|
Despre lene
Tot despre “lenea”şi “dăşteptăciunea”
românească
Ileana Jeca - Olanda
Impresii si pareri personale in FORUM
Eugen Simion : “Un popor lenevos, după părerea
mea... românii nu duc lucrurile până la capăt.”
Gabriela Adameşteanu : “Pe români îi caracterizează un pesimism...”
Dumitru Micu ( către un grup de studenţi ) : “Sunteţi... români. Şi
românii e dăştepţi. Dar aveţi grijă...”
Vasile Andru : “Cel mai greu îl împaci pe un om cu calităţile sale.”
Ce este un om leneş ? “Nu am ambiţii. Nu am orgolii, nu am invidii.
Nu mă las “mânat” de nimic. Nu am nici greutăţi sau nu le am încă.
Imi văd de viaţa mea, nu mă agit, nu mă spetesc, sunt “comod”, cum
se mai spune, cu mine însumi şi foarte comod pentru cei din jur.
Foarte probabil că nici n-am să mă însor şi n-am să fac copii.
Sunt... un dulce”. Candy, candy, candid. Lenea are candoare.
Starea cronicizată a românilor ca indivizi şi ca popor mi se pare,
mie, una, cu mult mai gravă decât lenea. Românul de astăzi este deja
de multă vreme definit ca un tip care nu mai cunoaşte competiţia cu
sine însuşi, care a pierdut rostul competiţiei cu sine însuşi.
Pe de o parte putem da vina pe extraversia noastră meridională : ne
e drag să ne luăm la întrecere unul cu altul, în societate. Pe de
altă parte, suntem “popor de ţărani” şi nu suntem învăţaţi cu grija
pentru detaliu în munca noastră şi nici cu autodepăşirea in sensul
dobândirii unor standarde ale preciziei mereu mai ridicate. “Neamţul
e ceasornicar”, românul e agricultor. Dăm vina aşadar şi pe
ocupaţiile noastre agrare.
Dar dacă ne-a plăcut la şcoală, indiferent câtă şcoală am făcut, se
pune fatalmente întrebarea ce fel de satisfacţii şcolare transmitem
noi copiilor noştri. Dacă ne place să citim sau avem alt hobby,
sportiv, de pildă, artistic sau ceva manual – se pune fatalmente
problema dacă şi cum ne iniţiem noi copiii în bucuriile pe care le
oferă hobby-ul nostru. ( In bucuriile “măiestriei noastre tăcute şi
serioase”, cum ar fi spus Paul Zarifopol. ) In momentul în care
dureroasa absenţă a competiţiei cu sine se transmite deja ( ca tipar
în gândire-simţire-verbalizare-acţiune ) de la o generaţie la alta,
atunci vorbim de o tară pe nişte arbori genealogici. Când părinţii
nu îşi mai stimulează copiii, rămân indiferenţi sau chiar
reacţionează cu ironie la rezultatele lor şcolare bune sau de
excepţie, “prevăd” copiilor lor că nu se vor descurca din punct de
vedere profesional sau financiar, că “nu vor face nimic în viaţă”;
când părintele a obosit până şi să-i mai dorească intens copilului
său să realizeze ce n-a realizat el, să mai creadă în acel copil, să
mai fie mândru de ce zace prin ADN-ul acelui copil... atúnci vorbim,
da, din păcate, de o tară pe nişte arbori genealogici. Părintele
român nu mai ştie să-şi înveţe copilul oţiosul competiţiei cu sine,
acea minunat de benefică gratuitate, şi acest lucru nu are legătură
nici cu firea noastră extravertită şi nici cu trecutul nostru agrar.
Insă mulţi dintre compatrioţii noştri sunt vexaţi atunci când într-o
competiţie cu ceilalţi, odrasla lor nu se clasează prima. Copilului
nestimulat, “sever neglijat“ cum ar spune un psiholog, i se cere
totuşi mult, pentru că “este inteligent“. Cheia succesului în
competiţia socială rămâne “alergatul de unul singur”, iar
mentalitatea mea ca părinte este “dacă fiu-meu e deştept, o să-i fie
mai uşor in viaţă”. Ii induc şi lui această mentalitate, cu
aşteptările care decurg din ea – aşteptările mele. Copilul meu
trebuie să obţină rezultate spectaculoase oricât de mici i-ar fi
eforturile, iar dacă nu se întâmplă aşa cum mă aştept eu voi fi
foarte dezamăgit, se va chema că “mi-am crezut copilul deştept şi el
e făcut grămadă” ( şi se va mai chema şi că am să-i servesc
dezamăgirea mea imediat după cină, ca pe un al doilea desert ). Am
să-i plătesc totuşi la un moment dat meditatori, foarte probabil,
pentru că îmi tot şoptesc profesorii lui şi îmi tot şoptesc alţi
părinţi că “aşa se acumulează cunoştinţe” şi, mai ales, că “aşa se
intră la facultate în ziua de azi”. “Bafta” ca un profesor
particular să-mi trezească copilul la competiţia cu sine bine
înţeleasă... foarte probabil că n-am s-o am. ( Profesorul particular
poate fi privit ca un produs de serie, mentorul nu. )
In felul acesta cresc un tânăr predispus la depresie, care sau nu va
descoperi niciodată competiţia cu sine sau va alerga ani, ori zeci
de ani de unul singur ieşind repetat pe locul doi – până să se poată
în sfârşit considera un om “realizat”.
Sună trist ? Totuşi, relativ-tinerii aceştia de astăzi, cei
familiarizaţi cu “locul doi paradoxal” ( care şi din pricina
apucăturilor lor depresive au cam încărunţit pe la sprâncene si pe
la tâmple ), aceştia sunt până la urmă speranţa. Pentru că sunt
acum, la rândul lor, părinţi. Şi ştiu foarte bine cum nu trebuie să
se ocupe de copiii lor şcolari, mici cititori, mici acordeonişti,
baschetbalişti, etc. Aceşti părinţi, care au prins de la părinţii
lor o minge otrăvită, nu îşi doresc defel să paseze mingea cu otrava
din ea cu tot copiilor lor. Éi pot opri astfel jocul de-a “dă-o mai
departe, că rămâi măgar”, transformând otrava din sfera cea elastică
în capital de forţă interioară.
Ileana Jeca
Olanda
|
