ABSTRACT

The existence of Romanian poetry begins under the Christian influence; the poets talk to God: love is coming from faith. The religious poetry has many forms, one represents poem as a prayer. This paper reveals how Radu Gyr’s prayer poem combines traditional with modern style.

 

1.  RUGĂCIUNEA  – noţiuni preliminare

 

Rugăciunea este dialogul dintre om şi Dumnezeu. Majoritatea poeţilor au avut ca prim obiect de inspiraţie creaţia populară. Tipologia poeziei religioase include forma poeziei ca rugăciune. În cazul rugăciunii, ca specie literară, putem vorbi despre rugăciunea domnească (Te Deum), rugăciunea liturgică, rugăciunea laică (care, deşi păstrează o structură adecvată, oarecum schematică, în orice împrejurare, este o invocaţie sau o implorare pentru a milui pe cineva, pentru a face ceva pentru cineva). Chiar dacă se adresează glorificării şi preamăririi lui Dumnezeu-Tatăl (rugăciunea domnească), rugăciunile liturgice şi cele laice îi au în centrul atenţiei pe Isus Hristos, Sfânta Maria, Îngerii...

 

Creştinismul românilor, dincolo de învăţătura creştină, va asimila şi va adapta, multe dintre tradiţiile, obiceiurile şi miturile înaintaşilor, fie ei daci, fie romani, în acest fel croindu-şi, peste timp, o aură aparte. Tot acest creştinism va exercita atât influenţe, cât şi teme şi motive pentru întreaga cultură românească, fiind un catalizator, un potenţator şi, deopotrivă, un punct de referinţă. Ea, cultura, îşi va crea din chiar sistemul religios o suită de reprezentări, imagini şi percepţii, raţiuni, anumite credinţe şi dogme, reguli, structuri, ori va face apel la ele, transformându-le în valori semnificative cu calităţi estetice şi istoriceşti, necesare în istoria vieţii româneşti.

 

Modelele religioase ale celor mai variate manifestări sufleteşti – iubirea, ura, suferinţa morală, ideea de sancţiune a binelui şi a răului (paradisul şi iadul) – au impresionat imaginaţia oamenilor, constituind întotdeauna o prezenţă aproape obsesivă în viaţa spirituală a artiştilor, care căutau cu disperare un liman al purităţii (de aici, cultul Sfintei Fecioare) în sfera imediatului.

 

În cadrele ideologiei religioase, refuzul individualităţii, tendinţa spre o esenţializare de tip supranatural a dat naştere unui simbolism mistic, care deduce din reprezentarea lui Dumnezeu posibilitatea de a reprezenta orice, de vreme ce totul emană de la Dumnezeu; nu există nimic fără înţeles şi astfel ia naştere măreaţa şi nobila reprezentare a lumii ca o singură şi mare înlănţuire simbolică, o catedrală de idei, suprema expresie ritmică şi polifonică a tot ceea ce se poate gândi.

Gândirea laică oferă o permanentă transfuzie a simţământului maiestăţii şi veşniciei lui Dumnezeu, în tot ceea ce este perceptibil şi imaginabil. Ea ţine în permanenţă aprins sensul mistic al vieţii, impregnând reprezentarea oricărui obiect cu o valoare estetică şi etică sporită. Sentimentele, inclusiv cel religios, nu-şi pot afla o întemeiere şi o certitudine decât prin umanizare şi spiritualizare, nu printr-o negare ascetică a lumii sau a credinţelor.

 

Tradiţia culturală românească se află reflectată în creaţiile lirice, poeţii comunică cu Divinitatea foarte natural, asemenea credinţei populare, conform căreia Dumnezeu este pretutindeni, este în noi înşine, este peste tot în jurul nostru.

 

Românul întocmai ca omul primitiv, a vrut să înţeleagă misterul existenţei, să micşoreze distanţa dintre cer şi pământ; dorinţa şi speranţa omului simplu îşi au suport material în credinţa în Dumnezeu, iar prin Maica Domnului mulţi creştini caută să se apropie de Dumnezeu, să aspire la apropierea de cer, prin rugăciune.

Poporul şi-o închipuie pe Maica Domnului ca pe o măicuţă jelindu-şi feciorul. Există chiar anumite variante ale Mioriţei, în care mama îşi caută ciobănelul ucis de tovarăşii săi , în acelaşi fel, poate, cu aceleaşi vorbe cu care Maica Domnului îl căuta pe Iisus Hristos.

 

Poezia religioasă poate fi încadrată, datorită formulelor stilistice folosite şi tematicii, atât colindului, cântecului (imnului) de stea, bocetului (în lirica populară), cât şi psalmului, imnului, odei, rugăciunii, meditaţiei (în lirica cultă). Foarte rar, aceste specii sau subdiviziuni se întrepătrund, lirica religioasă cultă cuprinzând o arie tematică şi o sumă de emoţii mult mai vaste decât cea populară.

 

 2. MODERNITATEA POEZIEI RELIGIOASE

 

Acest gen de poezie include unele note caracteristice, tipice (lexicale, gramaticale, stilistice), care definesc, artistic, formula poetică în discuţie, configurându-i un statut, oarecum, aparte în sfera beletristicii.

În primul rând, este vorba despre un vocabular specific, care însumează un mare număr de cuvinte din universul religiei şi al mitologiei, atât nume proprii, cât şi nume comune, utilizate de biserică, dar şi arhaisme şi regionalisme. Apoi, apelul la anumite instrumente gramaticale, începând cu predilecţia pentru substantiv, adjectiv şi verb şi până la  construcţii repetitive, locuţiuni, inversiuni, care, prin vechimea lor, edifică o atmosferă deosebită. De asemenea, modalităţile aparte de realizare a negaţiei sau afirmaţiei, adresarea, în special, la persoana a II-a, utilizarea, cu predilecţie, a anumitor timpuri verbale şi a vocativului, ca şi exclamaţia şi interogaţia.

În ceea ce priveşte trăsăturile stilistice, în poezia religioasă domină câţiva tropi şi figuri de stil: simbolul, epitetul, comparaţia, metafora, hiperbola, dar efectul emoţional este realizat şi prin personificare şi alegorie, ca şi prin apelul la dialog şi portret.

Prin toate aceste elemente, poezia religioasă „aspiră să se autonomizeze şi să exprime libertăţile Unului-multiplu. Şi totuşi, nu este vorba despre o artă pentru artă, cât mai degrabă de creaţii care, în autonomia lor, să exprime, cu rigoarea unităţii ce se diversifică, raţiunea (...) ce rămâne unitară în propria ei dispersiune”[[i]].

Şi această unitate în dispersiune, tipologic, în poezia noastră religioasă, „se întemeiază pe imitaţia lui Hristos, ca model exemplar, pe repetiţia liturgică a vieţii, a morţii şi a învierii Domnului, şi pe contemporaneitatea creştinului cu acel illud tempus care începe la Naşterea în Bethleem şi se încheie provizoriu cu Înălţarea. Părinţii bisericii au urmat aceeaşi cale: au creştinizat simbolurile, riturile şi miturile asiatice şi mediteraneene, legându-le de o istorie sfântă, care au putut fi destul de uşor integrate în

doctrine şi în practica bisericii, dobândind un înţeles sacramental sau ecleziologic”[[1]].

 

 

3. METAFORA POEZIEI LUI RADU GYR

 

O menţiune aparte facem în legătură cu poezia Rugăciune din celulă, poezie care abundă în  echivalente ale negaţiei, poate nici un termen nu este mai productiv şi mai metaforic decât metafora cuvântului noapte. Poetul îl foloseşte cu sensul său figurat, mai ales: taină, neant, nefiinţă, suflet întunecat, întuneric, stare de tristeţe, nelinişte…, toate aceste înţelesuri posedând o vibraţie misterioasă şi sfârşind într-o fixitate tragică:

 

„În noaptea mea şi-a lăsat Amintirea prăsilă

toate năpârcile ei”.

(Rugăciunea din celulă)

 

„E ceasul când, zvâcnind în noaptea goală,

mai sus de ramuri, tainele se coc”.

(Înaltule, neîmpăcatule)

 

„Cât îi noapte înaltă,

cimitirul cu taine tresaltă”.

(Cimitir de deţinuţi)

 

„Şi-n vântul cald şi putred care geme,

treptat blestemul nopţii ne înghite,

cu ochii-ntorşi spre stelele supreme”.

(Păcatul)

 

Isus Hristos apare şi el în diferite ipostaze, el este motivul răscumpărării omului, al luminii şi al noii vieţi:

 

„Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii,

Care din cruce ne-ai făcut lumină”.

(Rugăciune)

 

Abundând de metafore biblice, situată în apropierea poeziei cu acelaşi titlu al lui Goga, Rugăciune este, poate, una dintre cele mai interesante poezii clădită pe negaţii, pe antiteze şi opoziţii, care înalţă un imn slavei lui Dumnezeu, străbătută fiind de focul sacru al iubirii de divinitate şi ţară:

 

„Stăpâne-nsângerat, Domn al luminii

şi veşniciei limpede, Iisuse!

Tu, care ai primit pe frunte spinii

şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,

Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii,

care din cruce ne-ai făcut lumină

şi Răstignit din rănile tăcerii

şi cântec din osânda-ţi fără vină.

 

dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea

din ceasul pironirii-nsângerate,

să ne primim şi cuiele şi fierea

ca Tine-n marea Ta singurătate.

Pe fruntea ţării zâmbetul ţi-l pune

şi Neamul care-acum osânda-şi duce

învaţă-l Tu amara rugăciune

din clipele suirilor pe cruce”.

 (Rugăciune)

 

Invocaţia este adresată celui care L-a făcut Lumină şi Cântec. Poetul îşi compară suferinţa cu Răstignirea, iar supliciile vieţii cu fierea şi cuiele primite pe cruce de către Iisus.

 

Din punct de vedere stilistic, poetul respectă forma rugăciunii, prin adresarea directă realizându-se efectul emoţional, iar metafora suferinţei poetului este admirabil realizate prin cuvintele: “ne primim şi cuiele şi fierea”,”amara rugăciune”…

 

 

4. CONCLUZII

 

 Tipologia poeziei noastre tradiţionale religioase, realizată după criterii tematice şi formale, va fi bulversată în epoca modernă, pentru ca, de la Eminescu încoace, cultivarea ei, în tipare clasice, să se facă, doar, sporadic. Poezia românească, armonizată evoluţiei şi gândirii contemporane, va prelua numeroase elemente structurale ale speciilor în discuţie, pe care le va utiliza în ansambluri mult mai profunde, în formule noi, de o mare originalitate. Poezia  lui  Radu Gyr, prin noutatea expresiei, prin modernitatea interpretărilor şi deschiderilor spre orizonturile celor mai înalte şi adânci trăiri şi emoţii umane, continuă stilul poeziei ca rugăciune, actualizează şi înnobilează prin modernitate acest tip de poezie.

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Note bibliografice

 

[ 1 ] Noica, C - Modelul cultural european, Editura Humanitas, 1993, p. 174;

[ 2 ] Eliade, M - Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, p. 159-161.

 

Bibliografie

 

- Draica, V - Limbă, expresivitate şi stil în lirica religioasă românească, Editura Universitas, 2005;

- Draica, V - Imagini ale Divinităţii în lirica românească, Editura Focus, 2006; 

- Gyr, R - Linişti de stihuri, Editura Vremea, 2000;

- Ries, J - Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Iaşi, 2000.

 

Valerica DRAICA

Lector universitar doctor

Universitatea din Oradea

validraica@hotmail.com