Încercarea romanului religios

DARIA DALIN - ALGORITMUL FEMINIST

Eugen Evu

„Pentru mine tot ce se întâmplă în lumea asta nu capătă sens decât în arta care se cheamă literatură, pentru că eu cred că starea primordială a omului a fost şi este energia cuvântului”. Iată o semnificativă autorecomandare, după debutul editorial, „Preţul loialităţii”, care avea să se confirme prin următoarele cărţi, alte două şi probabil şi în cea de-a patra, în pragul apariţiei.

Daria Dalin a apărut meteoric între prozatorii din arealul existenţei ei, Hunedoara, şi de la bun început a şocat, anume prin discursul polemic/ moralis/pledant. Stilul predonimant este unul prozopoemic, eseistic, cu enunţ- monologic interior. După „Preţul loialităţii”, (Editura Emia, Paulina Popa) roman aparent contestatar-colocvial al condiţiei familiale deviate în derizoriu, cărţile ei aveau să accentueze algoritmul feminist, uşor radicalist, cu tuşe elegiac-poematice. Referinţe pertinente au rostit observând calităţile ei epice, fluenţa naraţiei, arta compoziţiei, dinamica de forţă a discursului: Gabriel Petric, Laurian Stănchescu, Gligor Haşa, Dna Fumurescu, Eugen Evu şi alţii, şi, desigur, exigenţii ei redactori de carte, cu alte cuvinte vocaţia de prozator a autoarei orăştience. Un anumit eroism (nu am scris erotism!) al scrierii colocvial-moraliste, se va estompa cu timpul, resorbit de conţinutul memoriei ce se re-stabileşte, dincolo de cutare traumă, de inerenta ruptură, de instinctul conservării... De facto, Daria Dalin dialoghează cu sinele, mai ales despre condiţia femeii într-o lume care demitizează violent, ne-o barbar (sic,n), bagajul ancestral de sacralitate investit mitologic, apoi prin sincretisme, în toate culturile. (Ar fi de subtextuat, această temă-vector, constantă deja în cărţile Dariei Dalin, cum înţelege autoarea, de pe poziţia ortodoxistă, extrema condiţiei femeii în lumea arabă, unde dogma obligă vriginitatea la căsătorie, ceea ce a deviat în practici perverse, ca sexul anal sau oral, încă din adolescenţă, „preţul loialităţii” fiind astfel tolerat de islamism!)
Linia de forţă definită cu prima carte, va deschide „artere colaterale”, exact ca în radiografiille ei febrile, paroxistice, dând peste matcă şi revenind la acalmia unei direcţii. „Drumurile noastre sunt chiar în noi”, am spune. Cărţile  autoarei sunt  cumva episodice, foiletonale, în sensul unui „stroy” personal, interferat din ipostaze biografiste, cu alte istorii şi personaje pe scenele turnante ale unui datailism fin, introspectiv, psihanalitic. Stilistic, miniromanele- eseu lasă vag o impresie telenovelistică, alternând filosofia cu teosofia prin monologul interior; este un merit dar şi un risc al sentenţiosului inflexibil, cu pledoarie mistică, versus bunăoară scepticismul cinic cioranian. Riscul unui curent „consumist”, cu priză facilă la cititorul „navetist”, a fost depăşit, prin aceea că: „Daria Dalin înţelege cuvântul ca pe o pustie a cunoaşterii care creşte cuprinzând orice formă de deşertăciune umană sau cosmică. Planurile de percepţie ale fiinţei sale se întind până-şi găsesc punctele de coincidenţă până şi în îndepărtatul freamăt al lucrurilor. Linia acestei cărţi urmăreşte viaţa unor oameni care nu vor să fie autorii unor metafizici fără rost, ci vor ca viaţa lor să aibă un loc în ordinea creaţiei şi să fie măsurată de o clepsidră apărută din mijlocul unui basm, chiar dacă este o iluzie”.) - Laurian Stănchescu.

Scriitoarea este o performantă, perseverând pe un itinerar pragmatic, asumat, probând de la carte la carte, un simţ psihanalitic şi al explorării în zona auto-referenţială. Scrie cu un patos şi o vervă aparte, (stilul face omul, omul face stilul), unele cu evidentă cu ţintă catartică, dar care au darul de captiva, de a se comunica prin arta ei epică. Ar fi eronat să vedem în Daria Dalin o habotnică, dar nici o sentenţioasă pledantă a singurătăţii, autoarea respinge doar grobianismul pretins „masculin”, dominat, la toate palierele societăţii „de tranziţie”... De fapt, rădăcinile răsucite ale răului sunt adânci, sub pământul timpului şi în chiar carnea umanului. Dumnezeul din operă (bărbat-femeie, din omul adamic şi perechea sa, a creat femeia „spre a-i ţine de urât”, însă esenţial, spre a procrea. Tarele acuzate de Daria Dalin aparţin entropiei, diferenţierii şi unei agonice fenomenologii strict-biologice, în lume.
A doua ei carte, româno-franceză, „Este timp” (Ed. „Noul scris românesc”, 2007), accentuează „frondismul” rebel, cum am spus, de sorginte feministă, într-un ton acut moralist şi ingenios construită în interioritate, sub forma unui dialog cu însăşi divinitatea. Condiţia femeii în familieşi societate, sunt violent polemic criticate, iar monologul (de fapt) interior cu alter-egoul masculin (!) este o alegorie-eglogă în proză: „bărbat trebuia, Doamne, să mă fi făcut! Bărbat!”. Tonul resentimentar, nuanţând probabil biografismul nefast, disimulat în „eretismul” unei condiţii decăzute, sau contrafăcute, sunt dominantele cărţii. Dalin susţine un real recital în care condamnă masculinitatea tribală în modernitatea în derivă a valorilor şi cutumelor moralei clasic-creştine. Ca şi primul roman, este o carte-dezbatere, tulburătoare, incitantă. Virtualitatea este prejudecată, sau sinele (ne) este captiv în dualismul condiţiei bărbat-femeie - sau altfel numit, familie, pereche? Asprimea demersului analitic dă frisoane şi apelul la o „ tactică” a spunerii realmente masculinizată, pare a fi doar pledoarie a unui „avocat” care desigur nu e al diavolului, ci se vrea / simte / crede al divinei indiferenţe, totuşi. Un roman care merita a fi dezvoltat. Poate ca intervale filosofice, structural modernizând scrisul ei cumva modular şi cu inserţii hieratice. Daria Dalin îşi reprimă evident senzualitatea şi atacă a se apăra. Uneori, ţinta este o simplă fantasmă, „agravantă”, un deja vu inert, consumat, aşadar procesul retro-intentant este al unui „trecut” ce se reinventă. În fine, „Lacrimile tulipanului” (Ed. Galaxia Gutenberg, 2009) schimbă arpegiul obsesiv şi cu impregnarea dialogului care dă fluenţă discursului, edulcorat cu pagini de lirism elegiac, lapidar, îşi „distribuie” ego-ul în personajele ce vieţuiesc în lumea paralelă - însă afectiv rezonantă - a unui areal montan, claustrant, jumătate imaginar, jumătate conex şi empiric, personalizat şi interpretat cu aceeaşi remarcabilă artă a fineţei psiho-sociologice. Ceea ce o intrigă pe autoare este de fapt decadenţa, corupţia, aşadar ceea ce acum câteva milenii se numea „stricăciunea”; este registrul obsedant al scriitoarei, însă un „flaut” delicat răzbate, elegiac, atunci când impregnate de lirism edulcorat romanţios, se referă la iubirea dintre femeie şi bărbat... (Ordinea în acest caz, este inversată! Aşadar Euridice îl ceartă pe Orfeu, un Orfeu culpabil, demonul fiind pare-se, eludat.       

 Aşa cum am scris într-o cronică din Stuttgart, modele (contaminări) nu se întrevăd, sau, nicicum unele care să clintească de la propria-i personalitate; poate ultimul Octavian Paller, cel uşor învelit de ecourile  - s-a scris - dubioase ale  sale, poet căruia i s-ar fi atribuit post - mortem nişte texte (...), transpare prin filtrele curgătoare ale irizărilor ei metafizice. Poate că propensiunea spre mitologizare transmodernistă, cu ţintă recuperatorie, (o himeră a Dariei), dar, mai ales zona în care explorează, a psihicului şi suferinţelor alienante, îi sunt garantul pentru noi şi pentru ascendenţa spre cititorul cu osebire al noilor generaţii. Discursivă, Dalin face şi rolul „ apostolic”, accentuând sentenţios un moralism vag, anacronic: Actualitatea exacerbează exploziv sexualismul, subculturile porno, traficismul (inclusiv ştirist) de carnalitate. „Cântarea cântărilor” a decăzut, iată, în procesul unei veritabile, patetice, „ judecăţi de apoi”. Este interogat însuşi Creatorul, despre toate acestea.  În pragul celei de a patra cărţi, Daria Dalin este deja o certitudine şi o prezenţă în proza actuală. Prin profesionalismul cărţilor ei, inimoase, militantiste, ultra-sensibile înspre delirurile şi substanţialitatea realului merită a fi citită, iar deja cele două-trei romane recente, par să confirme impresiile noastre: „Cercul de foc” şi „ Lacrimile tulipanului”. Aidoma Silviei Beldiman, tematica romanelor Dariei Dalin este una previzibilă a patosului de sorgine socio-religioasă în contextul sentimentului apartenenţei paideumatice, patriotice.

Eugen Evu