După ce şi-a făcut „încălzirea” cu primul volum de proză, întitulat „Cu ASTRA la Odesa” (Oradea, 2000), cuprinzând  interesante însemnări de călătorie, autorul Constantin Nicolae MĂLINAŞ m-a uimit cu următorul său  op de povestiri scurte, intitulat „Cavalerul" (Oradea, 2006), ca acum să mă încânte de-a dreptul cu  recenta sa apariţie editorială,  întitulată „Scutierul", roman apărut tot la Oradea, Editura Primus, 2007.
 
S-ar părea, având în vedere titlurile cărţilor sale, că povestitorul ar încerca să  refacă o legatură ideatică între un Don Quijotte şi un Sancho Pança. Dar cine este Don Quijotte şi cine este Sancho Pança aici? Să fie tatăl  scriitorului un soi de  cavaler rătăcitor „sans peur et sans reproche", pe toate drumurile  celui de-al doilea război mondial, din stepele ruseşti şi până în Viena cu sângele ei albastru? Să fie fiul un fel de Sancho Pança, care  aude şi se minunează de isprăvile Cavalerului părinte, incitându-l repetat la a-şi aduce mereu şi mereu aminte de o lume, care a apus, dar ale cărei ultime pale de lumină roşietică ne emoţionează şi ne dau cu înfiorare simţământul amarnic al trecerii timpului, dar şi nevoia imperioasă de a recupera ce se mai poate?
 
Tocmai de la acest  comandament al regăsirii rădăcinilor şi al păstrării unei avuţii care, altfel, s-ar pierde,  porneşte şi aceasta carte, scrisă într-un  stil „exordium ex abrupto” şi comico-tragic: tatăl scriitorului a căzut bolnav la pat după o sărbătoare de Sfântul Dumitru (Ne îmbolnăvim din sărbători!), când a căpătat o răceală zdravănă, pentru că a băut vin rece de ziua lui. Trecerea din turnul de fildeş al bibliotecarului erudit Constantin Mălinaş în lumea reală este descrisă scurt şi precis, evocator însă: „Scuipa în batistă, se văd firicele de sânge, de care mă sperii, pentru prima dată văd altfel, decât în literatură, adică pe viu”.
 
Posibila dispariţie a tatălui în vârstă ascute toate simţurile fiului său, scriitorul, care realizează, brusc, că prin moartea tatălui său se stinge o întreagă lume. „De şedere prea lungă  pe şolduri, în patul din bucătărie, cât pe spate, cât pe stânga, sau pe dreapta, i-a pocnit pielea şi carnea se vedea în dreptul articulaţiei femurale, provocându-i  dureri la fiecare mişcare". E o descriere crudă, naturalistă, care te poate duce cu gândul la Zola ori Flaubert, una dintre puţinele descrieri din carte, pentru că, în rest, autorul foloseşte dialogul narativ, ascuţita lopată cu care se dezgroapă o întreagă lume din ruinele trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat.
 
Autorul reconstituie o „saga” ţărănească, în căutarea unui arbore genealogic, cu creanga mamei şi tatălui, nu lung şi înnegurat ca la nobilii de viţă, ci scurt, neaoş şi sănătos, cu amintiri de la străbunicul de la Fizeş. Ghicim în gestul scriitorului o nevoie şi o căutare de identitate, firească şi care nu-i poate face decât cinste, pentru că atunci când căutam în trecut avem şanse să ne aflam poate mai bine decât în prezent. Şi căutarea dă roade nesperate pentru creatorul autor şi cititorul lui. Pentru că aflăm că străbunicul  a fost mare negustor de vite pe la Lechinţa, iar tatăl scriitorului, adeverind zicala  aşchiei, care nu sare departe de trunchi, a fost ucenic la Blaj într-ale tipografiei, cititor asiduu din colecţia „Biblioteca pentru toţi", apoi caută să-şi facă un destin la Bucureşti („Aveam l6 ani şi Athenee Palace în faţă!”), corespondent voluntar la l5 ani la ziarele  Universul din Bucureşti şi „Patria” din Cluj, cu episodul  amuzant al demascării corespondentului prea ... tânăr. „Nu trece o săptămână, primesc o hârtie de la "Universul", că neavând etatea "activitatea Dumneavoastră de ziarist încetează".
 
O luare în răspăr a celebrei expresii din piesa „Cidul” de Corneille: „La valeur n'attend pas  le nombre des annees” (Valoarea nu aşteaptă ca anii s-o măsoare). Deşi nu i se dădea nici o şansă naratorului tată pe la Bucureşti, acesta, spre surpriza tuturor, izbândeşte la Cotroceni la  Şcoala de guarzi de geniu – „Numai Mălinu a reuşit!” dintre toti candidaţii din Ardeal. În cătănie, şugubăţul Mălinu a făcut o epigrama unui locotenent bolnav de sculament, ofiţeraşul a aflat şi l-a fugărit pe poet pe toate dealurile, de a scos limba de atâta inspiraţie: „Acesta mi-a fost primul meu onorariu literar!”.
 
Din învăţăturile lui Dumitru către fiul său Constantin nu lipseşte nici  extraordinarul episod -inedit în bună măsură  pentru mulţi - al construirii fortificaţiilor pe graniţa de vest a României. La lansarea de carte a autorului, care a avut loc în sala festivă a Baroului Bihor din Oradea, despre acest aspect a ţinut o întreagă disertaţie, minuţios documentată, colonelul dr. Constantin Moşincat, autorul unei întregi lucrări de doctorat despre aceasta „linie Maginot a Romaniei". 
 
În carte sunt surprinse însă valenţele umane ale strategicei întreprinderi. Secretomania oficialilor de la Bucureşti, care ţineau cu tot dinadinsul să angajeze  numai români, s-a dezumflat:

„Prind grănicerii un soldat maghiar, care dezertase de la ei şi trecuse graniţa dincoace, la Diosig, unde avea o iubită.
- Întreabă-l, zice, de ce a dezertat? Îl Întreb, spune că a dezertat deoarece voia să se însoare, îi era teamă să nu-i ia altul iubita...
- Întreabă-l, zice iar, ce ştiu ei de obiectivele astea, care le facem noi aici? Îl întreb, atunci soldatul spune că el lucra ca furier la comandament şi că aveau acolo pe perete o hartă mare, cu toate obiectivele noastre.
-Întreabă-l, zice iar, că ce este trecut  pe harta aia ? Întreb, soldatul zice că totul, adică este trasat şanţul antitanc şi de câte ori gătam o  cazemată, este trecută pe hartă.
-Întreabă-l, zice comandantul, că de la cine capătă ei informaţiile? Întreb, de la populaţie, răspunde soldatul”.

 
 În povestirea „Decoraţiile de război" autorul demistifică orice încercare de a pune pe seama titlului cărţii valenţe cavaleresc eroice. O face tatăl autorului, care relatează senin: „Eu am fost pe front, da la fortificaţii, la drumuri şi la poduri, eu nu m-am bătut cu nimeni pe front, aşa să-mi ajute Dumnezeu, dacă am tras eu în cineva. EU AM FOST MAI MULT UN FEL DE SCUTIER.”
 
Nu este uitată nici contribuţia  sutelor de ofiţeri, subofiţeri, ori simpli lucrători, la opera de ridicare a unor biserici ortodoxe pe frontiera de vest, dar şi la refacerea unor biserici greco-catolice, precum cea de la Sarcău. Apoi: „nu trece mult şi în primăvara lui 40, noi deja ştiam că se cedează Ardealul. Din sectorul doi fortificaţii Diosig s-a plecat din timp şi în ordine, cu materiale cu tot. Au rămas numai cazematele, care nu mai foloseau la nimic, muncă inutilă. Au venit ungurii, le-au umplut cu explozibil şi le-au aruncat tavanul în aer”.
 
Pe timpul războiului, „scutierul' îşi poartă destinul prin toata ţara, de la Orşova la Găeşti, Câmpeni, Călăţele, pe Nistru, la Cetatea Albă, Scăieni, Ploieşti, Predeal, oriunde era nevoie de  pricepere în  deschidere de drumuri, cu evreii la Buzău la muncă, iar pe drumul de la Buzău la Brăila se naşte autorul cărţii.
 
Întoarcerea   armelor este povestită în schiţa cu acelaşi nume, pusă în planul relaţiilor inter umane ale romanilor cu nemţii: „În fiecare dimineaţă ne salutam cu «Heil Hitler». În cea următoare, adică în 24 august, dimineaţa, ne-am salutat cu răceală vizibilă, fără Hitler...”. Întâlnirea cu sovieticii prilejuieşte soldaţilor români cunoaşterea „tehnicii” de a da paharelele peste cap. Iar prizonierii nemţi sunt trimişi spre Râşnov, unde femeile le-au făcut mămăligă în gară, „după asta, i-a băgat în vagoane, le-au închis şi le-au dat drumul către Braşov. Când au ajuns la Braşov, opreşte trenul în gară, s-au apucat românii să-i bată, ceea ce nu a fost prea frumos, că nemţii simpli nu s-au purtat urât cu noi!".
 
Urmează capitolul despre întoarcerea în Ardeal, campania din Ungaria, unde „scutierul”,  ştiind bine ungureşte, face rost de făină, de pâine pentru trupă, în schimbul sării, care-i scumpă ca aurul. De la Aszod urmează la Hodonin în vestul Cehoslovaciei, apoi „scutierul” a intrat şi în Austria cu puţin înainte de 9 mai l945. Lăsarea la vatra Gintelecului debutează cu foamete cumplită şi „scutierul” este curtat pentru ştiinţa lui să intre în partidul comunist! „Exista organizaţie de partid, formată din cinci membri, secretar era Niculae Matias, ce şedea mai sus de noi, om sărac, se ocupa cu şuştăritu în sat şi era cam cu puţină şcoală, câteva clase primare. Dar era  om bun şi milos de oameni, nu-şi bătea joc. Numai cam înjura mult, în special de Dumnezeu! Ceilalţi membri erau Nyilas Arpad, fostul primar hortyst, fraţii Imre şi Lajos Feisus, unul morar în proprietate, celălalt croitor, cu parte în moară, pentru că era de la părinţi, mai era unul Grosz, care avea o moşioara de 5o de hectare”.
 
În anul revoluţiei din decembrie l989 (redactare de luni, 2 ianuarie, de la orele 22 în jos), autorul incita pe tatăl său să relateze despre revoluţia de Sfântul Ilie, din 2o iulie 1949, când nu li s-a dat voie proprietarilor de batoze să iasă cu batozele la treierat grâul pe arie. Autorităţile au pus atunci acele cote uriaşe pe proprietarii de pământ, era foamete, „umblau moldovenii rupţi şi flămânzi din poartă-n poartă, ca să adune cu blidul ceva boabe şi să le trimită în Moldova, unde de trei ani era o secetă cumplită. Atunci Banatul şi Crişana au salvat Moldova de la pieire şi distrugere prin înfometare. Dar asta nu a convenit ruşilor, care ar fi vrut să se întindă până la Carpaţi. Ei au dat de  mâncare  basarabenilor şi ar fi aşteptat ca moldovenii să ceara de la ei, din acelaşi considerent, ca să nu moară de foame în România. Când au văzut că planul nu reuşeşte, din cauză că Ardealul ajuta Moldova, care nu chiar crepa de foame, atunci au cerut lui Gheorghe Gheorghiu Dej să introducă de îndată cotele alea mari". Perceperea naiv-înţeleaptă a istoriei  din partea „scutierului" înduioşează peste măsură. Episodul scoaterii forţate a batozelor cuprinde eroismul muierilor de la ţară, mai viteze decât bărbaţii lor, pentru că ele nu aveau ce pune în oala  de mâncare, la copii.
 
Povestirile din volum sunt asemenea unor bucăţi de mozaicuri, prin care se constituie chipul lui „pater familias", aidoma acelor chipuri ale lui Hristos, făurite cu migală şi dragoste din plăcuţele aurite din bisericile bizantine. Un chip al lui Mălinu, tragic şi jovial, duios şi aspru, revelator ori ascuns în negura anilor din care se străduie să iasă la suprafaţă, aidoma unei oglinzi de pe fundul unui lac: soarele confesiunii  o luminează şi îi trimite strălucirea până la noi.
 
În „Transcriere finală”, una din cele mai izbutite povestiri ale volumului, autorul, asemenea unui demiurg, face să  se încalece una peste alta plăcile tectonice ale trecutului şi prezentului, provocând un cutremur  devastator în sufletul cititorului. Autorul sapă singur în deşertul trecutului, cu speranţa aflării unui fir de apă vie - viaţa tatălui său: „După douăzeci de ani, iau cu emoţie din raft caseta cu banda de magnetofon, pe care se afla ultima înregistrare  cu vocea tatii, la Gintelec, în data de 3o decembrie l988, când era bolnav, pe pat în bucătărie şi începuse să nu mai poată vorbi cu uşurinţă". La întrebările fiului, tatăl răspunde cu tot mai mare greutate, ca în faţa unui închizător nemilos. Ne  imaginăm pe autor, cum audiază  întocmai unui reporter special chiar pe tatăl său şi nu  pentru a duce interviul la ziar, ci pentru a-l păstra în memoria inimii pentru toata viaţa sa. Bătrânului îi revine pofta de a povesti şi relatează întâmplări picante din Austria, când făcea  rost de vin pentru trupă.
„ - Unde-ai fost Mălinu?, mă întreabă comandantul.
- După vin, la trupă, în Austria! Adă-l încoace!, zice. Păi, l-am distribuit deja, zic eu, e la companii...
 
DE AICI ÎNREGISTRAREA SE PIERDE, SLĂBEŞTE, SE INTINDE,  DEVINE UN FEL DE MORMĂIALĂ, CA ŞI CUM SE DUCE ÎN ALT SPAŢIU, UN FEL DE INTERNET AL MEMORIEI INDESCIFRABILE. 
 
- Staaaai, tatăăă!, strig cu spaimă după douăzeci de ani, dar plasticul nu aude. Opresc şi repornesc de câteva ori aparatul, care tace de tot. Ce am tulburat, ce mister, ce am greşit oare?"
 
Şi acum se produce coliziunea  între tărâmul trecutului şi cel al prezentului, prin intervenţia  Elenei, sotia autorului:
 
„ - Titeee, Titeee! strigă soţia din bucătărie. Vino să vezi ce face pooopa ăsta nebun!”
 
Scos deodată din acel spaţiu de memorie, vin in cestălalt cu un fel de durere a trecerii, mă duc în balcon  şi ce văd: spectacolul  de pe terenul de sport din fundul curţii noastre. Înăuntru crucile  mari de lemn întinse pe zgura roşie, care înfăţişau simbolic drama refugiaţilor orădeni şi bihoreni, alungaţi din nordul Transilvaniei de către guvernul şi autorităţile maghiare hortyste în l940-l944, aşteptau  să fie ridicate. Pe dinafară, popa Dokes, cu un grup de activişti ai lui, care umbla să spargă poarta metalică şi să intre, să ocupe cu forţa terenul de sport...
 
„ - Făăăăi dosar!, striga ascuţit o femeie de la bloc. Că ăla e terenul pentru copii noştri!”
 
Intruziunea brutală a prezentului în intimitatea căutării  tatălui pierdut  este redată cu minimum de mijloace,  dar cu maximum de efect. O  ciocnire  violentă între aisbergul trecutului  şi cel al  prezentului  redă ceva, din condiţia scriitorului autentic, aflat între două  lumi  şi între care  se întinde puntea îngustă a propriului său destin.
 
Ultima povestire din carte, întitulată sugestiv „Pulsul din placentă", descrie agonia mişcătoare a genitorului pe patul de suferinţă al spitalului din Marghita. Fiul îi sta alături, zguduit de atotputernicia morţii. Doctorul Porz pune diagnostic de tahicardie.
 
„ - Ce înseamnă asta, domnule doctor?, întreb , speriat de termenul tehnic.
-Înseamnă că inima bate  cu pulsul fătului din pântece, ca şi cum  s-ar pregăti să se nască! Ăsta e pulsul  normal, de pe vremea din placentă, dar trebuie să vă spun că asta e disperarea inimii, care vrea să-şi salveze omul!”
 
Un diagnostic emblematic, deopotrivă real şi simbolic, ducându-ne la gândul că „moartea tatii” a dus la naşterea cărţii, a acestui  roman de familie  sui generis, al căutării, regăsirii şi mântuirii prin cuvânt a celui ce a fost „Scutierul”.
 
Paşcu BALACI

Oradea, 18 decembrie, 2007

..............................................................................................................................

         
Avocatul Paşcu Balaci, este un binecunoscut om de litere oradean. Poet, eseist, romancier, dramaturg - autor a numeroase piese de teatru care se joacă (şi în prezent) pe scene ale teatrelor de prestigiu din Romania. Este iniţiatorul şi conducătorul cenaclului literar „Barbu Ştefănescu Delavrancea”, care prin prestigiul care îl are uneşte în jurul său personalităţi de seamă a literaturii orădeane. Apreciem colaborarea domniei sale cu revista noastră.
 
George ROCA

Redactor AGERO