DAVID MANIU –

PIETRE PENTRU UN TEMPLU AL ETICII ŞI MORALITĂŢII

Dumitru VELEA

DAVID MANIU s-a născut la 12 februarie 1922, în Sugag, judeţul Alba, fiind fiul cel mai mic, după Viorica şi Ana, al părinţilor David şi Terezia. Face şcoala primară în Sebeş, 1933, şi Liceul Militar “Carol”, din Craiova, 1941. În 1941-1943, urmează cursurile Şcolii de ofiţeri activi de infanterie; în 1948, absolvă cursurile Facultăţii de drept din Cluj. În 1949-1956, este concentrat la unităţile Direcţiei Generale ale serviciului muncii, având gradul de maior în construcţii.

A participat pe front, februarie-aprilie 1945, fiind rănit la 4 aprilie, în luptele de la Saint Mihai Banska-Bistrica; decorat pentru participarea pe front cu Ordinul “Coroana României” clasa a V-a cu spade şi panglică de “Virtute Militară” şi frunze de stejar, prin Ordinul de zi nr. 22l/16.07.1945.

În 1957, şi-a început activitatea în magistratură, ca procuror la Procuratura Alba-Iulia, iar din 1962, ca procuror şef al municipiului Petroşani, până la 01.08.77, când, datorită neacceptării intervenţiei brutale a fostelor organe de partid în viaţa personală, a fost silit să părăsească magistratura. Timp de 3 ani lucrează ca psiho-sociolog principal în cadrul Institutului de Cercetări şi Proiectări Miniere Petroşani. În 1980, revine în magistratură, ca vicepreşedinte al Judecătoriei Petroşani, funcţie din care s-a pensionat la 01.03.85. Paralel cu funcţia din magistratură, a fost lector la Universitatea Tehnică Petroşani şi la cursurile postuniversitare de pregătire a magistraţilor, fiind recunoscut ca specialist în domeniul infracţiunilor la protecţia muncii. Din 1991, vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”. Se stinge din viaţă la 8 nov. 1994, în urma unei boli necruţătoare.

A publicat articole de specialitate juridică în Revista Română de Drept. De pildă: Noţiunea de loc de muncă ce prezintă un pericol deosebit, în cadrul Legii 5/1965 (R.R.D.,nr. 6/70); Pericolul iminent ca trăsătură caracteristică a infracţiunii contra protecţiei muncii (R.R.D.,nr.3/71); Probleme de încadrare juiridică în materia infracţiunilor contra protecţiei muncii (R.R.D.,nr. 8/72).

O publicistică amplă: de la eseuri de etică la filosofia istoriei, de la cronici şi comentarii despre artă (teatru, pictură) la articole pe tema comportării civilizate, în Steagul roşu, Valea Jiului, Zori noi, Solstiţiu (făcând parte şi din colectivul de redacţie), Expres, Justiţiarul ş.a.

În 1991 publică, împreună cu economistul Gheorghe Ana, Cartea Comerciantului (2 vol.), iar în 1995, îi apar postum, la Editura Fundaţiei Culturale “Ion D.Sîrbu”, volumele: de eseuri etice, Încotro, omule?, şi de publicistică, Judecăţile istoriei şi judecăţile omului.

A efectuat ample studii şi cercetări în domeniul stabilirii cauzelor accidentelor de muncă, din mineritul Văii Jiului. Împreună cu un colectiv a participat la elaborarea lucrării: Contribuţii la prevenirea cauzelor umane ale accidentelor de muncă în subteran – şi care zace uitată în arhivele fostului Comitet de Stat pentru protecţia muncii. La 13 aprilie 1976, i se acordă Certificatul de inventator nr.61478, recunoscându-i-se calitatea de autor al invenţiei: Sistem informaţional de optimizare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor tehnice, în vederea obiectivizării concluziilor şi soluţiilor organelor de urmărire penală şi justiţie în procesul penal şi civil.

I. Recuperarea omului. David Maniu şi-a scris şi rescris, în ultimii 15 ani ai vieţii sale, de mai multe ori, cartea Încotro, omule? (Ed. Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu”, 1995) – completând-o, reformulând-o şi eliminând, conform concepţiei sale morale, augmentată de o largă bază juridică; de fiecare dată încercând publicarea şi de fiecare dată renunţând, datorită ingerinţelor agravate în acest spaţiu sensibil şi tensionat al lumii valorilor.

Cartea descrie un itinerar etic al omului fundamentat pe o filosofie a autodeterminării şi perfecţionării morale a omului. Staţia terminus a omului, ca fiinţă individuală, este să se realizeze ca fiinţă şi să se împlinească cu necesitate de destin. O conştiinţă şi un mod de viaţă, care să facă din om scop şi să împiedice presiunile altor valori ce încearcă să-l transforme în mijloc – aceasta solicită cu toată energia David Maniu, asumându-şi etica şi morala kantiană. Pentru a se întemeia o etică şi a se desfăşura o morală, omul şi lumea omului trebuie concepute ca purtătoare de sens. Un univers de principii al eticii, la scara istoriei şi a marei poveşti a omului, şi un altul al normelor moralei, care se zbate cu imperfecţiunea şi devenirea omului şi a unei epoci faţă de primul. Tocmai prin aceasta omului i s-a deschis, în imperfecţiunea şi sfâşierile sale, o cale de a ajunge la sine, o şansă a fiinţării, în primul rând, morale. Că este un proces sau nu, mai mult sau mai puţin sesizabil, o poate spune doar vizibila umanizare a omului şi a lumii sale: prin muncă şi creaţie. David Maniu crede în funcţia integrabilă a valorii morale, speră într-o creştere morală în umanitate.

            Se ştie, începând de la Kant, că valoarea morală este personală (suportul ei este totdeauna o persoană), aderentă, şi, în acelaşi timp, spirituală şi, mai ales, este scop al vieţii. Ea se poate legitima, uneori, chiar prin sacrificarea altor valori. Să amintim doar cazul lui Socrate. Individul care se lasă locuit de valoarea morală are verticalitate, statură şi măsură morală, este o personalitate. Dar nu toţi indivizii se maturizează din punct de vedere moral şi se ridică cu privirea spre stelele fixe ale eticii. Optimiştii cred că omenirea înaintează către un studiu moral pe  care anumiţi indivizi, personalităţile, l-au atins de pe acum. Aceştia sunt, în cuvintele lui David Maniu, creatori de climate. Autorul ar subscrie cu totul la cuvintele optimiste ale lui Tudor Vianu: Omul moral el însuşi, adică acela care se găseşte faţă de valorile morale în unghiul cuprinderii lor adecvate, nu se îndoieşte însă niciodată de putinţa creşterii morale a omenirii (Opere, 8, p. 117). Cartea  Încotro, omule? are sens interogativ, dar cum orice interogaţie este reflexie, ea luminează străbaterea unui drum,  chiar dacă uneori cu “răspântii” sau, mai rău, cu “fântâni fără cumpănă”, dar la capăt cu o şansă pentru fiecare călător: aceea de a se realiza ca om. Nu creator – după modelul divinităţii -, cel puţin muncitor şi sporitor de umanitate. În sine şi cetate.

            În altarul fiinţei umane oficiează binele. Frumosul şi adevărul sunt colaterale, sunt coloanele de susţinere a templului; într-o împreunare adecvată formează altarul. Omul, purtătorul binelui, este statuia din mijlocul altarului, cioplită după chipul şi asemănarea divinităţii. Adevărul este rezultatul măsurii şi concordanţei ideii cu realitatea - firul de plumb în zidirea altarului. Frumosul este aderent suportului său, dar subiectul creato se află în afara sa. Numai binele locuieşte în om (material şi spiritual) şi-l face pe acesta oficiant: o făptură perfectabilă prin cuvânt şi faptă, care caută, prin oficiere, să se pună de acord (rezonanţă) cu fiinţa supremă. De la acest înalt scop se fac judecăţile şi judecările omului. David Maniu ştie că această exigenţă ontologică nu numai morală, este prea mare pentru om, dar nici fără a se supun ei, omul nu poate trăi. Legea morală în mine şi cerul înstelat deasupra – a zis Kant. Concordanţa dintre el este chinul şi triumful omului. Astfel ce sens ar fi avut ca David Maniu să-şi construiască itinerarul etic într-un ritm de trei, al devenirii, fie el descendent, ca o Divină Comedie răsturnată:  de la un “paradis” al personalităţilor morale, printr-un “purgatoriu” al celor ce se căiesc şi se întorc, la “infernul” celor care, rătăciţi, au pierdut “orice speranţă”?

            Căderea aceasta, prin întoarcerea omului cu privirea spre “cerul înstelat”, poate să capete şi un sens ascendent: recuperarea omului.

            Prima secţiune, Statui fără soclu, prezintă din perspectivă etică un şir de personalităţi umane. Cazurile alese spre a exemplifica, din perspectiva moralei, principiile etice pot sau nu să le confirme pe acestea. Important pentru demers este faptul că numai astfel se pot face aserţiuinile, având continuu sub ochi un univers autonom al eticii. Frumuseţea aceste secţiuni consistă în ordonarea triadică a capitolelor. Două triade: universal-particular-individual, acesta din urmă desfăcut în trei. Prima triadă: Omul de principii sau frumuseţea personalităţii, corespunde universalului etic, acolo, unde acesta se împreună şi cu esteticul. Sunt relevate principiile: dreptate, libertate, egalitate, demnitate, democraţie, cinste, adevăr. Frumuseţea omului de principii rezidă – consideră David Maniu – în arhitectonica lui interioară, sugerând ceva din armonia templelor elene. O arhitectură în care principiile sunt treainice şi elegante coloane ce susţin bolta de azur a idealului; virtuţile sale militante subt pasiunea pentru adevăr şi dreptate, iar fermitatea şi concordanţa dintre scopuri şi mijloace – articulaţiile morale care dau armonie şi echilibru aceste arhitectonici" (pp. 9-10). Omul de omenie sau caratele personalităţii, corespunde universalului particularizat şi individualului strâns sub cupola particularului. Pentru individualul desfăcut în trei sunt capitolele: Apostulul sau fascinaţia personalităţii, Omul de idei sau originalitatea persoanlităţii şi Omul de acţiune sau vocaţia personalităţii. Toate se mişcă în planul social-istoric: de dăruire şi formare a omului, de creaţie şi acţiune. La acest nivel, accentul polemic şi atitudinal al autorului iese în evidenţă: La umbra omului de idei cresc hibrizii parazitari, groparii de idei: depăşitul cu autoritate, sclav al rutinei; ignorantul titrat, stăpânit de sentimentul suficienţei; conformistul (…); şablonardul (…) Mai sunt şi alte specimene – rozătoarele de idei: plagiatorul, care fură ideea; impostorul, care o revendică fără titlu; simplistul, care o ignoră în ceea ce are esenţial; birocratul care o suspectează din prudenţă;  negativistul, care o “face praf” negând-o pur şi simplu ca o valoare (p. 24). A doua triadă: porneşte de la universalitatea eticii, Omul de caracter sau tăria personalităţii rezonând cu Omul de principii.  Valoarea este demnitatea şi integritatea morală; libertatea trece prin datorie. Omul generos sau dăruirea personalităţii  evidenţiază, iarăşi, zona particularului. În câmpul individual rămân ultimele trei capitole: Omul din abataj…, Femeia – o “eternă minoră”… şi Omul cu  samarul… Acest individual este luminat şi el prin muncă, familie şi societate. Iarăşi accentul polemic: omul cu samarul este victima unui stil deficitar şi dăunător, ce ţine de munca de conducere, de repartizarea sarcinii sociale. Două triade, ale modelelor, în plan etic, încheiate, în cel moral, cu accente ploemice.

Pe drumul împlinirii omului ca destin există răspântii şi omul din oficiant trece într-o tulburătoare confruntare cu sine.  Conştiinţa devine nefericită, prin sfâşierea lăuntrică, iar virtutea poate birui numai cu preţui despărţirii de slăbiciunile omeneşti. A doua secţiune, La răspântie de drumuri, este construită cu funcţie de purgatoriu: omul rătăcit, prin căinţă, devine mai bogat şi cunoscător, cu mult mai de preţ decât cel ce nu a călcat pe drumul ocolit al rătăcirii. Construcţia nu este numai dialectică, ci şi religioasă, creştină: oaia rătăcită, piatra sărită din zid, fiul risipitor. Se ştie, la întoarcerea acasă, fiul risipitor este întâmpinat de tatăl său cu cinste, tăindu-i-se viţelul cel gras, în pofida părerilor de rău ale fiului rămas acasă. El a risipit tot avutul său, s-a lepădat de slăbiciunile sale şi s-a întors acasă, umilit şi înţelepţit. Şi tatăl a îngenunchiat înaintea sa. Un om care se întoarce astfel în “grădina umanităţii” poate fi primit la fel de Lege. Umanismul combate răul – scrie David Maniu -, dar nu-i înlătură pe cei răi. Îi transformă, recuperându-i pentru ei şi pentru societate. În această acţiune, factorul cei dântâi rămâne atitudinea celui ce a greşit faţă de… greşala sa (p. 52). O fată rătăcită în hăţişurile vieţii, descifrând tâlcul muncii şi al timpului, este recuperată. Minciuna, pe acest drum, poate să câştige nenumărate lupte, dar victoria finală aparţine adevărului. Într-o povestioară, Adevărul şi Minciuna, a Egiptului antic, Adevărul triumfă, până la urmă, dar prin fiul său: compensativ, în marea poveste a omului. În mica poveste a omului, David Maniu crede în triumful adevărului, fără amânare şi ocol, fiindcă omul nu suportă în oglinda minciunii să-şi vadă chipul pocit. Ca o încoronare a facerilor, Dumnezeu l-a făcut după chipul său. L-a aşezat în grădina Edenului, nepermiţându-i să mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului, căci va muri negreşit! Dar Şarpele îi spune altceva: dacă va mânca, nu va muri, ci va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Omul mănâncă fructul oprit, accede conştiinţa despre bine şi rău, dar “cade” din grădina Edenului. Iese din vârsta candorii şi naivităţii copilăriei, adolescenţei şi trece în cea social-istorică, a familiei, muncii şi luptei cu timpul, căci acum cunoaşte şi moartea. Actele sale, creatoare şi umanizatoare, se nasc din perspectiva fricii de moarte, dar şi ca o înfrângere a morţii. Se confirmă, astfel, supusa Şarpelui. Negativul luminează şi împlineşte afirmativul. Iată-l pe om cu binele absolut al eticii deasupra capului şi cu picioarele în eterogenitatea (bine-rău) a moralei. Între lumea principiilor şi cea a normelor, omul se mişcă şi îşi pecetluieşte destinul. Conştiinţa morală transcende precaritatea de fiinţă a omului. Din perspectiva finitudinii omului şi a depăşirii ei se ridică aserţiunile lui David Maniu. Pe această nesuportare a carenţei de fiinţă se curbează cerul eticii sale, cu principiile cu mişcări de aştri. Legea este mai presus de om, dar sufletul şi spiritul sunt mai presus de lege.

            În aserţiunile cărţii Încotro, omule? Se petrece un fapt de ascunsă dialectică. Principiile se îmbunează şi normele se principializează. Universul unora se deschide în particularitatea normativă, iar individualitatea normelor se desface, prin “bogăţia cazului”, în  particularitatea universală a principiilor etice. Secţiunea aceasta este cea mai bogată în descifrări ale sufletului omenesc, ale luptei omului cu sine pentru devenirea sa ca unul dintre Noi, cum se spune în Cartea Facerii (3.22). Iubirea – miezul valorii morale – biruire şi moartea. Ea înlătură uşurinţa omenească dintr-o familie, întemeiază familia. Este institutoare de viaţă, creaţie, responsabilitate. Cinstea este reflexul aceloraşi stele fixe. “Legea cea mare” a cinstei … “rimează” cu Omul de omenie… din prima secţiune. Aceste “rimări” şi rezonări sunt specifice gândirii lui David Maniu. O aserţiune a sa înseamnă, de fapt, o triplă relaţie. Ca magistrat, nici n-ar fi putut altfel. Este de presupus că marea sa Operă Morală sălilor de judecată. Ca un îndemn că omul trebuie, din când în când, să-şi aducă aminte de un zid al plângerii.

            Omul, din punct de vedere moral, este o făptură expusă; din perspectivă etică, o cădere şi o înălţare spre fiinţă, de aceea, omul trebuie să aibă curajul de-a avea… curaj, să depăşească anemia morală: suferinţa umanizează, iar omul care a greşit redevine ceea ce a fost, poate chiar mai bun,  cu pulsul de experienţă şi de înţelepciune pe care-l dau înfrângerile (p.65). Într-o  conştiinţă sfâşiată voci tainice se înfruntă: glasul conştiinţei care se teme şi cel al conştiinţei care se căieşte. Lupta celor două şi triumful celui din urmă duce la autopurificare. Din acest unghi, bunătatea, ca o amintire edenică a omului, iartă şi biruie orice răutate. Convingerea sa este că şi caracterul cel mai rău poate fi îndreptat, atâta timp cât în sufletul omului pâlpâie încă feştila umanităţii (p. 69). Recunoştinţa, ca memorie a inimii, se dezvăluie ca având un fundament psiho-social. David maniu explică multe fapte, comportamente şi atitudini umane printr-o teorie a vârstelor, mult asemănătoare cu cea hegeliană. O copilărie răsfăţată sau frustrată duce la o sărăcie a inimii şi, implicit, la lipsă de recunoştinţă. De aceea se impune o mare atenţie asupra educaţiei până la educarea educatorului. Căci o bună educaţie şi instrucţie îl fac pe om să-i dea timpului o valoare umană, să-l transforme din rotitor, în rostitor, cum ar fi zis Constantin Noica. A nu conştientiza valoarea umană a timpului înseamnă căderea omului în cea mai adâncă precaritate de fiinţă. Prietenia, ca armonie a omenescului cu divinul, sau ca o inimă în două trupuri, cum ar fi zis Aristotel; fidelitatea, ca lege a familiei, şi nu numai, toate biciuiesc slăbiciunile şi-l îndreaptă pe om spre cota înaltă a răspunderii sociale. De pe această răsucire a spiralei, se luminează necesitatea educării educatorului. Totodată, şi principiul simetriei concordanţei dintre abatere şi sancţiune. Altfel, nimic nu convinge şi răul, la nivel individual şi social, va prolifera. Educarea este văzută ca o construcţie interioară a omului, ca un templu, cum am zis la început, în care omul trebuie să ajungă să oficieze.

            Într-un univers moral degradat, juridicul este chemat să sancţioneze. Accentul se mută de pe persoană pe raportul dintre persoane. Totuşi, ori de câte ori aserţiunea se poartă la nivel juridic, se face şi o valorizare morală. David Maniu urmăreşte întotdeauna concluzia dacă este legală şi morală, legală şi imorală, sau ilegală şi morală. Nesuprapunerea dintre cele două sfere axiologice se datorează, în bună măsură, presiunilor politice. David Maniu a fost un seismogra fin al sesizării lor. Omul este mai presus decât dosarul! exclama mereu. Omul trebuie să rămână scop, cum a gândit reformatorul Kant, munca şi creaţia fiindu-i măsura morală ce îl reîntorc spre cel care l-a făcut după chipul său.

            Dar nu toţi oamenii au puterea să devină şi să se conceapă ca scop, ci încearcă să iasă din apele stătute ale mijlocului pe căi perverse. David Maniu în secţiunea a treia, Drum cu fântâni fără cumpănă, pune în lumină un infern al imoralităţii, un deşert de fântâni părăsite, fără cumpănă. Singura cale de reîntoarcerea. Lipsa de sens, de ideal moral, de ţeluri primenitoare lasă, în acest infern, făpturile pradă egoismului, intereselor mărunte şi imediate, uitării sau neînvăţării alfabetului muncii şi convieţuirii sociale, răutăţii şi invidiei, minciunii şi escrocheriei, parazitismului şi viciului. Toate au drept corolar drama inutilităţii şi morţii lente de inaniţie morală a sufletului. O amplă şi rece descriere de “cazuri” defăimătorul (cel care atentează la onoarea şi demnitatea semenului său), mărturisitorul mincinos (care lezează actul de justiţie şi, prin acesta, valoarea morală), cel ce abuzează de încredere prin minciună şi “negustorie de iluzii”, cel care lezează convieţuirea socială; cel iresponsabil social şi faţă de familie, cel certat cu omenia, “dubla existenţă” morală, cel ce înlocuieşte forţa legii cu legea forţei, delicventul minor, parazitul pungaş, omul de prisos, chiulangiul, absentomanul, cronofagul de pe stradă etc. Nimeni nu le cere acestor căzuţi în infern să oficieze, dar să participe la oficiere este o necesitate vitală. Dacă este adevărat că nu toţi membrii societăţii pot fi eroi sau apostoli, nu este mai puţin adevărat că fiecare dintre noi trebuie să se încadreze cel puţin în modelul de comportament prescris de normele legale, care reprezintă mimnimum de morală (p.118). Şi pentru toate aceste făpturi, victime ale lipsei sau carenţei de educaţie – teoria vârstelor explicitează psiho-social multe şi mult – David Maniu găseşte cuvinte calde, de recuperare umană. Eşti şi tu sânge din sângele nostru, speranţă din speranţele noastre. Căci natura ta, aluat bun, dar prost frământat, nu e pusă sub zodia vreunui blestem al neîmplinirii. Revino în familia noastră, familia ta – fiică rătăcită pe cărările risipii! (p. 168).

            A recupera   omul  pentru grădina umanităţii este sensul moral pentru care a luptat David Maniu, uitând de sine, ca un adevărat oficiant întru etică şi morală.         

II. O “fiinţă neobosit cauzală”. Piatra de sub picioarele celui ce intră în noua şi propria sa ordine, spirituală, o constituie dascălul – metaforic spus -, apele purificatoare ale fiinţei sunt artele, iar între ele se înalţă omul recîştigat, de viaţă recîştigător. Acestea sunt de fapt şi cele trei dialectice şi prefaţatoare trepte eseistice cu care se deschide cartea Judecata istoriei şi judecăţiile omului (Ed. Fundaţiei Culturale “Ion D. Sîrbu” Petroşani, 1995) a lui David Maniu. Trei elogii: al dascălului său – şi al celui de oriunde şi oricând; al artei picturale a lui Iosif Nagy – şi al artei în genere; al medicului Mircea Iacob – şi al tuturor recîştigătorilor de viaţă. Metoda lui David Maniu, de cercetare în laboratorul deschis omului (în istorie, sau în social), este inductivă, de la cazul în speţă spre general.

            Sub acest întreiit model ar trebui să se afirme omul în istorie, dar semnele sale nu se aşează într-o frază coerentă din al cărei mesaj să se poată învăţa ceva sub presiunea şocurilor tot mai sporite ale istoriei. Prin avalanşa acestora omul îşi caută un sprijin în legi şi principii, dar realitatea social-istorică pare a trece netulburată printre şi peste acestea. Pentru împlinirea valorilor democraţiei, David Maniu pledează în favoarea toleranţei, el opune sfidării celorlalţi (egoismul maghiar) vocaţia democratică a poporului român, făcând apel la sacrul Supplex libellus Valachorum, la discursul lui Bărnuţiu, sau, mai aproape, la activitatea diplomatică a marelui Titulescu. Este împotriva violenţei limbajului şi a limbajului violenţei, este pentru libertatea opiniei prin presă, dar cu păstrarea inviolabilităţii vieţii persoanale. Calomnia, în cartea anterioară, Încotro, omule?, era aruncată într-o bolgie dantescă.

            Şi chiar dacă nimeni nu învaţă nimic din lecţiile istoriei, deşi se află sub mâna acesteia, în capitolul Judecata istoriei, autorul pune în discuţie două fierbinţi şi actuale probleme: Problema naţionalităţilor din Transilvania (desfăcută în trei: “Greşelile trecutului nu se repară prin greşelile prezentului”, “Problema deznaţionalizării românilor din Transilvania” şi “Optanţii şi colonii maghiari”) şi Reabilitarea trecutului – momentul Titulescu. Extrem de important în aceste cercetări şi pledoarii teoretice este ridicarea la cauza lucrurilor, de la individual la universal, recursul la principii şi norme juridice, la legi de drept internaţional. Carta O.N.U. – instument al păcii rezonează cu Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918.

            Partea juridică a cărţii – judecăţile omului – se constituie temeinic printr-un revelator şi dialectic recurs filosofic. Pentru David Maniu cauzalitatea nu are nimic din subiectivismul lui Hume, ea este obiectivă, necesară şi analitică, folosind cuvintele lui Eminescu, este mişcare, forma de căpătenie a chiar cugetării (mss. 2267), adică proces. Fericit cel ce cunoaşte cauzele a zis un poet antic; mânuitor şi mântuitor de acţiuni şi suflete este cel ce se situează în orizontul înlănţuirii cauzale, a zis Noica. Principiul causa aequat affectum îşi depăşeşte abstarcţiunea prin mişacre, prin intervenţia unui al treilea: agent, câmp sau orizont. David Maniu  zice: constelaţii cauzale. Succesiunea şi simultaneitatea sunt laturile dialectice ale unuia şi aceluiaşi proces. Cauza pre-supune efectul, dar dependenţa poate fi mascată de independenţă. De aceea apar concepte de cauză depărtată, cauză apropiată, sau cauză directă. Pe traseul succesiunii, în procesul constelaţiilor cauzale, prin aplicarea principiului dialecticii al “izolării artificiale”, David Maniu decelează partea necesară şi analitică a acestor constelaţii, cauzalitatea reală, şi partea condiţionată, introducând conceptele: cauză, condiţie, prilej – în cazul accidentelor de muncă. Totodată, limitează generalizarea şi exploatarea “cazului fortuit” peste conexiunea cauzală, juridiceşte, anihilator de culpă şi responsabilitate.

            Prima intervenţie teoretică, Cauzalitate şi cazualitate în producerea accidentului de muncă prin cădere de rocă (publicat în Justiţia nouă, nr. 2/1965) desparte apele de uscat, cauzalitatea de cazualitate, pune în lumină sporită partea obiectivă a constelaţiilor cauzale şi limitează generalizarea subiectivismului “cazului fortuit”. Multiplele determinări pe care la aduce printr-un demers inductiv, ca apoi confirmarea să devină deductivă, din punct de vedere juridic înseamnă precizie a legii şi protecţie a omului.

            În Codul penal, pus în aplicare la 01.01.69, în partea sa specială, nu s-a mai prevăzut un capitol privind infracţiunile contra protecţiei muncii, acestea trecând, prin Decretul nr. 48/1969, în Legea nr. 5/1965, completată şi republicată la 18.02.69. Legiuitorul a incriminat atât fapte prin care se creează un pericol iminent de accidentare sau de îmbolnăvire, cât şi fapte prin care se creează numai posibilitatea producerii acestor rezultate. Legea a reglementat răspunderea penală, determinând infracţiunile, nu numai pe cele cu intenţie, ci şi pe cele din culpă. Acest al doilea aspect asigură o eficienţă sporită represiunii, dar şi prevenirii. Cu mai multă concreteţe, legea revine în sprijinul omului, în dubla calitatea a acestuia: de implicat şi de implicabil. Pornind de la cadrul legic, de la normele republicane de protecţie a muncii, particularizate în normele departamentale şi individualizate în instrucţiunile elaborate de conducerile unităţilor, David Maniu în Noţiunea de loc de muncă ce prezintă un pericol deosebit, în cadrul Legii nr. 5/1965 (publicată în R.R.D. nr.6/1970) determină noţiunea de loc de muncă “deosebit de periculos” în funcţie de: factorii de mediu (climatici şi atmosferici), de natura şi proprietăţile mijloacelor de lucru folosite şi de mediu de executare a operaţiunilor de lucru (tehnologice). Sporul de determinări îi elimină spectrul interpretărilor subiectivist-relativiste şi îi sporeşte obiectivitatea şi operativitatea juridică.

            Concretizând şi mai mult: o caracteristică a infracţiunii contra protecţiei muncii o constituie “pericolul iminent”. Lărgirea sau îngustarea sensului său corect – observă David Maniu – conduce, în practică, la considerarea ca infracţiuni a unor încălcări de lege ce sunt, în realitate, contravenţii sau invers.  Definirea “pericolului iminent” este cerinţă esenţială a aserţiunilor juridice privind protecţia muncii. De aceea, se cade delimitarea acestuia de celelalte forme de pericol nerelevate penal să se facă cu multă claritate teoretică. David Maniu în Pericolul iminent ca trăsătură caracteristică a infracţiunii contra protecţiei muncii (publicată în R.R.D. nr. 3/1971), aduce în dezbatere, înaintea aspectului juridic, pe cel filosofic şi tehnic. Recursul este dialectic: se stabilesc conexiuni între cauză, posibilitate (concretă, abstractă, mai îndepărtată sau mai apropiată), condiţii de existenţă, realitate etc. El conchide: pericolul iminent de producere a unui accident (sau îmbolnăvire profesională) este o posibilitate concretă, reală şi actuală de accidentare, căreia îi lipseşte doar declanşator pentru a deveni realitate (accident sau boală profesională). Şi aspectul tehnic relevă posibilitatea concretă, “pericol iminent”, “aproape accident”, luminând în nexul cauzal: cauza, condiţia, prilejul. Juridic, se facilitează definirea şi depăşirea dificultăţilor practice de stabilire a cauzei; eliminându-se confuzia dintre factorii nexului cauzal, se netezeşte calea aplicării corect a legii.

            În mod firesc şi necesar, a patra intervenţie teoretică are ca obiect Probleme de încadrare juridică în materia infracţiunilor contra protecţiei muncii (publicată în R.R.D. nr. 8/1972). Problema este complexă: pe lângă justeţea încadrării juridice se reţine şi felul compunerii instanţei (după infracţiuni unice complexe, sau după pluralităţi de infracţiuni). Pornind de la opinii concretizate în hotărâri judecătoreşti, David Maniu determină raportul dintre acţiunile de pericol şi cele de rezultat din unghiul infracţiunii unice complexe, al cumulului ideal şi al concursului real pe baza disoaciativ-ordonatoare a celor trei concepte: cauză, condiţie, prilej. Dar pe lângă determinarea filosofică  a acestor concepte, pentru punerea lor în mişcare operaţional-juridică este nevoie – conchide David Maniu – de o desăvârşită cunoaştere a procedurii accidentului de muncă. David Maniu continuu face mişcarea dialectică de la individual, de cele mai multe ori slab determinat, la universalul rece, al principiilor şi legilor, pentru ca apoi să-l sancţioneze prin concret. Câtă precizie şi determinare a legii – atâta obiectivitate; câtă obiectivitate – atâta cale deschisă dreptăţii; câtă dreptate – atâta valoare morală în om şi pentru om. Căci, pe cerul acestei valori se situează steaua polară a destinului omenesc. Lui David Maniu, îndreptat spre cauzele lucrurilor şi ale destinelor umane, i s-ar potrivi fără rest cuvintele romanticului german Lichtenberg, de fiinţă neobosit cauzală.

            Secţiunea ultimă, Comportare civilizată, ar fi trebuit să fie o carte aparte, pusă sub ochii tinerilor. Dar n-a fost să fie. Doar şase capitole, publicate în perioada ‘88-’89, aduse aici ca o addendă şi cu un mesaj modest, dar prea plin de tâlc uman şi umanism pentru omul cetăţii, în vederea constituirii cetăţii interioare. În acesta pare să rezoneze înţelepciunea românească – recuperatoare de omenesc – şi puritatea înţelepţită a omului de munte, retras cât mai în străfundurile fiinţei noastre, scârbit de omul de baltă – cum disocia Eminescu -, cu privirea plecată în praful zilei. Nu întâmplător, lui David Maniu îi plăcea atât de mult muntele! Muntele cu judecata sa istorică peste crâmpeiele de judecăţi ale omului!   

Dumitru VELEA