Scriindu-şi noul său volum, Neauzit de lumină  – cel mai neliniştit şi dens (din punct de vedere semantic) poet al Ardealului contemporan şi-a scris, spre veşnică liniştire,  cea mai valoroasă carte de poezii a sa, de până acum. De la sonorităţile tot mai mult/cât mai perfect îngânându-l pe Orfeu, şi până la dezbaterile/gâlcevile poetice, cu lumea, dar mai ales cu propriul său suflet, rănit de toate luminile, acest volum îşi află, prin sine însuşi, tot mai multe argumente pentru a-şi smulge Poetul din borboros-ul pământului şi să-l înalţe cu mult deasupra torţilor/porţilor Cerului. Să-l fixeze, adică, definitiv, în piscul Parnasului. În limbaj creştin: în piscul furtunii apocaliptice şi revelatorii al Golgotei.

 

Atâta suferinţă şi iluminare a limbii româneşti, întru CÂNTECUL PUR, cu greu s-ar mai descoperi, navigând prin bâlbâiala, adesea de tot stearpă, a poeziei româneşti contemporane. Şi nu doar româneşti (ctitorul mândrei/preanobilei reviste europene Nova Provincia Corvina ştie bine ce scrie Europa de azi…). E MULT mai mult decât trasmodernismul anunţat, cu surle şi trâmbiţe: ESTE VIZIUNE ASUPRA RĂDĂCINILOR LIMBII OMENEŞTI TERESTRE!

 

Totdeauna, cu smerenie citesc poemele lui Eugen Evu. Dar despre această lumină care pândeşte, „neagra lumină care ne vede” (cf. Neauzit de lumină, p. 5), nu îndrăzneam să gândesc, până la capăt. Iată că el, Poetul Evu, a avut sumbrul eroism să vrea/reuşească să vorbească. Până la capăt. Este lumina transcendenţei – „cealaltă lumină”, nu cea din ochii de carne şi visuri, şi nici măcar aceea din munţi – este lumina masacrului/sacrificiului mistic („Canibalii celeşti ni-s părinţi şi ni-s fraţi/[…] Alungaţi suntem, Doamne şi sacrificaţi!”), după care eonii “îşi ascund Timpul cel Negru”(cf. Lumina neagră, p. 68), “bătrâna şi neagra lumină stelară”. Este lumina cu care “harnică moartea” taie/hăcuieşte “prin mulţimi răbdătoare”(cf. Alegoria ascunderii în zeu, p. 5) – fulgerul coasei Revelaţiei…De acest fulger, numai Poetul se poate feri – pentru că numai el îşi/se poate zidi – aşteptând, prin scris, Învierea – în METAFORA PREFAŢATOR-SOTERIOLOGICĂ: „mă ferii fulgerat de atingerea ei/ într-o metaforă inuman de frumoasă/ într-o vibraţie de clopoţei/ într-o spirală frumoasă” – metafora-citadelă a aşteptării Învierii/Mântuirii este izotopică semantic atât cu Parashabda „clopoţeilor” (deci, cu retragerea în sunetul/Logos-ul Primordial Atotînfiinţător), cât şi cu „soluţia de continuitate” cosmico-demiurgică – SPIRALA.

 

Deci, ne spune Poetul, există leac la îndemâna tuturor, contra Morţii: „regressus ad uterum” – întoarcerea la originaritate:

 

A)      METAFORA Poetică este cea mai primitivă – în sensul mistic! – formă de originaritate prin Logos

 

B)      Dar există şi altă Metaforă – Topos-ul Originar, metafora situării fiinţei: „adast prin coroană a fi rădăcină” (cf. Neauzit de lumină, p. 5) – sau SATUL-METAFORĂ A ORIGINARITĂŢII SITUĂRII DE FIINŢĂ: prin „poarta de stejar cea nouă”, şi trăind/ritualizând efectiv topos-ul re-sacralizării: „scăldat în auriu, sfinţind/ Lumina-nfăptuită-n rouă” (Abecedarul străpuns, p. 108) – ajunge în poziţia-cheie a Hristului-Dumnezeu Învietor/Logos Înviat în tâlcuiri eterne, străbătător/navigator/străpungător de Styx-„părău”/Abecedar al Nemuririi Rădăcinii: „De peste deal, peste-un părău/ Ponorul înflorit şi-o cruce/ Sub care rabdă Dumnezeu/ Să-nvie, nu din copârşeu,/ Şi strigă mierla pe uluce” – mierla fiind îngerul vestitor al Noului Început, de dincolo de sfârşituri…

 

Învietor prin NOMENUL SACRU, cel dat de Perechea Originară şi de Eros, sau de Muma Lumii („Materie şi Spirit prin Ardere-Mpreună/ Ci Hrana Ei ni-i Moartea-n durate, ca altoi/ Pe care Muma Lumii îl naşte – să-l răpună/(…)Iar soarele cel viu/ Se oglindeşte-n lună” – cf- Muma Lumii, p. 68): „Ai tăi iubind ţi-au dat un nume(…)/Nume de Mamă şi de Tată// Şi, poate, un sărut de fată” (cf. Abecedarul străpuns, p. 108). Doar revenind, etern, la IZVORUL PATRIEI FIINŢEI TALE – te poţi mântui/ învia: „Eu sunt ţara mea/ Unde sufletul ştie/ Şi se va întoarce -/ Acolo e patria” (cf. Ţara şi Patria, p. 108).

 

Sau, încă mai convingător: „Ţărare dezţărare/ Ţară-n iar aflare/ Hartă-n destrămare/ Înstelată boare//(…) Miei de dumnezeu/ Zvăpăind lumina/ Jucăuşi ca focul/ Sămânţând norocul” (Strungă, p. 152) – căci, prin revelarea Sinei Cosmico-Spirituale, în interiorul Sinelui (mai marele în mai mic! – necrezută de mulţi minune, izvorul cel tainic şi unic al CREDINŢEI!!!), se produce „dezţărarea/destrămarea hărţii” Sinelui, în Cerul Focului Veşniciei Luminii/Învierii. „Sămânţarea norocului” nu va produce răsărit de oameni, ci, „răsărind din apus” – zei-dumnezei, Omul Re-îndumnezeit, re-făurit, prin teandrie, ca nou „chip şi asemănare” cu Creatorul/Demiurgul.

 

C)      Poţi învia şi numai prin CREDINŢA ÎN ÎNVIERE/FERTILIZAREA LUI ZERO „gravid de sine abisal” (cf. Suspiciuni, p. 108)

 

D)      D) Poţi învia crezând în “uroboros”-ul  - “eonul de sine străpuns/uroboros”(cf. Uroboros, p. 96)

 

E)      Dar, cel mai sigur, e să auzi/revelezi Pasărea/Fecioara Alchimion – Pasărea/Fecioara Alchimiei Spiritului, trezit, dinspre aurul Luminii Eterne, spre Zborul ÎNTRONĂRII OMULUI, ca des-tronator al “monotoniei” sorţii/cuc (cu varianta „Ursomul Mare” - Ursita/ Ursoaică leneş-sfruntătoare): „Chimion Alchimion/ Cuc nebun şi monoton/ Taci, că te dobor din tron!” (cf. Chimion Alchimion, p. 7). Iniţierea în Ne-Moarte este Suprema Taină pe care ne-o şopteşte Poetul-Bătrânul Lumii, cel ars, pe-o parte, de Moarte, şi pe alta, de Uimirea Învierii/ANAMNEZEI ETERNE: „Doar bătrânul care moare/ Ştie taina lui de leac/ Roi de stele sămânţoase/ Spulberau jur împrejur/ Chimion le semănase/  Mi-a şoptit vântul mahmur/Te ştiam de nu ştiu unde/Parcă am mai fost cândva”. Alchimia Ne-Morţii se identifică, hristic, cu Erosul Mistic (aflat/pitit sub masca agoniei-orgasm – “la petite mort”…), prin care „bâlbâiala barbară”/primar-originară nunteşte  - hierogamic, fireşte! – cu „ştiinţa/ştiinţele” des-ştiinţate/des-ţărmurite în Revelaţie - şi cu post-Babel-ul din Ne-Noaptea Spiritului…, iar ispita/ispitire munceşte din greu pentru purificarea escatologic-apocatastatică: „Într-o noapte şi mai bine/ Ne-am iubit şi n-am murit.// Chimion Alchimion/ Abelcain semantic zvon/ În Egregor ciclotron// Sus de troiţa răstignită/ În Nenoaptea Celui Basm/ Dezlegat-am prin ispită/ Agonia din orgasm”. „Cel Basm“ este Hristos-Izvorul Mitului/ Unica Şansă Soteriologic-Cosmică.

 

Cum ne spune Maestrul Evu - Omul, prin Iubire-în/întru-toate, deci, prin a se sacrifica STĂRII DE POEZIE/ARTĂ (căci numai prin Poezie Omul poate Atoateiubi, Inspirat de Miracolul Divin, deci dedat la re-îndumnezeire/oglindire întru propriul Creator, dedat la slujire/făptuire/înfăptuire mistică şi fericită, Demiurgico-Teurgico-Teandrică!!!)–re- devine, este/împlineşte miracolul ”dumnezeirii!: „Prin aceea că iubim în toate/ Ceea ce numim/Miracole/ Pentru că noi suntem/ Miracolul, signor Angelo!/ Iar fericirea este în devoţiune/ Şi-n spectrul/Artelor/”.

 

În această inefabilă mângâiere care a fost în illo tempore/ Muşcătură (n.n.: ce minunat exprimă Eugen Evu inefabilul făptuirii/dezfăptuirii, adică Păcatul-cel-Reversibil-în Mângâierea-Creator-Dumnezeiască: a fost, la Începutul de Nespus,  Mângâiere... -  noi-Păcatul Ispitirii, am desfăcut Mângâierea în Muşcătură, dar tot prin noi, cei re-învăţaţi întru Iubire, vom „concerta/re-concentra/ împăca Dumnezeul cu Omul, în Noua-Etern Reversibila MÂNGÂIERE HIEROGAMICĂ - ÎNTR-UNUL/ANDROGINUL!!!)/ În milenii/ În acest sublim chip sculptat/ În roua metaforei (n.n.: Ecce HOMO POETICUS!!!)/ Iubirea de iubire/Iertarea de celălalt/Ca de fratele geamăn/Pulsaţia unică în tot ceea ce este viu/(scarată fractalic)/Adeverindu-l pe Creator, prin aceea /Că pe sine eternul/Se sacrifică-n Operă:/Noi, poeţii, ştim cel mai sigur ”(cf. Noi, oamenii, p. 153).

 

Cine nu învaţă de la Hristos-Dumnezeu taina autosacrificiului, CA OPERĂ/FĂPTUIRE DINCOLO DE DURATĂ - nu este om; iar cine nu învaţă că supremul Sacrificat-Dumnezeu, s-a sacrificat întru Logos, adică întru TOATE CELE PUSE ÎN DUMNEZEIASCĂ/VEŞNICĂ RÂNDUIALĂ, nu este Poet. A fi Poet este, deci, suprema iniţiere în FIINŢARE CA OM. Mulţumim, învăţătorule de/întru Lumină, Eugen Evu!

 

*EVU Eugen, Neauzit de lumină, Editura Polidava, Deva, 2007

 

--------------------------------------------------------

 

Prof. Dr. Adrian BOTEZ

decembrie, 2007