Reclama Dvs.

Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri






 

Critica literară: Deschideri hermeneutice și trepte ale interpretării

Iulian Chivu

 

Dacă metafora ar fi într-adevăr numai un mod rudimentar de a vedea lucrurile, atribuit incipiențelor denotative ale limbilor naturale, după cum crede Nigel Warburton[1], mergând pe linia aceasta și a lui Étienne Bonnot Condillac[2], doar fiindcă omul a început prin a simți și nu prin a gândi, ar însemna să anulăm cel puțin două secole de cercetări în semiotică, de studii lingvistice, de observații hermeneutice fără a convinge cu altceva în schimb, oricâtă dreptate ar avea gramatologia lui Jacques Derrida sau analizele aplicate ale lui Michel Foucault. Tendințele generale ale comunicării secolului nostru, într-adevăr, conduc spre o metafizică a propriului prin simptomul resorbției în parousia a relicvei și, prin reconsiderarea diferenței cu care scrierea dispare în logos (l'effacement, la Derrida). Condiția discursului, însă, din uzanțele lui Cicero, trece la pericolul contemporan al stingerii vorbirii nu numai prin eșuarea cărții ca obiect cultural (autoflagelarea prin excesiv) și nu pune probleme numai de modalitate și de conținut, cât mai ales prin transferul în virtual al comunicării înseși. Totuși, în numele elocinței, și astăzi, de la exordium la peroratio,  „unui orator trebuie să-i pretindem ascuțimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea unui poet, memoria jurisconsultului, vocea tragediei omului și gesturile unor actori celebri[3]. Destabilizările s-au acumulat  însă în planul obiectual, apoi în relație cu destinatarul și cu conținuturile. Așadar, materialitatea discursului implică deja, ca răspuns la formularea mai multor exigențe în diacronia sa, adăugiri și renunțări, din moment ce el este o mediere în sensul obiectivării gândirii către exterior. Exigențele decisive s-au formulat frecvent dinspre destinatarul discursului către structurile lui; mai întâi dispre nevoile omului aristotelic ca Ființă în act, ca scolastică existentia, mai apoi ca expresie ontologică modernă în res cogitans, ori ca ființă a copulei din tezele logicii contemporane. Și avem astfel toate argumentele tridimensionalității din definirea hermeneuticii la începutul sec. al XIX-lea prin F.D.E. Schleiermacher[4] (a. artă de a expune corect gândurile celuilalt; b.artă de a transmite corect unei terțe persoane gândurile alteia; c. artă de a înțelege corect discursul celuilalt), definiție rămasă valabilă mai mult în dialogistică pentru că, în concept, lucrurile s-au mai schimbat prin adâncirea ulterioară a discuțiilor. Deja Schleiermacher prefigura planul înțelegerii și planul transmiterii înțelegerii. Ulterior, Richard Rorty[5] simplifica totul și definea hermeneutica a fi ceea ce rezultă atunci când nu mai suntem epistemologici. Lucrurile începeau să se clarifice încă din observarea unilaterală a dialogisticii, în a cărei polifazie cognitivă modurile de gândire sunt diversificate până la contrarietate în virtutea faptului că „gândirea este conceptuală și comunicabilă”[6], după regulile triadei Ego-Alter-Obiect. Cunoașterea rămâne relativă, demonstrează dialogistica Ivanei Markova, cu toate că între „solipsismul individual al cognitiviștilor și solipsismul social al postmoderniștilor”[7] nu ar mai fi cale de mijloc. Hermeneutica dialogistică, opus cumva holisticii, constată că nu fiecare marcă lexicală antrenată în comunicare trebuie să aibă și reprezentare mentală, ceea ce la Schleiermacher se distribuie și se echilibrează între gramaticalitate, dialectică, teoria artei și antropologie pe o legătură de sinteză a empiricului cu istoricul. Din această cauză până și limba maternă se cere mereu redescoperită. Nu ne ducem pe linia identității limbilor pe seama identității gândirii oamenilor, ca proces de reflectare generalizată a realității prin concepte și judecăți, ci ca particularitate a gândirii prin limbă; exact locul genezei și manifestării hermeneuticii. Iată de ce în germană, de pildă, spre deosebire de limba română, dar și de altele care au și ele coloratura lor lexicală, Sinn este totuna cu sensul, iar Verstanden e înțelesul. Particularitățile limbii lui Hegel și Goethe ni se relevă în numeroase alte situații: Anwesen (prezență, ajungere la prezență), Aufsichberunhen (stăruirea întru sine), das Nachdencken (gândirea pe urmele a ceva), das Insichruhen (odihnirea în sine), das Insichstehen (situarea în sine) etc. Este ceea ce constatase și Hume[8] referitor la calitatea unor limbi de a fi urcat lexical și semantic spre precizie până la nivelul preraționamentelor. Odată cu problemele reflectării și obiectivării, anticipăm câmpul psihologic ce se adaugă celui al gramaticalității comunicării ‒ direcțiile fundamentale pe care se sprijină hermeneutica lui Schleiermacher  cu care se poate corela și critica. Peste un secol, Paul Ricoeur[9], într-o serie de eseuri de hermeneutică redefinește conceptul ca varietate a teoriei cunoașterii ce mediază între explicație și comprehensiune (Methodenstreit-ul neokantienilor). Ricoeur găsește comprehensiunea hermenutică în natura omului, deschisă în egală măsură cauzalităților și motivației, până unde, de fapt, urcă și metatextul criticii literare continuând apoi pe dihotomia explicație-înțelegere în structurile logice ale textului, ca paradigmă a acțiunii, și pe referențialul ei. Hermeneutica rămâne, orice s-ar spune, să domine conceptul, pe când critica literară obiectivează pe factualitate, în dimensiunea ei temporală, și pe fecunditatea imaginației, cu raportare la diacroniile experiențialului așa de eterogen. Căderea criticii în holism nu este tocmai dăunătoare dacă nu alunecă în divagație sterilă și în constructivism. Textul trece spre paratext pe seama ireductibilității sale la simpla sumă a segmentelor și pe seama relevării articulării lui ingenioase în și ca întreg. Așadar, în afara adaptării la obiect a conceptualizării preexistente,  nu era nouă decât terminologia lui Gérard Genette[10]: arhitextualitatea ‒ varietate a transtextualului cu referințe de gen și specie,  metatextualitatea ‒ legătură indicativă a textului cu comentariul său, paratextualitatea ‒ trimitere la detaliile tehnice ale scriiturii identificate din titlu, subtitluri, note etc. Vorbim, deci, despre limbajul criticii ca metalimbaj al literaturii pe considerentul cassirerian[11] al identității gândirii cu sine în limbă: „nu există nimic care să-i premeargă gândirii decât însăși gândirea!”, teză preluată și la noi de H. Wald[12]. Modelul limbajelor de specialitate (și limbajul criticii literare aspiră spre un astfel de statut inter- sau/și transdisciplinar) nu poate să nu urmeze schematic modelul logicii simbolice măcar în ideea de constante, variabile și funcții reflectate în termeni și predicativitate și mai apoi în cuantificatori și conectori logici. Mesajul critic este presupus ca un produs logic relativ autonom, care  are în vedere, în temeiul rațiunii suficiente, noncontradicția (cu sursa), consistența, completitudinea, independența ideilor care își subsistă în criterii și argumente. Fiind astfel asumat logicii sale, limbajul critic se standardizează, se formalizează și simbolizează, logica fiind, deci, o specie a acțiunii care pretinde gândirii claritate, precizie, ordine, consistență, coerență și mai ales, în cazul criticii literare, întemeiere; tot așa cum o face, la rândul și cu mijloacele ei, și stilistica. Mecanismele gândirii logice în critică se exprimă numai prin limbajul natural, fiindcă folosește și țintește gândirea comună care nu totdeauna accede la limbajul simbolic. De aceea sintetizările, clasificările, diviziunile și inferările, obversiunile și conversiunile nu pot fi trecute cu vederea dacă cu adevărat mesajul critic țintește lealitatea persuasiunii atât timp cât se conturează în fiecare cititor o logică a preferinței și, implicit, a alegerii. Vom observa astfel că judecățile criticii literare urmează fără excepție modelul funcțiilor injective, fiindcă interpretarea are față de text cel mult un antecedent de sprijin, adică cel mult o referință; sau al celor surjective, mai ales în analizele insuficiente, al căror adevăr se sprijină pe un argument mai puțin din text. Cerința metatextului se rezumă în acest caz la principiul contiguității, de unde și fidelitatea deducțiilor și a inducțiilor. Monotoniile stilului și ale acțiunii (ca grafic) pot fi evidențiate cum altfel decât pe seama monotoniei funcțiilor (strict crescătoare, strict descrescătoare) fără ca semnatarul cronicii critice să recurgă la formule, ci doar să urmeze modelul lor în argumentarea/demonstrarea judecăților pe care și le asumă. Trecerea de la tipologia actelor de transfer spre organizarea lor logică rămâne,  în teleologia abstractizării, pe seama abducției. Contrar, contingențele duc spre facticitate, vulnerabilitate a multor analize vizibile, din păcate, destul de des în presa literară tocmai pentru că textul critic are tendința de a excede pragmatic textului de referință, ceea ce e altceva decât holistică. Se ajunge, în neputința de a transforma argumentul în el însuși, la exponențialitatea judecății de valoare. Nu pot să nu mă gândesc, în consecință sau nu, la situația paradoxală a babilonenilor care, în teama lor de infinit, au fost primii care au găsit în gândirea lor rostul lui Zero, dar nu i-au dat nicio valoare. Apoi mă gândesc la temeiurile refuzului matematicienilor indieni de a vedea cifrele prin prisma geometriei, ceea ce a dus gândirea occidentală, în chip fericit, la inventarea algebrei. Zero i-a înfrânt de fiecare dată pe toți cei care i s-au opus și primul care și-a riscat chiar libertatea pentru asta deschizându-i calea spre Europa, în Evul Mediu, a fost un matematician astăzi uitat, Leonardo din Pisa, alias Fibonacci, cu șirul lui cunoscut mai apoi ca Numărul de Aur (pfi= Φ ), regăsit în perfecțiunea unor opere plastice celebre, cum ar fi de pildă Gioconda (Mona Lisa) lui Leonardo da Vinci, în natură (modelul cosmic, cochilia spiralată, trăsăturile feței omului etc.). Revenind însă la disponibilitățile obișnuite ale criticului, se poate observa din revistele noastre literare că demersul critic abundă în reflecții ce urmează docil textualul până la redundanță și descriptivism și îi refuză frecvent personajului, din unghiul operei literare, șansa la o scanare cvatripartită (fizic, eteric, astral și, mai ales, ca Eu). Și el un om de tip bergsonian (inteligent, intuitiv, inventiv, practic, social etc), criticul uită adesea să se cenzureze orbit tocmai de privilegiul de a cenzura; își scapă rațiunii din setea de a raționa și riscă rigoarea din nechibzuințele plăcerii de a releva. Textul critic nu înseamnă o încremenire în concept nici dacă, așa cum i se pretinde, trebuie să urmeze rațiunile identificării și definirii prin clasificări (identificarea atributelor și identificarea prin atribut a unității după criterii ale valabilității), prin clasificări (ordonarea atributelor identității în clase cu deschideri spre conturări de gen), prin diviziune (descompunând conceptele în mecanismele lor funcționale pentru a se face raportări la ele), prin inferență în judecăți de valoare și valorizări cu care trebuie să se aureoleze, explicit sau implicit, sugestiv sau apodictic, demersul critic. Mă gândesc, pentru semnificația lui stohastică și în consens cu ceea ce spuneam, la un experiment descris de Morris Desmond[13]: Alpha, un cimpanzeu născut într-o rezervație din colonia Yerkes, primea zilnic o foaie de hârtie  care avea în aceleași trei colțuri desenată câte o cruce. Alpha avea la dispoziție un creion cu care văzuse ce poate să facă. La numai câteva zile, cimpanzeul începe să completeze în cel de al patrulea colț crucea care lipsea din simetrie. Deci, își asumase cu onestitatea speciei funcția critică. Nu înainte însă de a-și asuma măcar în parte mizele fundamentale ale comunicării: miza de mobilizare căreia îi succede miza rațională, atât cât cimpanzeul a putut să le parcurgă. Atunci, dacă opera literară este, cel puțin implicit, un act de comunicare, trebuie să admitem, tot atât de implicit, că actul critic este tot unul de comunicare prin obiectivare și redestinatare. Și atunci el este obligat[14]  să urmeze, în principiu, cele cinci funcții ale comunicării interpersonale: informativă, de poziționare, de mobilizare, relațională și normativă. În spațiul generos al comunicării suntem și cu literatura, începând de fapt cu animatorul laisser-faire – cu autorul, care se retrage după ce aduce comunicării prilejul de a duce relația umană dinspre esență spre existență, cu toate că întemeierea operei a parcurs drumul invers, adică de la existență spre esență. În afara acestor condiții, actul interpretării textului literar rămâne haotic, deși bine intenționat. Hermeneutica rămâne doar o interfață facultativă a criticii literare dacă aceasta din urmă nu își depășește limitele sub presiunile textului și dacă nu se eliberează de vanitatea verdictului. Unghiul din care critica literară comunică trebuie să se lărgească asumându-și rigori impuse de psihologia comunicăii cel puțin în planul atitudinii de interpretare și asta numai înaintea atitudinii de evaluare. Criticul are statutul deținătorului credibil al unei cunoașteri prealabile și se prezintă cu argumente și judecăți plauzibile, oneste, de apropriere a referentului în splendoarea referențialității lui. Este la îndemâna criticului, dar și la alegerea lui, să conceapă evaluarea din perspectiva intermedierii pe o relație de reciprocă acreditare dintre text(autor), inerpret și „colocutorul” său cu grijă să nu-i provoace blocaje (cu deschideri spre interpretarea negativă, or de agresare și de captivitate a acestuia). Nu este de neglijat, și asta cade exclusiv în seama criticului, funcția de comprehensiune a comunicării sale[15], cu garanții de orientare nondirectivă pretinse de expectațiile sociale: de neutralitate binevoitoare, de empatie etc. Criticul literar cu bogate cunoștințe de psihologie a comunicării, de psihologie a personalității, cu știința elocinței (pe lângă cele tradiționale profesiei sale), nu nesocotește originalitatea scriiturii sale, misiunile ei și nu își construiește discursul în condițiile austerității normei; elementele deconectante, judicios folosite și de discursul clasic, au importanță stohastică recunoscută până și de variabilele probabilistice ale matematicienilor aproape în același cadru axiomatic ca și nedeterminările. Toate acestea vin în consens cu teoria psihodinamică și cu metodele ei de evaluare a sinelui, de autoconstrucție a personalității (critice), de conflict, de autorealizare etc., fiindcă ce altceva face criticul profesionist decât explorări competente într-un câmp socio-uman complex? De câte ori critica literară nu caută sinele ca obiect, dar și ca agent al construcției? De aceea are „un caracter interpersonal, prin faptul că oamenii pot juca multe roluri diferite, în care construcțiile derivă din percepțiile construcțiilor altora”[16] și dau fluiditate acțiunii prin capacitatea personajelor de a-și asuma sau de a schimba roluri. Toate converg în formele reflexive din conștiința subiectivă și se repercutează asupra sinelui inclusiv prin formele simbolice cu care operează și textul literar și textul critic în monologismul lor. Am confirmat astfel, precum Ricoeur[17], că dihotomia explicație/comprehensiune, prin resorturile teoriei sistemelor, respectiv prin teoria materialității, face posibile intervențiile în cursul lucrurilor în sensul celor două planuri ale esențializării referințelor: potențialitate și efectivitate. Deja, cu raționalizarea argumentelor și cu lealitatea interpretării, suntem în pragul judecății de valoare și al valorizării tranzitoriului în valori de rezonanță ale sinelui, ale devenirii lui în coduri estetice și axiologice operaționale nu fără asumarea unor criterii deontologice.

 

Iulian Chivu 

 


[1] Free Speech: A Very Short Introduction; Oxford Univ., 2009

[2] Traité des sensations; Ch. Houel, Imprimeur, Paris, 1754,  

[3] Cicero, M. T.; Arta oratoriei, Ed. Saeculum, 2007, p.13

[4] Hermeneutica, Ed. Polirom, Iași, 2001

[5] Philosophy and the Mirror of Nature; Oxford, 1979

[6] Markova, Ivana ; Dialogistica și reprezentările sociale, Ed. Polirom, 2004 , p.177

[7] Idem, p.45

[8]  Despre idei, Ed. All, 2012

[9]  Le conflit des interpretations, Éditions du Seuil, Paris, 1969; vezi și trad. rom. Ed. Humanitas, Buc.,1995

[10] Introduction ŕ l'architexte, Seuil, Paris, 1979

[11] Cassirer, Ern.;Philosophie der symbolischen Formen, Berlin, Nachdruck ,1923-1929  

[12] Tensiunea gândirii, Ed. Cartea Românească, Buc.,1991

[13] The Biology of Art, Oxford Univ.,1963

[14] Mucchielli, Alex; Arta de a comunica, Ed.Polirom, Iași, 2005

[15] Abric, Jean-Claude ; Psychologie de la communication. Théories et méthodes, Ed. Armand Colin, Paris, 1999

[16] Matthews, Gerald; Deary, Ian J. ; Whiteman, Martha C. ; Psihologia personalității, Ed. Polirom, 2005, p.147

[17] Eseuri de hermeneutică; Ed. Humanitas, Buc.,1995, p.145

 

 

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)