Gheorghe DOBRE -

DE CE SOSISE ASTĂZI DILIGENŢA AŞA DE TÂRZIU?

Marin Sorescu ar fi răspuns: „D’aia!” Şi totuşi: „De ce sosise astăzi diligenţa aşa de târziu?” „La tactul poştii, de unde trebuise să ia cai odihniţi, se făcuse un omor, mai bine adică cinci omoruri şi se furaseră patru cai.” Extraordinar! Şi cum o fi fost acolo? Păi, „Era teribilă, înfiorătoare, oribilă înfăţişarea teatrului crimei”. Şi hanul, că se-nţelege că la un han s-a aflat despre groaznica întâmplare, al cui era hanul? Era al unui jidan, Leiba Zibal, „mic, slab, pipernicit, nervos, bolnav de friguri”. Aveau crimele vreo legătură cu el? Aveau, că urma la rând. Şi cine era criminalul? „El era un om fioros, om rău şi crud”, îl chema, bineînţeles, Gheorghe şi-avea o daraveră de lămurit cu Leiba. „Astăzi” era chiar ajunul Învierii. Şi mai în susul „novelei”. Era o zi minunată. Natura, cum se prezenta ea? Habar n-avea ea ce punea Gheorghe la cale. Păi, „Natura, ca o mireasă răpită, care a adormit vrăjită în lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deşteaptă fericită, graţioasă, mândră, la mângâierile, duioase, molcome ale tânărului şi fierbintelui său mire, care o căuta de mult, care a regăsit-o în sfârşit, şi care vine să dezlege vraja de gheaţă cu farmecul sărutării de foc”. Deci, o zi cum nu se poate, „O zi frumoasă, măreaţă, sublimă... pentru toţi afară de Leiba Zibal, hangiul de la Podeni”. Ce contrast splendid între măreţia naturii descătuşate şi grijile pipernicitului de Leiba!

Mai în josul „novelei”, de unde o lăsasem. De la cine aflase hangiul de cele cinci omoruri teribile? De la „cei doi pasageri, studenţi, cari, ospătând sub umbrar, discutau despre crimă în genere”. Ce fel de oameni erau ei? „Ei erau doi din acei tineri cari înţeleg năzuinţele unei lumi viitoare.” Dar asta nu-nţelegea hangiul şi nici nu-l interesa.Ce-a făcut el după plecarea diligenţei? „Se puse să încuie hanul şi să se închidă înăuntru ca într-o cetate, de unde să reziste în ruptul capului la atacul lui Gheorghe.” Vine noaptea şi odată cu ea şi mai sus numitul Gheorghe, însoţit de colegii de breaslă. Cum vor ei să intre în casa lui Leiba? „Ei au un plan lesne de înţeles”: să dea găuri în poartă, să le unească apoi cu un ferăstrău, să scoată pătratul de lemn, să bage mâna ca să dea bârna la o parte. Şi restul. Leiba dă să moară mai înainte, de frică, dar nebunia care îl loveşte îi vine în ajutor şi-l scoate din milenara lui umilinţă. El prinde într-un laţ braţul odiosului Gheorghe, schimbând rolurile. Ce-au făcut ceilalţi tâlhari? „Se-nţelege(păi, altfel cum?) că tovarăşii banditului prins astfel îl părăsiră în fuga mare: se ştie că bandiţii în genere sunt laşi!” Leiba pune sub braţul prins o făclie, ducându-şi triumful până la capăt. Dar, să nu uităm, e noaptea Învierii şi Leiba recunoaşte, în nebunia lui, că a devenit creştin pentru că a aprins o făclie de Paşti pentru Cristos. Dimineaţa, pleacă spre Iaşi să-i spună rabinului că a rămas fără un credincios. Deci, „se făcu ziuă, ziua Paştilor”. Şi natura, ce făcea natura? „Natura, ca o mireasă răpită, care a dormit vrăjită în lanţurile de gheaţă ale unui crud uriaş răpitor, se deştepta fericită, graţioasă, mândră, la mângâierile dulci, duioase, molcome ale tânărului şi fierbintelui său mire, care o căutase de mult, care o regăsise în fine, şi care venea să dezlege vraja de gheaţă cu farmecul unei sărutări de foc.”

Armonia s-a instalat peste tot şi „o zi frumoasă, măreaţă, sublimă era aceea pentru toţi, chiar pentru Leiba Zibal, hangiul de la Podeni!”.

Parcă aţi mai auzit undeva povestea asta, nu? E scrisă de Caragiale? Dar nici n-avea cine altcineva s-o scrie. E primul nostru caz, cred,  de autopastişare, dar nu numai. După şapte ani de la publicarea novelei „O făclie de Paşti”, nenea Iancu îşi bate joc de Caragiale şi scrie „Noaptea Învierii”. În afară de autopastişa ironică(bineînţeles), ce mai face el în capul şi coada povestirii? Dă o „Notiţă explicativă” şi o „notă” în final, cu corp de literă mic, dar făcând parte din „Novelă”. Ce zice nenea Iancu în notiţa de la început? El face critică şi „novela” e de fapt un lucru serios, un răspuns dat celor care n-au înţeles-o şi ar fi vrut să o vadă scrisă altfel. Dar asta ar fi însemnat să rescrie „O făclie de Paşti” cu aceleaşi cuvinte. Pentru că, atenţi fiind, „Noaptea Învierii” e scrisă de I. L. Caragiale, nu de nenea Iancu. Enorma glumă e o palmă răsunătoare pe obrazul scriitorilor şi criticilor făcuţi în viteză, care produc literatură proastă sau o comentează la fel. Autopastişa e un mod de a arăta cum nu trebuie să scrii şi motivaţiile de atunci rămân, supărător dar adevărat, valabile şi acum. Dar Caragiale îşi putea permite să scrie la modul idiot „O făclie de Paşti”, pentru că el era de atunci intrat în „istoria generalilor”. Contemporanii lui erau totuşi mai fericiţi, ei nu ştiau, ca noi, că „pentru orice text există probabilitatea transformării sale în literatură”. Dacă ar fi cunoscut această formulare, Caragiale ar fi râs, socotind că pentru textele proaste probabilitatea ar fi de unu la infinit.

„Toate artele cer de la om o strădanie mai mult sau mai puţin îndelungată. Muzica, pictura, sculptura, arhitectura, teatrul, până şi călăria, trebuiesc învăţate încet-încet, ani întregi. Cu cât le învaţă omul şi le pătrunde, cu atât descoperă că-i mai rămâne încă mult de ştiut;” Corect, dar cu literatura, care şi ea este o artă, nu? se petrece „un lucru foarte ciudat”. Deci, restul artelor cere toate cele de mai sus, „Toate – afară de literatură”. Ce zice Caragiale în continuare? „Literatura este o artă care nu trebuie învăţată; cine ştie cum din litere se fac silabe şi din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură.” Lucru verificat de autor, altfel „nici nu s-ar explica progresul şi bogăţia de producere a acestei nobile arte la noi”. „Ştii să scrii? eşti literat. Ştii să citeşti? eşti critic.” Clar. Între timp, lucrurile au mai evoluat. Adică noi, acum, avem scriitori care, neavând forţa de a crea, imită literatura, lucru mai subtil şi mai greu de detectat. Dar ei fac asta de foarte multă vreme, invadând păşunea literaturii române contemporane şi acum nu mai ai loc de ei. Teorii? „Trebuie, pe lângă teoria de mai sus, şi un exemplu, şi mi-am ales novela, un gen la modă.” Răspunsul conţine ironie cum doar la Swift am mai întâlnit. Caragiale zice: „Iată opera mea”, pune două puncte şi scrie în spatele lor „Novelă”. „Era în ajunul Învierii. Natura, ...” Ştiţi povestea.

Nota din final. O capodoperă în cincisprezece rânduri, în care fineţea şi violenţa ironiei îşi dau mâna şi execută fără cruţare inautenticul din literatură, lipsa de valoare, laolaltă cu propagatorii lor. „În momentul când cronica mea este deja culeasă la tipografie, un amic îmi spune că i se cam pare a fi citit odată o novelă ceva cam aşa. Acum e pre târziu ca să mai schimb subiectul.” Vă daţi seama care ar fi fost novela din care s-a inspirat Caragiale. Făcându-se că nu ştie despre ce-i vorba, el „se sperie” puţin şi caută o justificare. „Nu voi putea fi acuzat de plagiat, căci mai la urmă subiectul nu e atât de important în artă cât este de importantă tratarea.” Aşa e, chiar rescriind-o, „O făclie de Paşti” a devenit altceva, ceva nou, o caricatură care a luat chipul prostiei necontrolate. Platon vorbeşte în „Phaidros” de o anume „nerozie de soi ales”. De soi ales, dar tot nerozie. „Nimic temeinic, nimic adevărat în ele, deşi s-ar zice că e ceva de capul lor.” De mii de ani de când există această nerozie, ne-am obişnuit cu ea, face parte din noi. Simulând în continuare că se află de cealaltă parte a baricadei, Caragiale imită direct această prostie, explicându-se, justificându-se. „Am încercat dar şi eu să tratez în modul meu original un subiect pe care poate l-a tratat şi un altul.” Prostia, după ce se apără, trece la atac: „De unde ştii? poate am avut norocul să fac mai bine”. Nenea Iancu îi cunoştea la perfecţie pe trepăduşii vremii. Finalul e apoteotic: „În fine, orişice puteţi zice de novela mea; un lucru rămâne de netăgăduit: ce stil! ce limbă! Ce limbă românească!” Şi capacul, argumentul suprem: „Ei? Apoi, dacă e limba frumoasă, ce mai poftiţi?...” Nu mai poftim nimic, ne-ai convins, „mişuiala de trai proaspăt” ne-a dat gata.

Şi totuşi, „de ce sosise astăzi diligenţa aşa de târziu?”

Gheorghe Dobre

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com