi-ndată porneşte pe cale voios, cu crucea scurtată … urmând pe Hristos … Pe drum se-ntâlneşte cu cete de fraţi şi-i lasă în urmă sub cruce plecaţi. Şi astfel, degrabă, zorind pe poteci, ajunge la poarta cetăţii de veci. Ce ziduri de iaspis, topaz şi iacint! Ce porţi sclipitoare de alb mărgărint! Ce nori de stindarde! Ce scări! Ce făclii! Armate de îngeri cu lănci aurii! Dar, vai, de la el pân-la porţi e un şanţ pe care nu-i punte, nici bârnă, nici lanţ. Şi strigă bătrânul de taină pătruns. Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns. Şi strigă bătrânul pierdut şi livid. Nu-i nimeni la poartă. Nu-i nimeni pe zid. Deodată din vale, cu ochi sclipitori, cu crucea pe umăr, vin fraţi şi surori. Ei vin cu nădejde. O vorbă nu spun, ci repede crucea ca punte şi-o pun Ei trec peste punte, pe poartă pătrund, iar crucea în urmă se pierde-n afund. Bătrânul ia crucea, cu-al dorului val, şi-ncearcă s-o pună şi el de pe mal. Dar crucea-i scurtată … Au toate un rost … Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost! Creştinii trec şanţul şi intră pe porţi. Ce bine e crucea întreagă s-o porţi! Ce cântec, ce chiot s-aude-n Eden! Ce largi mulţumiri într-un dulce refren! Ce zboruri de îngeri! Ce slăvi de lumini! Ce largi curcubee de aur şi crini! Creştinul de-afară, de jale răpus, cu greu peste şanţ lemnul crucii şi-a pus şi-ncearcă să treacă. Un pas … încă-un pas … O, cât e de-aproape al Domnului glas! Un pas … încă unul … Ah, pragu-i deschis! Dar crucea deodată … se duce-n abis … Şi cade bătrânul în golul temut … Răsplata-i pierdută şi sceptru-i căzut!
Dar iată … ce taină! El nu ştie cum … pe lespedea rece, la margini de drum, acolo, c-un umăr de cruce proptit, creştinul acuma din somn s-a trezit. Dormise o clipă. Şi visul ciudat un semn şi-o lumină din Ceruri i-a dat. Bătrânul se scoală şi simte în piept o flacără nouă şi-un dor înţelept. Cu grabă pe umeri povara luând, priveşte-nainte cu chipul său blând şi crucea îi pare aripă spre zări! Ah, crucea-i întreagă şi fără scurtări! … Acum, el va spune oricui: către Rai „din crucea credinţei nimic să nu tai! Cu crucea întreagă, Iisus, către noi, veni de la Tatăl cu sânge şuvoi. Şi-acum El, din lume, ne-aşteaptă la fel, cu crucea întreagă să mergem spre El …”[3]
x x x
Un mare sfânt părinte – Isaac Sirul (sec.al.VII-lea), spune: „toate păcatele nu sunt decât praf în faţa lui Dumnezeu; singurul păcat adevărat este acela de a fi insensibil faţă de Cel Înviat.” Legătura tainică dintre Cruce şi Înviere este exprimată teologic în mod minunat de către Sfinţii Părinţi în cântarea liturgică de deosebită frumuseţe care recapitulează în acelaşi timp teologia Bisericii Ortodoxe despre Înviere: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, singurul fără de păcat; Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”. În afară de nenumăratele minuni săvârşite de Iisus Hristos, Noul Testament vorbeşte şi de trei învieri omeneşti, adică readucerea la viaţă a unor trupuri moarte, prin întoarcerea în ele a sufletului care ieşise din ele. Acestea sunt: a fiului văduvei din Nain (Luca,7,11-15); a fiicei lui Iair, mai marele Sinagogii (Luca 8,49-56) şi învierea lui Lazăr a patra zi din mormânt (Ioan 11, 39-45), toate trei fiind învieri săvârşite de Mântuitorul Hristos. Tot în Noul Testament, se mai vorbeşte despre două învieri săvârşite de marii apostoli: învierea tinerei Tavita, săvârşită de Sfântul Apostol Petru (Fapte, 9, 36-43) şi a tânărului Eutihie, săvârşită de Sfântul Apostol Pavel (Fapte, 20,9-12). Se mai vorbeşte apoi, figurat, de o înviere spirituală. Exemplu: „fiul risipitor” care, „mort era şi a înviat” (Luca 15,24-32) sau cea cu femeia adulteră (Ioan, 8,4-11) şi femeia păcătoasă care I-a uns picioarele lui Iisus cu mir iertându-i-se păcatele (Luca,7,37,46-50) etc. Şi ultimul aspect al învierii este învierea de obşte în Ziua cea de apoi, când toţi morţii din veac vor învia, la judecata finală. Dar, cea mai mare minune a lui Iisus Hristos este Învierea Sa din morţi. Istorisirile pe care ni le fac cei patru Evanghelişti despre Înviere au fost scrise în cursul celei de a doua jumătăţi a sec. întâi, adică între anii 50 şi 100. Este deci opera generaţiei care chiar a trăit evenimentul, generaţia Apostolilor lui Iisus Hristos şi a contemporanilor lor. Evenimentul – Învierea lui Hristos – este relatat pe larg de Evanghelistul Matei în cap. 28, de Marcu în cap. 16, de Luca în cap. 24, iar de Ioan în cap. 20. Nicolae Arseniev relatează un fapt petrecut în Rusia şi foarte caracteristic poporului rus. În timpul unei conferinţe publice ţinute la Moscova în aula Muzeului politehnic, în timpul represiunii feroce împotriva credincioşilor, un comisar bolşevic însărcinat cu educaţia s-a ridicat cu violenţă împotriva „credinţei depăşite” a oamenilor, susţinând sus şi tare că ea venea din capitalism şi că nu era credibilă. La capătul strălucitului său expozeu, plin de sine, oratorul şi-a invitat interlocutorii la un scurt schimb de opinii. Nimeni nu avea voie să se exprime mai mult de cinci minute, după ce, bineînţeles, îşi va fi declarat identitatea. Un tânăr preot cu barbă, după înfăţişare de la ţară, înaintă timid, fiind primit de vorbitor cu un făţiş dispreţ: -Ia aminte, nu mai mult de cinci minute! -Da, de acord. Voi fi scurt, răspunse preotul şi, urcându-se pe scenă, s-a întors spre ascultători şi a spus: „Fraţilor şi surorilor, Hristos a înviat!” Toţi au răspuns într-un singur glas: „Adevărat a înviat!” „Am terminat, adăugă preotul, e tot ceea ce voiam să spun”. Într-adevăr, întreaga credinţă creştină se află condensată în aceste cuvinte”.[4]
Hristos a Înviat Alexandru Vlahuţă (1859-1919)
Şi-au tremurat stăpânii lumii La glasul blândului profet, Ş-un duşman au văzut în fiul Dulgherului din Nazaret...
El n-a venit să răzvrătească Nu vrea pieirea nimănui; Desculţ, pe jos colindă lumea Şi mulţi hulesc în urma Lui
Şi mulţi cu pietre îl alungă, Şi râd de El ca de-un smintit; Isus zâmbeşte tuturora – Atotputernic şi smerit!
El orbilor le dă lumină, Nu vrea pieirea nimănui; Pe cei infirmi îi întăreşte, Pe morţi îi scoală din mormânt,
Şi tuturor, deopotrivă, Împarte darul său ceresc- Şi celor care cred într-însul Şi celor ce-l batjocoresc.
Urască-l cei fără de lege... Ce-i pasă Lui de ura lor? El a venit s-aducă pacea Şi înfrăţirea tuturor!
Din toată lumea asupriţii În jurul Lui s-au grămădit Şi vijeliile de patimi La glasul Lui au amuţit:
„Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă Iertaţi pe cei ce vă lovesc, Iubiţi pe cei ce-n contra voastră Cu vrăşmăşie se pornesc”... .................................................... Voi, toţi ce-aţi plâns în întuneric Şi nimeni nu v-a mângâiat, Din lunga voastră-ngenunchere, Sculaţi...Hristos a Înviat! [5]
Preot Vasile Marinescu Biserica Olari-Curtea de Argeş 9 aprilie 2009
[1] I.Mihăilescu şi Em. Vasilescu: Educaţia morală prin lecturi, vol.II, Bucureşti, 1936, pp. 6-7 [2] Jean Chevalier-Alain Gheerbrant. ”Dicţionar de Simboluri” Vol I,Editura Artemis, Bucureşti. 1994/pp. 398-399 [3] Costache Ioanid -„Porumbiţe albe”, Editura Stephanus, Bucureşti, 1993, pp.261-265. [4] Michel Quenot – „Învierea şi Icoana”, Editura Christiana, Bucureşti, 1999, pp.28-29. [5] Irina Nicolaescu, Sergiu I.Nicolaescu – „Rugăciunile Poeţilor”, Antologie de poezie religioasă românească, Editura Paralela 45, pp.117-118.
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart. Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
