|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|||
|
Poeme de Adrian Erbiceanu - Canada Recenzie de Ion Roşioru
Adrian Erbiceanu (foto) a făcut studii militare temeinice şi deopotrivă filologice. Din 1979 s-a stabilit la Montreal, în Canada, după ce în deceniul anterior desfăşurase o activitate literară şi publicistică în revistele româneşti ale vremii. Editorial, poetul a debutat însă în 2003, cu volumul Confesiuni pentru două generaţii, urmat, un an mai târziu, de Divina Tragedie, ambele la Editura Tribuna din Sibiu. Cel de-al treilea volum al său, De la Anna la Caiafa (Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2007) conturează profilul unui poet reflexiv, ferm, decis să plonjeze în abisul sinelui întru o mai bună cunoaştere şi sondare a fiinţei peste care stă să se abată umbra supremă. Crezul poetic e tranşant şi implică o ambiţie poetică pe măsură: „M-aştern la drum cu vrerea de-a străbate / Prin Taina grea, ca printr-un vechi descânt, / Prin lumile în mine sigilate.../ Dar nu e cer deasupra-mi nici pământ; / Doar umbra se întinde peste toate / Şi e Cuvântul pus peste cuvânt!” (Doar Umbra). Poetul se află acum într-un anotimp biologic al regăsirilor, al întoarcerii într-o Ithacă pe care, în momentele sale de descumpănire, Ulysse o crezuse pierdută. Drumul parcurs e unul pardosit cu îndoieli, cu eşecuri revelate, cu peceţi încremenite peste tainele firii nu altfel decât drugii şi lacătele din Psalmii arghezieni. Toate aceste oprelişti şi zădărniciri intensifică, în chip paradoxal, bucuria de la capătul căutării şi descoperirii sau doar conştientizării misterului existenţial, ca şi zăbovirea în echilibru şi în lumina Cuvântului genetic (Mă-ncearcă uite-aşa, Ca lacătul, Semne). Nota dominantă a devenirii şi întregirii prin şi cu valenţe metafizice a eului poetic însetat de logos e neliniştea, spaima fiinţială profund interogativizată că eventuala stare de beatitudine, fie ea şi pasageră, nu-i decât o iluzie: „E valea mea, laguna mea, e marea, / E liniştea ce străjuie cu foc / Speranţele în care desfătarea / Îşi caută şi nu-şi găseşte loc” (Căutare). Aventura întâlnirii miracolului merită să fie iscată şi trăită cu toată tensiunea de rigoare, indiferent de finalitatea ei: „Am zăvorât în noi lumina zilei / Atât de strâns c-a început să fiarbă.../ Întrezăream minunea clorofilei / Ce rostuie în firele de iarbă // Şi-am ars pe scări de vis fremătătoare / Ca nişte repezi ropote de ploi.../ De fiecare dată fiecare, / Să ne-amăgim cu lumea, amândoi...” (Tempi passati). Constantele universului poetic al lui Adrian Erbiceanu sunt umbra, lumina, Cuvântul, iubirea, neliniştea, iluzia, tăcerea, marea trecere, credinţa, înveşnicirea, creaţia, alteritatea, solitudinea, îndoiala etc., toate acestea aduse neîncetat şi diversificat la numitorul comun al Tainei ori puse în ecuaţii lirico-gnomice tulburătoare, într-un joc de irizări diamantine unice şi irepetabile. În creuzetele de altchimist dau în clocot amintirea şi visul, trăitul şi nădejdea, certitudinea şi dubiul acerb, sentimentul de plenitudine a clipei de faţă şi groaza de vidul eternităţii, zborul celest şi zidirea trupului în temelii de mănăstire, claustrarea şi dezmărginirea, regăsirea sinelui şi pulverizarea în neantul atotmistuitor, norocul şi eroarea, somnul şi trezia, luciditatea şi buimăceala. Cităm, aproape la întâmplare: „Mi-s drumurile toate o podvoadă, / Un fel de răsfoire înapoi / A cărţii-n care tainic se-nnoadă / Neliniştea trăirilor în noi. // Apele-mi sunt meandre ferecate – / Vârtej de umbre-n viu aşezământ, / Arpegii volatile-ngemănate / În plămădirea primului cuvânt. // Iar gândurile-n zveltă osteneală / Trepte în piatra visului cioplesc, / Dând înălţimea clipei la iveală / În cele câte mă alcătuiesc // Într-o fără de tihnă alergare / Prin cartea răsfoită îndelung – / Cărarea spre povestea viitoare... / la care, parcă, n-am cum să ajung...” (Alergare). Discursul poetic e un ingenios ceremonial al unor combustii sufleteşti ce se vor totale, efecte spectaculoase înregistrându-se pe întreg palierul erotic al cărţii. „Din vinul cel vechi ţi-am oprit un pahar / Ofrandă – după cum se cuvine – / Dar aducându-ţi atâtea în dar / Am uitat de un lucru: de mine...” (Am adus). Respectiv: ”Povestea ta povestea mea, sub vreme, / Să-nchidă-n ele sensul echivoc / Al întâlnirii flăcărilor noaste-n / Aceeaşi clipă şi acelaşi loc” (Ce taină). Duşmanul de neînvins al fiinţei rămâne Timpul. Şi poetul îl simte cu dureroasă acuitate: „Ca o minciună consolatoare, / Vremea mă ninge, clipa mă doare...” (Punct de fugă). Ca şi: „ e-atâta mâl ascuns în noi, că, dacă / aş scotoci în timpul-antipod, / cu fiecare pas tot mai săracă / s-ar face punga dată s-o deznod; // tot mai puţină apă-ar da fântâna, / tăcerea s-ar întinde ca un val / atoateştiutor – strivind lumina / descătuşată-n spaţiu-ancestral // tot mai puternică ar fi arsura / pe ochii-nchişi – ca-n ţarină de lut – / de frica iernii ce închide gura / pe şoapta clipei care a trecut // şi n-ar rămâne-n mintea ce refuză / băltite ape – nici cât fir de păr – / decât Fântâna Veacului: ecluză / Minciunii travestite-n Adevăr” (Fântâna Veacului). Tot Timpul este acela care-l obligă pe poet la accelerarea sondării eului rimbaldian-labişienelor iluminări şi arderi nevămuite: „Datornici, osteniţi de-alergătură, / Să ardem pe-al ideii noastre rug, / Fantasmagorici, visului măsură - / Dar zilele ca nişte ciute fug // Şi noi în noi ne căutăm, pe unde / Cărările în mers ni se ascund, / Ca-ntr-un ceslov lumina când pătrunde / În noaptea nefiinţei fără fund. // Timpul – paradox – ne-aduce aminte / De ceea ce va fi, scara din gând / Nu e de piatră, însă e fierbinte! / Zilele ne destramă alergând...” (Paradox). Conştiinţa acută a galopantei şi mistuitoarei treceri a insului prin univers îi inculcă gânditorului responsabilitatea spulberării oricăror prejudecăţi: „Doar orologiu-şi toacă-n perete cutezanţa, / Trezind în ziduri glasul ecoului profund, / Reamintind că Timpu-i şi Lege şi Instanţa...// Şi noi credeam – vai nouă! – pământul că-i rotund!” (Şi noi credeam). Adrian Erbiceanu e un bun mânuitor de paradoxuri şi de fulguraţii revelatoare, fluenţa şi acurateţea versului de implacabilă tăietură sintactică amintind de scrisul aproape inegalabil al lui George L. Nimigeanu, între cei doi poeţi existând şi o strânsă relaţie de prietenie îmbucurătoare într-o lume literară subminată de ură şi de invidii meschine. Iată un exemplu în care românul canadian excelează în ipostaza de tâlcuitor de fire: „ fugim de şansa unică de-a crede / că un sfârşit e doar un început, / învăluiţi în teama ce precede / descinderea pe-un ţărm necunoscut; / şi sucombăm când dăm a înţelege / că spaţiul nostru stâmt e alterat / de aceeaşi forţă-n stare să dezlege / încurcătura-n care... am intrat” (Curriculum vitae). Subconştientul revelat poate fi o alternativă şi o revanşă asupra derizoriului vicisitudinal din om: „Ciob după ciob adun să întregesc / Imaginea ce-a prins a descompune / Preceptele din vechea dimensiune; / Oglinda poartă către nefiresc // Curbate umbre – roade de genune – / În taină împletesc şi despletesc / Străvechi năvoade. Strig, dar nu zăresc / Decât un zid... şi-un semn: Deşertăciune! // Atât de-adânc din noduri mă încheg, / Că rătăcit, pe propria mea scară, / ard gând în gând cercând să înţeleg // Cât a rămas din mine în afară / Şi cât în golul dat să mă dezleg... / Şi-aşa mi-e dat pentru a câta oară?” (Oglindă). Cartea de faţă a lui Adrian Erbiceanu se hrăneşte din marea cultură literară a lumii, reflexele intertextuale sclipind în fiecare pagină. Largei palete tematice şi motivice i se asociază forţa artizanală aparte în strunirea ritmurilor clasice şi a formelor poetice ce reclamă virtuozitate – multe din poemele cărţii structurate pe trei cicluri fiind sonete, câteva rotruanje şi chiar o glosă în care poetul ce imprimă gândului o ameţitoare viteză de propagare divergentă se întrece pe sine. Titlul cărţii e decodat de Ioan Mariş, în prefaţa exhaustică şi de mare prestanţă, ca o metaforă globalizatoare pentru perindarea printr-o lume agitată şi birocratizată la maximum a omului (post)modern ce-şi caută cu înfrigurată disperare reperele existenţiale. De La Anna La Caiafa e o carte de luat acasă, vorba lui Gabriel Rusu, iar numele lui Adrian Erbiceanu unul demn de toată atenţia şi care face cinste literaturii române actuale atât din ţară, cât şi din diaspora românească. Ideea poetului de a-şi transpune poemele într-o altă limbă de mai largă circulaţie nu poate fi decât de bun augur.
Ion Roşioru Articol reprodus, cu aprobarea autorului, după revista Luceafărul, nr. 44, din 5 decembrie 2007
Adrian Erbiceanu (Notă biografică)
Născut în localitatea
Bucureşti.
Stabilit în Canada din
anul 1979. Este membru al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români din anul 2004.
|
|||
|
Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri |
|||
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|||
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian
Hetco Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
De
la Anna 
