EUGEN DORCESCU

Despre “antinomia nimicului”

Īntre poezia lui Lucian P. Petrescu (Dezorbirea, Editura Brumar, Timişoara, 2009) şi proza sa (despre care am scris cu o vreme īn urmă) există o evidentă continuitate de fond şi de perspectivă: şi una şi cealaltă vorbesc despre o lume despiritualizată, īn care, treptat, existenţa umană, īn deplinătatea ei, devine cvasi-imposibilă. O lume īn care, simplu spus, nu se mai poate trăi. Dar, cum este firesc, există şi o diferenţă, inevitabilă, de altfel, īntre cele două limbaje. Anume, proza evocă despiritualizarea lumii şi a persoanei ca proces, ca fenomen īn desfăşurare (este epică), īn vreme ce poezia consemnează, liric, rezultatul acestei nefericite involuţii. Īn recentul volum, Lucian P. Petrescu construieşte, cu multă acurateţe ideatică, emoţională, imaginativă şi stilistică, portretul complex al fiinţei umane plasate īn chiar miezul unui univers tenebros, destructurat, al unui univers aflat īn plină şi accelerată destrămare.

Īncercānd să ordonăm analitic o atare derută, abordată artisticeşte de poet (deşi, cum ni se spune, « Antinomia nimicului nu se poate repovesti », iar aparenţa nu  poate fi considerată realitate, ci iluzie : « statornica oră de gol şi de frică, pīnă ceasul etern al/ cetăţii din turn se opreşte, pe veci, īn nimică... »), vom reţine, pentru īnceput, cadrul general, ambianţa, īn care agonizează fiinţa. Avānd a face cu un mediu de unde harul a fost retras, cu o lume des-centrată (o lume ce īşi ignoră, deliberat sau din neştiinţă, Centrul), vom observa că aici domneşte, la nivel structural, haosul, la nivel cognitiv demenţa (« şi nu e demenţa de cart la timonă? ») şi, sub aspectul dinamicii, rătăcirea, deplasarea fără nici un ţel şi fără nici o direcţie. Ca urmare, nu există nici un punct de sprijin pentru individ, pentru eul empiric, nici o ţintă, nici un proiect, nici o nădejde, nici o aşteptare, nici trecut, nici viitor, ci numai un prezent nebulos (« e doar baltă de timp »), un pseudo-prezent, incert, inform, opac, strivitor « parafren », « dement » (termen dominant), alienat şi alienant, dizolvant, supra-entropic: « īmprejur e o forfotă demnă de Marele Negru Taifun »; sau : «Trīntesc portiera, c-un zgomot de Boom ! – / se sperie-n colţ aurolacul antum,/ e atīta tapaj pentr-un hohot nebun !/ - pe un I-pod zac stivă cam aşa, cum-necum:/ Billie Holiday, T. Monk,/ Jamie Cullum, Tatum,/ cui dracu’ īi pasă de mine acum?- …”; ori: “Oraşul, vreau să spun,/ e nebun de legat, un nebun/ singuratic şi beat, undeva/ la graniţa nesigură dintre cer şi pămīnt/…/ Oraşul e spart. Şi e lung,/ şi posac./ Amarnic, stătut,/ şi ciupit de vărsat. N-om şti/ niciodată de-i adevărat/ că noi sīntem primii/ ori el ne-a fătat, printre smīrcuri/ şi lohii...destrăbălat » etc. etc.

Īntr-un atare chenar, alcătuirea ternară a fiinţei umane (aşa cum ne este revelată ea īn 1 Tesaloniceni 5, 23 : trup – suflet – spirit)* e detaliată, cu precizie, īn toată ruina, īn toată degradarea ei, dar – fapt demn de a fi anticipat – şi īn posibila ei resurecţie. Vom constata, mai īntāi, alături de poet, că ierarhia celor trei entităţi a fost inversată, individul ajungānd victima unei stranii trupolatrii, īn detrimentul cultivării valorilor sufletului şi duhului. Roadele acestei mentalităţi şi comportări nefireşti sunt inventariate minuţios, pe tot cuprinsul volumului, astfel că textul propune, implicit, o definiţie a omului potrivită cu īmprejurările prezente şi cu şansele devenirii  sale : « cīnd voi fi ca leguma pierită, fără gust şi savoare,/ iar din gura-mi coclită să-mi curgă doar sluta candoare,/ ori vreo altă tăcută şi greu nefirească a morţii umoare ». (să se observe, passim, contrapunctul sumbru al rimelor interioare).  

Omul, ni se pare a fi, aşadar, īn optica autorului, nu doar fiinţă īntru moarte, după celebra formulă a unui mare filozof, ci şi, mai ales, poate, fiinţă īntru repulsie, lehamite (« mi-e atīt de lehamite »), greaţă (« icnet de vomă »), dezgust de sine şi de ceilalţi (“şi-o greaţă īnceată, feroce şi gri/ pe de-a-ntregul īnvins, mă inundㅔ), fiinţă măcinată de ură de sine, cunoscānd un dor malign (« dor rău ») de moartea ce aneantizează (nu de trecerea de la moarte la viaţă): « Doamne, aşteptările noastre/ sunt doar reci īnchisori,/ fără porţi şi ferestre/ şi cu strīnse, jilave,/ mult prea gri subsuori,/ de ce laşi, tu, Doamne,/ faţa mea cea urītă,/ bătrīnă şi rea,/ din oglindă să-mi spună iar : Mori – / nu-nţelegi că e clipa,/ că e virgula marii Orori... ». Ceea ce urmează acestei vieţi n-ar fi decīt « o eră postumă, etern/ glaciară din care n-avem cum scăpa/ de sub gheară... ».

Se poate trăi īn acest fel ? pare a ne īntreba scriitorul. Mai este īn stare omul, asupra căruia se aplică această necruţătoare privire, să gāndească  la nobleţea, la demnitatea sa, la unicitatea sa, la faptul că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că a fost chemat la sfinţenie, că a fost răscumpărat, prin jertfă ? Īşi poate el asuma, ca substanţă intimă, profund definitorie, duhul, īntr-un asemenea orizont, īntr-o asemenea « aventură şaşie », care īi este acum viaţa? Fireşte că nu, vom răspunde. Homo sapiens a decăzut din condiţia sa, ori, măcar, aşa i se pare: « ...lichelele curg/ rīuri-rīuri pe stradă, mă simt ca un frate/ de-al lor, după pradă... ». Eul se contemplă, la răstimpuri, constată dezastrul, īl conştientizează şi deznădejdea īi blochează orice elan vital : « n-o să vină nicicīnd altă viaţă pentru oameni curaţi,/ n-o să fie nici noapte, nici zi pentru glia uitucă, străbună,/ nu vedeţi Balamucul? / o, lume de mīine, nebună ! »

Mai există, oare, vreo cale de ieşire din acest impas, din această nefericire, din acest eşec existenţial, din acest abis? Există, desigur, ne sugerează autorul, schiţānd şi etapele, şi treptele ei – etape şi trepte ale restaurării fiinţei umane.

Postat, deci, īn chiar « hiatusul mistic », īn « hiatul de gheaţă », « de-o parte şi altă a stării de viu », īn « ora de gol şi de frică », individul, « iremediabil de obosit », suprasaturat de greul stărilor disforice, de « sordida rumoare », de « mizeria lumii », de « mīndri şi palizi atei », el, care-şi declarase orbirea (« nu m-aşteptaţi sīnt orb şi clar »; « peste camera ochiului static, doar un pas ezitant spre orbire »), ajunge, la un moment dat, prin graţie divină, presupunem, să-şi īntrezărească sufletul prin (şi dincolo de) draperiile groase şi imunde ale lumii şi ale propriei cărni, draperii ce-i īntunecaseră privirea interioară, ochiul duhului : « Pe cīnd voi toţi, privitorii mei,/ miriapozii harnici cu mişcarea picioarelor/ perfect adaptate solului ăsta, mereu denaturat şi vetust,/ cu care de o mie de ani mi se īntunecă perspectiva... ».

Acesta este un moment esenţial, este treapta dintāi pe scara revenirii la lumină : « Biet suflet al meu/ obosit ne’mpăcat,/ pe unde netrebnic/ nu te-am mai purtat.../ tu, biet suflet al meu,/ blīnd al lumii-mpărat... ». 

O dată cu re-descoperirea propriului suflet, fiinţa a intrat pe drumul drept, a redescoperit calea către spirit, şi-a re-evaluat trupul şi are putinţă de a se regăsi şi re-armoniza.  Acum īncep trezirea, « dezorbirea » (şi, ca să ne permitem un joc perfect īntemeiat de cuvinte, nu doar dezorbirea, ci şi dezrobirea, eliberarea de robia cărnii), deschiderea şi limpezirea perspectivei. Eul, orb pānă atunci, constată, dintr-o dată, că « vede », că se vede, că recunoaşte « lumina aia/ a lor coborītă din cer » şi, īn consecinţă, se desprinde de mediul « ateu » şi de sinele său vechi (se naşte din nou), sine vechi, lumesc, pe care, drastic, nu doar īl detestă, nu doar īl abandonează, ci chiar s-ar părea – interesant ! – că-l afuriseşte (« afurisitul de gīnd », « afurisită de femeie », « sīnt eu, un afurisit de bărbat atīt de palid şi rătăcitor » etc). Este, acesta din urmă, un gest demn de toată atenţia şi de cea mai serioasă reflecţie, deşi ar putea părea că avem a face cu un simplu şablon lingvistic. Dar contextul extins al cărţii nu ne īngăduie o apreciere, o interpretare de acest fel, grăbită şi superficială adică. Uneori, da, poate că da, uneori e de dorit să se recurgă şi la acest act, extrem, dar, tocmai de aceea, purificator. Şi, cum se vede, autorul exact astfel procedează, augmentānd, la palier literar, tensiunea enunţului. Recăpătarea vederii duhovniceşti este urmată de īntoarcere (īn sens biblic), de regret (« Doamne, cīnd m-am depărtat atīt de tare/ de liniştea ta ?”; “Doamne! – ce-aştepţi de la noi, cu-a ta mult prea Blajină Treime?”), de reactivarea memoriei (« Paradisul pierdut », « ...constatarea/ calmă şi morganatică/ a alungării din Eden, a potopului decantat/ īn toate nenorocirile nostre », « raiul »), de invocarea harului (« Fă-mă vin, şi ulei.. »; « Doamne, īncepe-mă azi/ şi nu mīine,/ un aşa dureros viitor »), de viziunea unei Renaşteri (« va fi o Renaştere fără hotar »). Alte trepte esenţiale ale re-umanizării : suferinţa (“Aştept să se-ntīmple minuni,/ să mai simt suferinţa iar demnă/ şi sublima ei transformare īn viu,/ să regăsesc simplitatea celor ce trăiesc,/ cea venită de la cer şi de la pămīnt,/ de la Tine şi de la mine, geamănă putere ») şi, cu deosebire,  dragostea, « dulcea dragoste » : « doar dragostea a ridicat/ īn jurul pămīntului atītea vechi castre »;  « dragoste, iasomie fanată,/ anonima din vis, claustrare de vată... ». După ce a străbătut « lumea fantomelor », « locul supliciului », « Golgota » lui minimă, cotidiană,  omul īntru moarte, omul īntru lehamite, omul īntru nefericire, omul nu doar căzut, ci şi pierdut, cel care umblase, mereu, cu « onomatopeea singurătăţii alături »,  īncepe, alături de semenii săi īntru dramă (« noi, sclavii mărunţi/ ai īnsuşi Marelui Arhitect Universal »), ca un convalescent, să se īntremeze spiritual, să se simtă, īncă timid, īncă nesigur, īncă tatonānd, ceea ce am īndrăznit, cāndva, a numi fiinţă īntru māntuire : « oare frică e, greaţă, e răul de zbor, e īntristarea,/ din clipă īn clipă desprinsă de trup albă, sarea,/ īntre stīnci şi faleze degeaba se zbuciumă marea,/ cīnd voi evada chiar din cuşca-mi toracică, cīt ţine zarea ! » Sau: “o să fiu, poate-n fine/ perfect pentru alt, ne’nceput viitor”.

Acesta ni se pare a fi traseul de adāncime al lecturii. Aşa a conceput şi a construit, estetic, Lucian P. Petrescu antinomia nimicului (sintagma, s-a văzut mai sus, īi aparţine) – altfel spus, aceasta ni se pare a fi viziunea sa asupra căii spre ceea ce este. Nivelul strict retorico-stilistic al discursului nu-l mai abordăm acum. Vom spune doar că el se află īn măiestrit acord cu straturile profunde, generative, slujind aceeaşi poetică a non-imanenţei la care ne-am referit, pe larg, altă dată.

Eugen DORCESCU

*Cf. şi Biblia sau Sfānta Scriptură, 2001, Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, Epistola către Romani 1, 9, nota.

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com