Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Dare de seamă despre filosofie, muzică şi orbi (I)

Oleg Garaz - Muzicolog

Cluj-Napoca

Impresii si pareri personale in FORUM

Jeanne Hersch - ".. filosofia este doar o mirare in fata miracolului lumii"

Despre două modele opuse ale practicilor sacrificiale

În mod normal, sacrificiul este o procedură violentă, deseori sângeroasă şi morbidă, prin care se încearcă îmbunarea zeilor. Astfel, rădăcinile civilizaţiei, după cum afirmă cei de la „Sepultura” în albumul „Roots”, se înfruptă dintr-o imensă baltă de sânge a oamenilor şi animalelor sacrificate sub formă de ofrandă interesată. Cauzele acestei preocupări ne-o dezvăluie chiar Biblia prin relatarea începuturilor civilizaţiei care în varianta vechi-testamentară se fundează pe minciună, însă una prin care, iată, ne-am dobândit umanitatea noastră coruptă şi de aceea atât de păcătoasă. De aici se trage şi obligativitatea de a ne răscumpăra vina, fapt care duce într-un mod, credem, logic la fratricid, deoarece printr-un accident providenţial Dumnezeul evreilor antici nu era vegetarian. Astfel se ajunge la situaţia în care agricultorul Cain îl ucide pe păstorul Abel, ale cărui daruri, se pare, erau mai pe placul Demiurgului însetat, din motivul mai sus menţionat, de sângele dobitoacelor negrăitoare. Destinul omenirii a fost astfel compromis într-un mod definitiv, situaţie în care nu am fi ajuns dacă, spre exemplu, funcţia de secretar general al Cerurilor în locul lui Iahveh ar fi deţinut-o mult-prea-militanta pentru drepturile animalelor divă Brigitte Bardot. Însă atunci s-ar putea ca Abel să-l fi ucis pe Cain şi noi în loc a spune că ne „căinăm” ar trebui să ne „abelăm”? Ideea cu femeia-Dumnezeu nu-i rea, deşi nu este deloc originală. Există deja un Iahveh drept femeie, însă unul mut (!), ca şi cântăreaţa (!?) Alanis Morrisette care apare drept Dumnezeu în atât de „politically correct”-a şi nu mai puţin blasfemitor-băşcălioasa producţie hollywoodiană cu titlul „Dogma”? Sau, poate într-adevăr, mult mai potrivită şi mai eficientă drept preşedint(Ă) a Edenului ar fi fost chiar mult prea generoasa în formele-i opulente şi poftele-i debordante super-divă Pamela Anderson, un simulacru afrodisiac-venerică drept simbol a feminităţii postmoderne. Mda... Trei femei. Trei variante, chiar dacă eretice şi nu neapărat perfecte, însă tot mai bune şi în orice caz mai fericite decât oferta biblică devenită dogmă, pentru ca un Cain să nu-şi fi omorât fratele, iar destinul omenirii să fi avut o turnură mai puţin nefericită.

Cum ar fi fost însă, dacă acel agricultor criminal în loc să-şi fi sacrificat fratele, l-ar fi sacrificat pe Dumnezeu însuşi? Să-l cruţăm pe Abel, mielul inocent, şi să imaginăm un scenariu normal, logic, adică în limitele unei frăţii între oameni. Şi atunci în loc să sacrifice inutil turmele pentru un zeu simandicos, Cain ar fi trebuit să-şi realizeze frustrarea în singurul mod posibil şi just – aplicându-i procedura sacrificială chiar divinităţii nerecunoscătoare. Ce ar fi fost dacă toţi americanii precolumbieni, hămesiţi după sânge uman, împreună cu grecii şi romanii antichităţii, practicanţi ai „sportului” inventat de ei înşişi şi cunoscut drept hecatombă, cu celţii şi barbarii germani laolaltă, s-ar fi pus de acord şi în urma unui complot ar fi declanşat un zeicid care ar fi măturat Olimpul sau Walhalla de toţi băutorii de ambrosie şi mâncătorii de mere ale nemuririi? Borges descrie ceva asemănător în nuvela „Ragnarök”, în care o gaşcă de pistolari postmoderni îi extermină într-o aulă universitară pe Horus, Anubis, Hefaistos, Zeus, Ares, Neptun, Diana, Uranus, Pluto, Odin, Thor şi Baldur, cu tot cu valkirii, norne, erinii, naiade, muze, fauni, satiri şi mulţi alţii. Procedura a fost executată, adică dusă până la capăt, într-un mod conştiincios şi ne putem imagina priveliştea care a încununat sfârşitul distracţiei. Însă chiar dacă nu-i putem refuza bibliotecarului-poet puterea sugestivă a imaginii, isprava călăilor-intelectuali a fost, până la urmă, nu altceva decât doar un autentic şi, fireşte, apoteotic „remake” după o faptă originală şi implicit originară, comisă cu zeci de secole în urmă, în zorii imaculatei treziri la conştiinţă a populaţiilor indo-europene din bazinul Mediteranei.

Despre mâncatu’ de legume drept chinesenţă a filosofiei

Mult mai bine decât trăgătorii lui Borges, a-i ucide pe zei s-au dumirit a o face chiar grecii din Miletul antic – primii complotişti ai umanităţii care au fost Thales, Anaximandru şi Anaximene, primii care s-au priceput a-i sacrifica, din motive necunoscute nici până în prezent, pe zeii propriei lor mitologii. Şi cum divinităţile se tot încăpăţânau să nu se lase benevol de privilegiile acordate prin acordul tacit al muritorilor şi locul binemeritat în memoria colectivă, efortul a fost continuat de către Heraclit, Empedocle şi Anaxagora. Probabil în urma unei polemici cu preoţimea pe marginea problemei sacrificiale, deloc soldată însă cu consecinţe cristice, ei au preferat să-şi execute zeii în loc de dobitoace (o fi fost vegetarieni, ca şi Pitagora?), cu mult înainte de a o fi făcut Marele Orb argentinian. Astfel, grecii au obţinut, fireşte, filosofia, o mitologie fără divinităţi, scârţâind asurzitor din toate articulaţiile (citeşte: absenţele), care aşa a şi rămas până în zilele noastre, şi au fost într-atât de uimiţi de ceea ce au dobândit, încât nu s-au dumirit să-şi ia după atâta trudă măcar o zi de odihnă, un binemeritat week-end, aşa cum a făcut-o actantul-şef din scenariul ebraic. Poate le-ar fi venit minţile la cap. Poate că şi-ar fi reluat, pe perioada sabatului, sacrifiile şi totul ar fi revenit la normal. În realitate însă nici gând, iar nouă ne rămâne doar ipoteza că filosofia se naşte, într-o totală opoziţie cu teoria lui Nietzsche, din refuzul mortificării de animale.

Grecii s-au pus şi mai aprig pe treabă şi astfel începe, mult după super-proiectul arhitectural eşuat al evreilor, cea mai monumentală babilonie cunoscută drept istoria filosofiei, o practică a mirării în faţa faptului că lucrurile explicate în cele mai ingenioase (citeşte: nepotrivite) moduri posibile oricum se încăpăţânează să nu meargă, similar pătratului imposibil de înghesuit într-un cerc. Şi cum evidenţa faptului nu putea fi eludată, s-a procedat la aglomerarea conceptelor, argumentelor şi, în final, la pervertirea sensurilor. Astfel, adevărul deveni inaccesibil tuturor oamenilor simpli, mai puţin celor care instituiseră această stare de fapt. Refuzând să-şi recunoască eşecul, filosofii au găsit o soluţie pe cât de ingenioasă, tot pe atât de machiavelică, adică parşivă – să-i declare proşti (citeşte: orbi) pe toţi ceilalţi, nefilosofi, şi să se proclame regi pe ei înşişi. Astfel au fost puse bazele apartheid-ului, rasismului, nazismului, xenofobiei, cu multiple consecinţe istorice tardive, mai ales în Germania hitleristă (evreii) sau în Rusia bolşevică („duşmanii poporului”). Autenticii regi însă, nu au fost chiar de acord cu aşa ceva, astfel încât însuşi Platon, autoproclamatul „rege”-filosof, a fost de două ori vândut în sclavie pentru impertinenţa sa, iar Socrate a fost sacrificat de-a dreptul, păţind în final exact ceea ce le făcuseră anterior zeilor iluştrii lui predecesori.

Însă nici aici nu se lasă fără o şmecherie, deoarece în loc să se dea bătut, chiar pe patul de moarte, Socrate lansează sfidarea ultimă, proclamând, prin gura lui elevului său Platon, în dialogul „Faidon”, filosofia drept ştiinţă a sacrificiului suprem, ceva similar cu presupusa sinucidere a lui Hitler printre ruinele fumegânde ale Berlinului asediat, adică îşi prezintă meşteşugul drept ştiinţa de a te pregăti pentru moarte. O autentică lovitură de teatru! Din manipulat, similar unui hopa-mitică, victima, ţapul-ispăşitor, devine manipulator şi finalul penibil şi tragic se transformă, printr-o albă-neagră sofist(icat)ă, într-o autentică apoteoză. Well done, Master! Să plângă Protagoras şi Gorgias, consideraţi a fi cei mai iscusiţi în ale sofisticăriei. Platon însă, este ceva mai sincer, recunoscând, deşi indirect, în „Republica”, celebrul său dialog, că totul este o impostură, adică o Utopie. Altfel spus, deducem de aici cu claritate că un filosof este un practicant devotat al utopiei în vederea unei sinucideri asigurate, deşi, trebuie să recunoaştem, una inutil lungită prin bâlbâieli ininteligibile, deşi neapărat emfatice, care deseori durează o viaţă întreagă, ca la Cioran. Sau, poate, omul ajunge filosof doar dacă îi repugnă să mănânce carne de animal sacrificat?

Despre femeia-filosof(Ă), cruzime şi pariul iertării...

Hannah Arendt s-a priceput a face filosofie într-un mod mult mai convingător şi eficient decât toate puhoaiele astea de bărbaţi puşi pe fantasmări morbide, adică Morus, Campanella, Proudon, Bakunin, Marx, Enghels, Lenin, Stalin, Pol-Pot, Ho-Shi-Min, Mao-Tse-Dong, Hruşciov, Brejnev şi, evident, ultimul visător de la Kremlin care a fost Gorbaciov. Această evreică inteligentă s-a prezentat drept o excelentă şi autentică filosoafă, aşa cum numai o femeie s-a putut pricepe a fi, şi în loc să se pregătească pentru moarte ea a preferat să iubească un filosof şi pe nimeni altul decât pe însuşi Heidegger în persoană, şi nu neapărat platonic, adică utopic, ci cât se poate de concret şi palpabil. Iar pregătirea pentru moarte i-a asigurat-o, neiertător şi crud, altui neamţ, care a fost nimeni altul decât ss-istul Eichmann, condamnat, ca şi Socrate, la moarte, însă într-un oraş-geamăn al Atenei antice care este Ierusalemul modern. Cum rămâne, atunci, cu păcatul pismei? Aceeaşi Hannah, paradoxal, hetairă şi erinie, veneraţie şi ură, Eros şi Tanathos. Stau să judec cum ar fi fost dacă în locul lui Iahveh ar fi fost Hannah? Şi nu actriţa Darrill Hannah, amantă şi ea a unui Kennedy mort şi el, ca taică-su, însă într-un accident aviatic, ci chiar filosoafa mai sus amintită. Într-un oraş francez le-am văzut împreună, umăr la umăr, copertă contra copertă, pe un raft de boutique – filosofa şi diva, Hannah Arendt şi Pamela Anderson, olimpiana şi muritoarea, două suflete sacrificate întru spirit şi, respectiv, întru carne. Două sirene, fiecare cu cântu-i propriu, însă cred că pe Cain l-ar fi înţeles cu adevărat doar Pamela, iertându-l, deoarece pentru Hannah, păstorul-ucigaş ar fi fost, poate, doar un altfel de Eichmann... Şi atunci, ni-l putem imagina pe Cain, însă de această dată, surprize-surprize!, însoţit de către fratele său Abel, viu şi nevătămat, sucindu-i gâtul, chiar şi mângâiat, poate, de Heidegger, adevăratei şi nemiloasei filosoafe Hannah Arendt şi venerând-o, bineînţeles într-un alt scenariu testamentar, pe divinitatea-femeie a iertării, dovada profundă a înţelepciunii şi marca supremă a oricărei filosofii. Însă mă întreb dacă există o filosofie a iertării atâta timp cât în esenţă oricare filosofie este ea însăşi mai degrabă drept un susţinut exerciţiu al cruzimii. Deci, să revenim: Cain îl ucide pe Abel...

Partea a doua aici >>

Oleg Garaz

Muzicolog

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)