Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

DE LA NIMIC, LA 100 %

Victor MARTIN (foto)

Sau de la dadaism, la paradoxism. Dacă dadaismul a fost un curent literar şi artistic, caracterizat prin negarea oricărui raport între gândire şi expresia artistică, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu, adică mai nimic, paradoxismul este o mişcare internaţională de avangardă în literatură, artă, filozofie, chiar şi ştiinţă, bazată pe folosirea excesivă de antiteze, antinomii, contradicţii, oximorone, parabole, paradoxuri, în creaţie, adică totul, în condiţiile în care literatura celor ce s-au autoclasicizat în comunism şi imediat după, formată din romane plicticoase sau monografii ale secundei, nu reprezintă decât apă de ploaie. Etimologic, paradoxismul e teoria şi şcoala de folosire excesivă a paradoxurilor în creaţie.

Dacă din nimic, nimic rămâne, din paradoxism, ca un curent artistic vizionar, de viitor, va rămâne ceva. E un fel de evoluţie, de la nenumărate feluri de a bea un pahar, la nenumărate feluri de băuturi; evoluţia, de la atitudine, la substanţă.

În comunism, s-a încercat un experiment literar cu science-fiction-ul, pentru a îndepărta marile inteligenţe de adevărurile fundamentale ale dictaturii, pentru a da de lucru minţilor înfierbântate de idei şi pentru a le împinge într-o lume a lor, imaginară, paralelă cu mizeria şi sărăcia. Sârbii, care nu au fost ţinuţi de I.B.Tito în sărăcie şi ignoranţă, nu au avut nevoie de supapa science-fiction-ului; ei erau consumatori de SF, nu aveau nevoie să se autoexileze în propriile lor fantasme.

Spre deosebire de dadaismul antebelic şi science-fiction-ul din comunism, paradoxismul este un fenomen surprinzător inventat de Florentin Smarandache, un american, originar de pe meleagurile vâlcene. Filonul paradoxist al acestui profesor, de la Universitatea din New Mexico, a fost numit ultima avangardă literar-artistică a mileniului doi, dar, iată, acesta intră, cu mult mai mult succes, în mileniul trei.

Scriitor şi matematician, Florentin Smarandache a înfiinţat paradoxismul în 1980, când încă era în România. El doreşte „lărgirea sferei artistice prin elemente neartistice şi prin experimente contradictorii; în special creaţie în contra-timp, contra-sens”. Într-unul dintre manifestele sale paradoxistice, ne propune “deturnarea sensului, de la figurat la propriu, precum şi interpretari în contra-sens ale expresiilor şi clişeelor lingvistice”

Dacă tot ce creezi nou în cultură este paradoxal în sine, prin noutatea pe care o aduce, paradoxismul este cu atât mai paradoxal, prin scoaterea în faţă a inteligenţei. Inteligenţa este starea de excepţie; nu prostia. Curentul a pornit ca un protest împotriva unei societăţi închise, România anilor 1980, unde cultura era manipulată de un singur grup şi unde numai ideile membrilor acestuia contau, ceilalţi neputând publica aproape nimic.

În aceste condiţii restrictive, aceşti „ceilalţi” nu mai aveau altă şansă decât să facă altceva, dacă tot nu aveau astâmpăr şi voiau să facă ceva. Şi au pornit să facă o altfel de literatură sau să facă în alt fel literatura existentă, să nu se prindă cenzorii. Cum? Făceau literatură, prefăcându-se că nu fac literatură; scriind, se prefăceau că nu scriu nimic şi nu deranjează prea mult. A apărut literatura-obiect. Zborul unei păsări era un „poem al naturii”; nu era nevoie să fie scris, ci doar privit, fiind mai palpabil şi mai perceptibil decât dacă era aşternut pe hârtie. Pus pe hârtie, zborul păsării este un „poem artificial”, deformat, rezultat printr-o traducere a observatului de către observant; într-o traducere, oricât de perfectă, se falsifică ceva. O maşină uruind pe stradă e un „poem citadin”, ţăranii cosind reprezintă un „poem sămănătorist”, visul cu ochii deschişi e un „poem suprarealist”, conversaţia unor chinezi îţi sugerează un „poem lătrist”, discuţiile alternative ale călătorilor dintr-o gară, pe diverse teme, un „poem postmodernist” etc.

În condiţiile în care realitatea ne arată şi azi o nouă ordine mondială, dezordinea, nu poţi protesta decât prin tăcere mormântală. Cum dezordinea trebuie reflectată şi ea prin ceva, aceasta nu poate fi reflectată decât prin contradicţii. Paradoxismul se bazează pe contradicţii. În orice societate, omul e obligat să ducă o viaţă dublă; una suprareală, oficială, propagată de sistemul politic, şi una reală, promulgată prin intermediul presei sau bunului simţ propriu. Care viaţă e fericită şi care mizerabilă e un lucru discutabil la infinit.

Dacă ordinea se referă la lucrurile puse frumos, la locul lor, dezordinea paradoxistică nu se referă neapărat la lucrurile puse urât, ci la cele puse altfel. Când nu mai ai nici o soluţie, eşti nevoit să foloseşti substanţa în stare pură; substanţa cenuşie. Dezordinea nu vine de sus, de la organele superioare de partid şi de stat, ci de la etajele superioare ale gândirii. Gândul e cel mai curat lucru murdar.

Creaţia poate fi luată în deriziune şi chiar este luată în deriziune, în sens invers, sincretic, iar bancurile, indiferent de epocă, reprezintă o respiraţie intelectuală curată, proaspătă, o superbă sursă de inspiraţie. „Non”-ul şi „Anti”-ul din manifestele paradoxiste au un caracter creativ, nicidecum nihilist.
Dacă e să ne referim doar la paradoxismul în limba română, pe lângă antologiile lui internaţionale, Florentin Smarandache editează şi revista „Paradoxism”, nefiind singur în demersul său. Trecerea de la paradox la paradoxism a fost descrisă foarte documentat de Titu Popescu, în „Estetica Paradoxismului”(1994), carte clasică a mişcării, sau de Ion Soare, în „Paradoxism şi Postmodernism”. Ion Rotaru, Gheorghe Niculescu, M.Barbu şi chiar Nicolae Manolescu sunt doar alţi câţiva, care s-au aplecat asupra acestui fenomen. În decursul a 20 de ani de existenţă a paradoxismului, s-au publicat 25 de cărţi şi peste 200 comentarii (articole, recenzii, note), plus 4 antologii internaţionale, cuprinzând circa 300 de scriitori de pe glob, cu texte în diverse limbi.

Paradoxismului nu i-a premers nimic asemănător. Pornindu-se de la politic şi social, s-a trecut, treptat, la literatură, artă, filozofie, ştiinţă, chiar şi la noi proceduri, metode şi algoritmi de creaţie. Deşi a apărut în condiţiile în care totul era pe dos în România, înainte de 1989, acest curent nu promovează nonsensul, cum îşi propunea dadaismul, ci împinge sensul până la limite nebănuite şi nebănuibile. Prin aceasta, e mai mult decât actual; şi acum, lucrurile sunt tot pe dos şi se preconizează că aşa vor rămâne. Când prezentul e croit prost, e uşor de anticipat cum vor evolua lucrurile. Şi din cauza asta, paradoxismul are un viitor, evoluând pe platforma dezordinii unui prezent alunecos.

Victor MARTIN

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)