|
Des-Facerea
‒ sensul
certitudinii și apelul la probabilitate
Iulian Chivu
Categoric, trecerea de la o civilizație la
alta nu se face decât renunțând la cea dintâi, fiindcă altfel
riști să trăiești între două lumi precum în intersecția a două
mulțimi. Și totuși, comparația nu e prea fericită pentru că
modelul matematic al mulțimilor intersectate nu satisface pe
deplin și, fiindcă nu admite tranzitivitatea, este neflexibil,
greu viabil, lipsit de identitate[1].
Realitatea
a fost și continuă să fie însă mult mai simplă: numai
curiozitățile grave și nevoile apăsătoare l-au determinat pe om
să-și ducă istoria între dacă și de ce. Cu alte
cuvinte, el a devenit o funcție a naturii sale superioare mai
întâi condițional și cauzal și mai apoi și-a găsit cea de a
treia dimensiune, cea istorică, sub semnl lui ca să.
Sensul devenirii sale a fost deci condiție→cunoaștere→scop,
în ciuda oricăror comutativități logice și a unor intersectări
vremelnice.
Tipologia etnosofică, e drept, ne propune în
cazul mai multor popoare atât modelul convergent, cât și modelul
divergent de a avansa în timp (de pildă Emil Cioran le reproșa
românilor că au mers prin istorie cu fața înapoi, privind spre
trecut), respectiv cu proiectul orizontului în sensul
certitudinii ori cu apelul la probabilitate. Cele două atitudini
față de proiect sunt susceptibile de relevanță pe două
coordonate; în timp ce una își caută argumentele exclusiv în
tradiție, cealaltă le găsește preponderent în noutate. Se poate
spune că plăcerea Des-Facerii intră în contradicție cu
durerea consecvenței; Ὁ φρȯνιμοϛ τó` ᾂλυπóν διώϰει ού τó ήδύ[2]
spune cu convingere Aristotel, deși știa de
la Protagoras că Ο άνθρωπος είναι το μέτρο όλων των πραγμάτων[3].
Revăd tratatul Despre generare și nimicire
(της παραγωγής και της καταστροφής– 336 î.Hr.)[4],
un manual critic al filosofiei presocratice a
devenirii, și mă gândesc câtă dreptate avea Blaise Pascal când
identifica în conștiința morții adevărata superioritate a omului
(trestia cugetătoare), în timp ce universul nu știe pe
cine omoară; o dualitate carteziană de tip trup (întindere)
/ spirit (esență) care hotărăște între angoasă și
acțiune. Însăși Geneza sau Cartea Facerii nu
propune lucrul desăvârșit, ci deschide spre desăvârșire, altfel
Edenul ar fi fost prea plictisitor și anost. Care ar fi fost
destinul lui Adam și al urmașilor lui dacă nu ar fi fost
tentația (ispitirea) gravă a cunoașterii? Acesta a fost
în fond după a fi cel de al doilea moment esențial al
Facerii (a deveni) care a optat în cele din urmă pentru
Des-Facere, în sensul că și-a dat fericirea inconștientă
pentru căutarea conștientă, primind un al doilea protocol al
fiindului său[5]
și al descendenților săi.
Lumea postadamică, percepută ca decădere, nu
a avut sensul certitudinii, fiindcă ar fi trăit o Re-Facere,
lucru de altfel imposibil. Adam nu poate Re-Face Edenul
și lumea pe care o întemeiază orbecăie în necunoaștere și
neputință pentru că nu are altă alternativă decât să comită o
serie de erori logice informale de genul argumentului ignoranței
generat din lipsa de imaginație, al cauzei singulare fiindcă
consideră că o singură cauză duce la un singur efect, face apel
la surse irelevante, necalificate, orice atracție este
considerată ca reprezentând lucruri concrete și să nu neglijăm
ceea ce a întemeiat ca o condiție mitul, respectiv transferul
sarcinii dovezii în seama oponentului.
Asta ca să nu mai adăugăm erorile de
relevanță, de genul ipotezei ad-hoc, apelul la frică, dar și
apelul la forță, raportarea la majoritate și mai ales opțiunea
pentru gândirea deziderativă, în contextul căreia au apărut
credințe concordante cu ceea ce convine sau place, în loc să se
facă apel la evidențe. Ori să nu ne grăbim cu judecata. Care
erau evidențele lumii postadamice? Ce alt referent ar fi putut
să substituie majoritatea? Cum se puteau spulbera angoasele în
acțiune? Câtă rațiune putea antrena acea lume ca să elimine
irelevantul? În aceste condiții opera distribuția ilogică, în
sensul că nu se făcea distincție holistică între suma părților
și întregul ca atare. Des-Facerea adamică era
inevitabilă. Edenul ajunge o colivie strâmtă din momentul în
care fructul cunoașterii produce efecte precum în scrierile
vedice Shiva declanșase roata timpului fără a o mai putea opri.
Apoi Adam nu avea statutul unui heruvim, ci era o creație
secundară, care din clipa ispitirii sale devine periculoasă[6],
gata să mănânce și din pomul vieții,
dătător de eternitate. Alungarea din Eden îl duce pe Adam în
angoasă (die Angst – la Heidegger), este abandonat
alternativei secundare și condamnat la acțiune[7],
motiv suficient ca existențialismul să
considere că ființa umană nu este o ființă necesară, ci una de
prisos, care există pur și simplu, a cărei rațiune nu este
suficientă pentru a-i asigura răspunsuri definitive, dar care
devine în permanență.
Ea are angoasa propriei existențe în funcție
de care nu mai are nici stăpânirea sinelui și este solitară deși
admite coexistența celorlalți etc. Și cu toate acestea, în
contingența sa, omul postadamic face acumulări de genul
Weltanschauung prin noetic și noematic.
Trestia cugetătoare a lui Pascal se definește prin
supraeminență, concretețe și abstractizare după cum se referă la
inteligență (intellego), în funcție de natura simplă a
lucrurilor din care intelectul contrage universalul.
Așadar, Des-Facerea este invers
proporțională cu Re-Facerea (se Des-Face doar în
măsura în care se Re-Face; Adam va fi rămas multă vreme
în preajma Edenului), fiindcă omul are nevoie de o statornicire
în definirea lucrurilor pe care, pentru un timp inegal, trebuie
să le admită așa cum le crede el (als ob), precum în
filosofia lui Hans Vaihinger[8].
De la incipiențele cognitiv-asistemice în lumea adamică, se
trece ulterior la profilarea sistemică prin cele două
proprietăți fundamentale: cea de reprezentare și cea de
estimare, ca pe parcursul experienței de viață acestea să se
regăsească în inteligență ca intellego. Nivelurile de
analiză s-au succedat de la naturalețe la elaborare, ca de pildă
succesiunea nivel de cunoștințe/nivel computațional, ori au
evoluat în sensul certitudinii de la nivelul
algoritmic-reprezentațional spre cel implementațional, fără a
exclude apelul la probabilitate, însă diminuându-l tot mai mult,
pe măsura creșterii certitudinilor.
Re-Facerea a însemnat tatonare, o nouă
creație, iar aceasta a cunoscut toate categoriile de erori
logice (formale, informale), dintre care cele mai frecvente au
fost raționamentele invalide prin conjuncție logică, prin
corealtive logice, prin falsa dilemă, prin dovada negativă, prin
non sequitur (când concluzia nu decurge din premise), dar
mai ales prin apelul la probabilitate, mizând că ceva care poate
să se producă este și inevitabil să se producă, ceea ce a
întreținut panteismul spinozian.
Erorile propoziționale sunt ulterioare și
continuă ontologic în legătură cu Ființa și mai puțin cu
Umanitatea (negarea antecedentului, apelul la disjuncție,
afirmarea consecventului). Cele mai evoluate erori logice sunt
cele de cuantificare și cele silogistice. Erorile logice
informale, în opinia noastră, sunt concomitente celor formale
și emergente ca spontaneitate (argumentum ad nauseam[9],
cercul vicios, argumentul ignoranței, cauza
singulară, distribuția ilogică etc.), unele cu cauze
îndoielnice, altele erori de relvanță. Pe fondul acestor erori,
metafizica a făcut recurență la cauza care nu are cauză (Dumnezeu),
până la nivel catafatic, și la contingență, ca în filosofia
kantiană. În paralel, omul a avansat pe pista caracteristicilor
actelor care conferă semnificație până la variatele constante
ale înțelegerii și calitatea familiarității, din logica
lui Husserl. De aici începe geneza modelelor culturale la baza
cărora stă personalitatea (cu trăsăturile, cauzele și
consecințele ei), de care se ocupă o latură a psihologiei chiar
și atunci când se ambiționează să identifice particularități
naționale de personalitate. Evident, dacă există cu adevărat
personalitate națională, aceasta nu este decât o modalitate
sumativă de a fi, al cărei conținut se structurează pe
elemente specifice ale psihologiei cognitive și pe
considerentele distinctive ale moralei (ordinea
fiindului). Probabilitatea repetării unor evenimente
întâmplătoare nu are relevanță nici când între numărul cazurilor
favorabile în declanșarea unui eveniment sau a unei atitudini și
numărul total de cazuri se poate obține un raport mai mare
decât 0 și mai mic decât 1, potrivit calculului
probabilităților; dacă acceptăm probabilitatea ca o mulțime
numerică exprimabilă în caracterul aleatoriu al unui eveniment
sau fenomenn după care se poate estima dacă un alt eveniment se
va întâmpla sau nu prin raportare la eventualitatea unei mulțimi
de evenimente simple, deja cunoscute (evenimente imposibile
= 0; posibile > 0; respectiv < 1 și sigure = 1).
Certitudinea apariției cu sau fără
regularitate a unor manifestări în personalitate face conexiunea
tocmai între psihologia personalității și metoda calculului
probabilistic. În funcție de această realitate au fost elaborate
prin raportare la frecvența evenimentelor și a factorilor
determinanți modelul cu trei factori ampli ai personalității, al
lui H.J. Eysenck (nevrozism, extraversiune-introversiune și
psihozism)[10]
și mai apoi modelul cu cinci factori, al lui Costa și McCrae (nevrozism,
extraversiune, deschidere, agreabilitate, conștiinciozitate)[11].
Am adus în discuție aceste amănunte ca să-mi argumentez
scepticismul în ce privește personalitatea națională în afara
unor considerente de psihologie cognitivă (regăsită în edificiul
social) și de particularități morale, ușor de identificat în
Des-Facere și în Re-Facere, ca soluții postadamice
factual-egosintonice, existențiale până la momentul
apokatastasic. Izgonirea din Eden, deși pare o sancțiune
ireversibilă, nu avea să fie decât o șansă a creației la
autoîmplinire, nu și o desăvârșire în sine a omului, ci numai o
aspirație, un orizont apofatic de după epifania suspendată între
certitudine și probabilitate. Astfel, diferențele de dincolo de
mărimile fizice nu sunt decât o chestiune de psihologie
cognitivă și de particularități morale care validează
identitățile.
Iulian Chivu |
