|
Despre scriitura culturală
sau epistolă deschisă spre cărturarii români
Cora Saurer Chioreanu - Elvetia
Impresii si pareri personale in FORUM
Când opţiunea îndepărtării
tranzitorii se face devreme într-o viaţă de om, revenirea cu paşi timizi
pe lespezile trecutului de învăţăcel e cu atât mai grea... Pare îngălmat
să iau peniţa care acum scrie rapid, cu zece degete, fără purceluşi, în
pofida zborului în timp real, spre toate continentele şi să mă adresez
în trei vorbe celor care din toate timpurile ne luminează drumul, ne-au
dat dreptul la visare şi ne-au obligat la gândire.
Parcursul e scurt în CV-uri, umple maximum trei pagini ca să poată citi
cei rapid interesaţi de soarta noastră, e supradimensionat însă, în
gândul de recunoştinţă permanentă adresat lor, „celor care au rămas
acasă” şi ne încântă dupa-amiezele discrete de burghezi la gura focului,
cu ceea ce publică. Pentru că îmi vine greu să îmi imaginez publicul
căruia se adresează acum cărturarii, îmi creez o construcţie stabilă de
impresii pe care să pot broda această epistolă.
De prea multă vreme departe de nucleul cultural românesc pentru a
înţelege tot, mă străduiesc de vreo jumătate de an să citesc imensa
cantitate de informaţie ce ne ajunge prin bunăvoinţa schimbului de date
între publicaţii şi editorii de presă culturală şi de idei din ţară. Cum
omeneşte mi-e imposibil să mă adresez tuturor personal, fie chiar şi
prin poşta cititorilor, reacţie epidermică la ceea ce receptez în
imediat, o fac într-un mod care sper să le ajungă în raza vizuală.
Redacţiile ne onorează (şi aici e într-adevăr cuvântul potrivit, fără
urmă de ironie) cu tot ceea se publică săptămânal în presa evocată mai
sus. ( ne = organizaţia independentă de promovare a limbii, culturii şi
imaginii româneşti în Elveţia, RO-CHance). E un cadou pentru care
vorbele sunt mici puţine întru mulţumire. Dar, cum spune francezul ,
empoisonne. Adică e ca şi cum ai primi un dar cu care nu prea şti ce să
faci. Din activismul precedent am învăţat că „ citeşte-l şi dă-l mai
departe” e cea mai bună variantă, se află repede despre ceea ce e vorba
şi cei vizaţi pot reacţiona rapid. Dar cum să dai ceva când de cele mai
de multe ori nu şti la ce serveşte... ce cer ei în petiţiunea lor şi cui
o adresează...
Mă gândeam obosit în faţa unor douăsprezece ore de tren prin România că
am cu ce îmi umple minutele de deznădejde ceferistă, de data aceasta în
trenuri bune, comode, la fel de întârziate ca toate trenurile de cursă
lungă din lume... Rigoarea ştiinţifică mă obligă acum să caut în arhivă
numărul cu pricina al „foii”, să dau citatatul la obiect, să produc o
argumentare silogistică perfectă pentru a ajunge la o concluzie. Nu pot
face acest lucru... pentru simplul motiv că... mai toate foile sunt la
fel, cu articole de şapte pagini scrise mic, devotat, pe o temă care
interesează un număr infim de vasali ( pentru că cine oare, în afară de
ei, ştie despre ceea ce e vorba la o întrunire cărturărească, sincer, de
valoare, unde răgasesc dascăli dragi de pe vremea studiilor mele în
România, nume care ne-au învăţat mult prin viu grai, prin peniţă şi
printr-un comportament intelectual impecabil, dar care îmi par degradaţi
prin atâta irosire de energie...) Or fi lucrările întrunirii, publicate
într-o foaie la cam în jur de 10.000 de exemplare pentru cei interesaţi
şi care nu s-au putut ... deplasa la localitate, din motive bine
întemeiate de altă treabă... E poate un omagiu. Greu de înţeles pentru
cel care trăieşte actul de cultură adevărată într-un impact viu,
emoţional şi care nu prea dă de capăt scopului. E poate Parnasul artei
pentru artă...
Din cele multe foi culturale şi de idei pe care le primim pe săptămână
şi lună, pot citi câte ceva cu multă bucurie, cu mândria că „ domle, ce
bine scriu ai nostri”. S-a întîmplat să citesc cîteva chiar din doască
în doască, ce e drept rar, dar ... face ( excelentul număr al Dilemei
Vechi despre familie, nu mai puţin unul din recentele Apostrof cu un
interviu fluviu al Martei Petreu cu Ion Vianu).
Din păcate cele mai multe sunt însă un alt gen de foaie, cel scris în
„gaşcă” pentru „gaşcă”, fie ea de cea ma bună extracţie intelectuală,
tot gaşcă e. Externul e exclus. Nu are ce căuta în cetate pentru că nu e
ales, sau nu a ales să participe la activitatea evocată. Şi evident dacă
nu e cu ei, acolo, prezent la des-batere nu are ce să îşi dea cu
părerea... Nu cred că e important la ce pol al atomului cultural se
află, tot nu lui i se adresează, ci doar altora, printre linii, care,
poate, nici nu au timp, între obligaţiile mediatice şi lucrative, să
citească ceea ce li se spune... Dacă nu ai discul citat din 19..,
evident epuizat, de găsit doar în anticariate sau pe etajera cu moaşte a
prietenului fanatic de acel gen de jazz, ce faci? Il cobori clandestin
în mp3... ca să vezi despre ce vorbeşte autorul... Un act cultural
complex care implică timp, imaginaţie şi ustensile... Dacă nu posezi o
colecţie de filme prăfuite sau o memorie perfectă, nu ai cum să
participi mental la ceea ce îţi comunică criticul pe o altă pagină...
Ei, dar dacă ţi-ar spune la ce cinematecă să mergi şi la ce oră, sau
unde poţi obţine găselniţa ar fi poate prea vulgarizator...
Degetele îmi alunecă greu pentru că peniţa mea electronică în timp real
nu vrea să zgârie. Gândul meu de mulţumire pentru cărturarii mei cei
buni ( nu numai la suflet ci şi la minte) şi înţelepţi întru toate, în
care cred definitiv şi irevocabil, se vrea altfel. Mă revolt pentru că
îi ştiu buni ( epicenul e obligatoriu aici). Pentru că îi doresc într-o
înţelepciune a lui Voltaire, utilă societăţii şi care să ne lumineze...
Nu pot să îi văd pe cărturarii mei buni şi cu minţi în cele şapte pagini
scrise mărunt din care nu se înţelege nimic... Zeflemeaua intelectuală
poate fi percepută doar de cel căruia îi este adresată şi am toată
convingerea din lume că în cele 10.000 de exemplare tipărite cărturarul
trebuie să iasă din implicit. Un jurnal de idei sau de informaţie
culturală trebuie să spună mai mult, non multa sed multum şi mai pe
înţelesul celor care vor să ştie ceva despre ceea ce se întâmplă acolo (
oriunde ar fi acel acolo...) Sau cărturarii mei scriu acum ca să îşi
umpe egoul pătat de o lume... de tranziţie în care am sau nu treabă eu
la ... trecute fix mă duc la canţilarie...
Intr-un ziar nu se citeşte tot, e o evidenţă care nu se spune. Dar când
totul te interesează şi ai vrea să ştii măcar câte puţin din toate ar
trebui să poţi merge la sursă. La acel izvor cu apa limpede a gândirii
şi culturii româneşti care ne emoţionează de fiecare dată când îl găsim
ascuns în codrul cel întunecat, setoşi de excursia minţii pribegite.
Gândindu-mă la stratosfera de dinozauri ( admirativ muzeistic) ai
culturii româneşti încă în viaţă, care ar putea spune şi cum se poate
ajunge la cunoaşterea adevărată, la un acel „savoir-faire” care
depăşeşte ştiinţa de carte şi care, fără să facă rabat la calitate, ar
putea comunica mai mult învăţăcelului decât jocul de-a v-aţi ascunselea
cu textele, dicţionarele, imaginile şi suntele, nu pot decât să fiu
convinsă că Domnul Trandafir face mai mult pentru actul de cultură decât
un honoris fără cauză în etalare de cunoştinţe.
Şi dacă scrieţi... scrieţi româneşte. Povestiţi-ne pe şleau, cum s-a
întâmplat de-adevăratelea acolo, cum aţi simţit ceea ce aţi văzut, citit
sau înţeles. Gândiţi-vă că sunt studentul în drept şi publicist care nu
aspiră la elită şi glorie ci doar un cititor, obosit într-un tren unde
ne infectează totul, până la publicitate şi zgomot, că nu sunt burghezul
şaişoptist devenit discret dintr-o cafenea de stânga – caviar unde vorba
e spusă de paradă, ca să fie spusă şi nu ca să se audă. Acel colţ
liniştitor e poate în amintirile voastre netrăite, undeva într-o lume
care nu e a mea şi nu e nici a voastră şi nicidecum a urmaşilor
urmaşilor voştri... Ei au nevoie de educaţie, nu voi de faimă. Această
faimă o aveţi deja şi pe bun merit, pentru că sunteţi şi veţi rămâne
cărturarii mei înţelepţi întru toate. Astfel veţi şti şi cum să faceţi
să vă apropiaţi de cuvânt, mai mult decît de slovă.
A voastră, smerită elevă model, C.
Cora Saurer Chioreanu
după un parcurs între
Maroc, Franţa, Italia, Statele Unite, trăieşte, scrie şi predă, la
Berna, în Elveţia, unde împreună cu soţul ei, actorul Dorin Dragoş,
conduce organizaţia de promovare a limbii, culturii şi imaginii
româneşti, RO-CHance. (www.rochance.org)
|
