HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

OLIMPIA BERCA

DESPRE LIMBAJUL RELIGIOS

 

Editura Universităţii  “Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a tipărit un masiv şi frumos volum, rezultat al lucrărilor Conferinţei Naţionale  “Text şi discurs religios”,  Ediţia a II-a, din  13-14  noiembrie 2009:  Text şi discurs religios, nr. 2/ 2010. Editori sunt prof. univ. dr. Alexandru Gafton, precum şi  lect. univ dr. Sorin Guia şi lect. univ dr. Ioan Milică, toţi de la Universitatea din Iaşi.

Consultanţii ştiinţifici, academicieni ori profesori, provin din universităţile laice şi teologice  din Jena,  Bucureşti, Iaşi, Sibiu ori Timişoara, savanţi  de frunte, printre care acad. Sabina Ispas, prof. univ. dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei  Române, prof. univ. dr. Vasile Ţâra, etc.

Cuvântul înainte, semnat de cei trei editori, expune  programul intelectual,  spiritual-religios şi moral al acestui demers. Sunt puse în evidenţă arealul generos al cercetărilor, antrenarea unor domenii importante din ştiinţa limbii  şi  a textului. Totodată, îngrijitorii ediţiei precizează că  investigaţiile sunt strict orientate de perspectiva  creştină (ortodoxă  şi catolică)”.

Volumul însumează 470 de pagini  şi se desfăşoară  (după  un Cuvânt de întâmpinare, semnat de I. P.S. Teofan Savu, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pr. dr. Vasile Gavrilă şi Rodica Zafiu, prof. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti) în trei mari direcţii: Traducerea textului  sacru;  Retorica discursului religios şi  Literatura şi sacrul. Tematica este diversă şi, de multe ori, inedită. Autorii, indiferent în ce domeniu se angajează, urmărec modul  în care se realizează  textul sacru  şi  se configurează un limbaj specific cu o individualitate distinctă între variantele funcţionale ale limbii – limbajul religios.   

Pe de altă parte, reţinem, ca  trăsătură comună şi dominantă a celor mai multe dintre articole, plasarea discuţiilor într-o largă viziune    interdisciplinară, atenta lor punere de acord cu teoriile şi  metodologia studiilor  de ultimă oră. Fie că sunt luate în vizor cărţile vechi, unele chiar în manuscris (v. minuţiosul demers al lui  Gheorghe Chivu, De la litera  la spiritul  textului sacru. Mărturia unui Evangheliar  manuscris, p. 41-48), fie că  se pun în discuţie lucrări contemporane (opera omiletică a unor  mari teologi precum Arhimadritul Cleopa, Părintele Galeriu etc.), comentariile, supuse exigenţelor  ştiinţifice, răspund corespunzător aşteptării lectorului modern.

Textele sacre şi discursul religios  sunt cercetate din patru unghiuri: a) din  perspectiva limbii (a gramaticii sale) ; b) din aceea a limbajului, ca variantă funcţională  (apare într-o situaţie specifică de comunicare) ; c) în raport cu originalul, ca text tradus, şi, în fine, d) în relaţie cu alte texte ori forme de limbaj (cel artistic, de pildă), în procesul intertextualităţii, foarte acticv, cum se ştie,  la nivelul limbajului religios (cf. şi Rodica Zafiu,  Ethos, Pathos  şi Logos în  textul predicii, p. 27-38; ori Claudia Ciobanu, Sensuri şi funcţii ale intertextului religios în proza lui Marin Preda, p. 457-462).

În ansamblul lor, studiile acoperă, astfel, un spaţiu întins de  preocupări şi  au în vedere literatura religioasă, începând cu nucleul ei (Biblia) şi cu  scrierile ce ţin de cult ori de  teologie, în genere, până  la cărţile literaturii profane în care reverberează ecourile sacrului.     Aşa se face că Textul biblic  (v. Gheorghe Chivu, 41-48 ; Alexandru Gafton, p. 49-72;  Gerge Bogdan Ţâra, p. 91-98 ; Silvia Nicoleta Baltă, p. 99-106 etc.)  se întâlneşte cu opera Sfinţilor Părinţi (unde descoperim preocupări lingvistice), cărţile vechi cu cele contemporane, literatura omiletică a lui  Varlaam, a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Dionisie Areopagitul sau Antim Ivireanul, cu cea a Arhimandritului Ilie Cleopa, a Părintelui Galeriu sau N. Steihardt (v. Rodica Zafiu). Un set de studii dedicate discursurilor persuasive (predicile) ori, parţial, celor panegirice (cf. Maria Cătănescu, Retorica elogiului în Didahiile  lui  Antim Ivireanul, p. 187-194), precum şi articole, ce au în vedere alte elemente de retorică literară, fac trecerea spre scrierile literaturii artistice  intersectate cu sacralitatea. Şi în acest paragraf ne  întâmpină o mare varietate de abordări, în paralel cu diversitatea autorilor evocaţi (de la junimistul Anton Naum, la contemporanul său Ion Creangă şi, mai aproape de noi, de la unele romane ale lui Marin Preda şi Mircea Cărtărescu, de la eseurile şi însemnările Alisei Voinescu  sau cartea călugărului-scriitor, Savatie Baştovoi, la lirica lui  Mihai Eminescu, Tudor Arghezi,  Vasile Voiculescu, Eugen Dorcescu, ori la poezia carcelară  şi, în fine, la la textele lui Bob Dylan).

Acestui sumar, foarte bogat, după cum se vede din simpla enumerare, se adaugă  două comunicări, surprizătoare  oarecum, perfect încadrabile în tematica generală, excentrice, totuşi, fie prin maniera tratării (Constantin Onu, Traducerea Liturghierului în limbajul  mimico-gestual   liturgic românesc, 133-145), fie prin implicarea  directă a unor zone socio-politice (Petre Semen, Fundamentarea biblică a drepturilor omului, p.173-186).

Adeseori,  asistăm, în peisajul cultural-artistic, la un fenomen complex, pe care atât cititorii, cât şi specialiştii îl receptează cu oarecare inconsecvenţă şi ezitare. Este vorba despre apariţia, în mediul mirean, a unui  important  număr de creaţii  vizibil influenţate  de spiritul  religios.  Nu e aici locul unor extinse abordări axiologice. Ne limităm la a repeta ceea ce se ştie, anume că cerinţele estetice  nu  pot fi eludate, oricare ar fi tipul de discurs (cu ţel literar – artistic)  pe care îl avem în vedere. Receptarea critică pare însă rămasă în urma producţiei creatore. Cu rare excepţii, comentariile sunt  imprecise, dacă nu şi superficiale, iar evaluările şi terminologia, confuze.

Cu atât mai important  mi se pare efortul  autorilor, ce au contribuit la realizarea acestui simpozion, de a clarifica  raporturile specifice  ivite în context: limbă-limbaj (limbaj religios), sacralitate - literatură (literatură religioasă) şi, implicit, regimul de funcţionare a unor fenomene, aparţinând interterxtualităţii. E de menţionat că  sunt focalizate şi anumite formule singulare de intertextualitate (spre exemplu,  transpunerea în versuri moderne a unor texte vechi-testamentare, simultan cu apelul şi la alte “practici discursive“ (Eugen Dorcescu, Biblice, 2003.  Psalmii, Ecclesiastul, Pildele şi Rugăciunea Regelui Manase  suntre-creaţi“, potrivit canoanelor contemporane ale versificaţiei, în vreme ce textele originale, din  acelaşi volum,  asimilează liric unele motive  biblice – cf. şi frumoasa contribuţie: Adina Chirilă,  Poezia religioasă:consideraţii despre autor şi interpretare, p. 375-380). Or, unul din meritele majore ale acestui tom de studii, dincolo de  ceea ce autorii lor aduc  nou în domeniile  investigate, stă tocmai în efortul de a defini limbajul religios şi  de a-i fixarea funcţiile specifice.                                                                                                                                       

“Limbajul religios are o individualitate  clar marcată între   varietăţile  diastratice şi diafazice ale unei limbi; cercetările lingvistice şi antropologice i-au recunoscut specificul, determinat de folosirea în anumite situaţii  de   comunicare diferite de cele cuente (în primul rînd, în adresarea către divinitate) şi de activarea  unei funcţii a limbajului necuprinse în schemele şi utilizările curente (menţionată  totuşi de Jakobson, 1966: 217, în formula  ‘funcţia magică sau incantatorie‘)“, precizează Rodica Zafiu, în articolul citat, pentru a continua: ”Discursul religios presupune anumite acte de limbaj specifice (de exemplu binecuvîntarea)  şi are practici discursive proprii. E  /.../ un limbaj marcat de o puternică intertextualitate... “ ( p. 28).

Impactului  pe care sacrul,  limbajul religios, spiritul Scripturii îl au asupra gândirii şi artei omului modern se reflectă deplin nu doar  în irepresibila nevoie a individului de a apela mereu la textul Bibliei, ci şi în fidelitatea (totuşi) a  societăţii actuale în urmarea Cuvântul acesteia. E uimitor cât de   aproape  este  ceea ce “Legiuitorul Suprem” prevedea, cu mai bine de trei mii de ani în urmă, de  Declaraţia  Universală  a Drepturilor Omului, instituită la mijlocul veacului trecut şi adoptată de toate statele Europei actuale  (v. Petre Semen, Art. cit.). Dreptul la viaţă, la libertate, la  judecată nepărtinitoare, la demnitate  ori la remunerarea  corectă a muncii, dreptul săracului  şi cel al bolnavului de a  fi ajutaţi fac parte din corpusul, peren, neschimbător al legilor divine şi umane.

                                                

OLIMPIA BERCA

Februarie 2011

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com