|
|
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
Despre viaţă şi ezoterism cu Dumitru VELEARăspunsuri fulgurateEugen EVU (foto)
În 1990, Hunedoara avea peste 120.000, majoritatea fiind provenienţi din aşa-numitele colonizări: strămutaţi din zone sărace, cărora industrializarea sforţată , monoindustrială, le oferea existenţa materială…Autohtonii fiind departe de a oferi forţă de muncă pentru proiectele cincinalelor de tip sovietic ce se prefigurau , cei mulţi veniră din Moldova, atraşi ori dirijaţi spre "El dorado-ul" şantierismului şi al aşa-ziselor "colonii muncitoreşti ". Veniră cu celebrul "trenul Foamei, respectiv din Oltenia, Bihor şi Banat . În anii stalinismului, 1952 -1957, de peste Pruta, deasemeni, au fost aduşi în Hunedoara mulţi strămutaţi , asta fiind parte din strategiile sovietizării. Ei bine, destinul individual este impregnat de cel colectiv, mai ales în societăţile de tip pretins comunist. Zeci de mii de oameni aveau să se integreze aici, ca destine, în sistemul unei dezvoltări hiperdirijate, cu ţinta unui combinat metalurgic, într-un uraş mono-industrial Soarta "clasei muncitoare " era a proletcultizării, iar orice alt tip de cultură, devenea dacă nu ostil, unul nedorit … Omul - unealtă , ordinea şi disciplina de partid , devotamentul faţă de partid şi conducător, cereau nu şcoală, ci supunere mecanică recte .. .duplicitate. Pot face analogii şocante între destinul meu şi destinul oraşului acesta, însă cred că eu, fiind primul născut, am preluat nostalgia "edenică”, rurală, de la părinţii mei, mai ales de la tatăl meu, Gheorghe un vâlcelean de pe Strei, Haţeg. Dacă strămutările sunt alungări din Eden, noi suntem în exil. Tatăl meu era un om puternic, ţăran sănătos, om de munte, cu un caracter puternic şi moralitate ardelenească, un om al Locului. Un stejar (dar şi un nuc !) "transplantat” în eternul şantier la "blocuri”, cu greu s-a împăcat să aibă mormântul pe Valea Seacă, ar fi dorit să -l aibă în satul alor săi, aşadar şi în moartea fizică a fost constrâns la exil… Căci smulgerea din vatră, nevoia de a îşi întemeia o familie şi de a ieşi din sărăcia adusă de colectivizare, l-a determinat să plece " la oraş "Hunedoara de peste deal ", avea să fie "pământul făgăduinţei ", dar şi dezamăgirea utopiei şi a naufragiului "epocii" mai apoi , sărăcia, una cruntă, iată "peisajul” originar, din care nu am avut parte să plecăm, într-un exil mai îndepărtat. Aşa că, straniu, am dezvoltat un complex, acel Dor de Munte, pădure, spaţiul originar patern. Tatăl meu, originar din satul Vâlcele Bune, pe Valea Streiului, sub pragurile munţilor Orăştiei, venise din războiul de” reîntregire a Neamului… Din Basarabia, după ce batalionul căzuse, au scăpat doar doi, venind timp de 39 de nopţi ( ziua se ascundeau ), din stepele ruse, Acasă…Foarte mulţi ardeleni au murit eroic în războiul pentru eliberarea Basarabiei dincolo de Prut…Am fost prin satele hunedorene, peste tot în cimitirele lor, sunt mormintele lor, mii şi mii…Pe Valea Mureşului, a Streiului, a Cernei, în munţii acestor ţinuturi, zeci de mii de cruci şi monumente, dau mărturia sacrificiului pentru acea cauză , dramatic, tragic... Ardealul a dat sute de mii de martiri şi iată justiţia "istoriei " - priveşte ce s-a ales din acele lupte de glorie şi sacrificii! Dar asta e altceva, nu ?Tata a fost norocos, atribuia Divinului salvarea lui, a avut clar - viziuni în acest sens. Mi-a povestit deseori despre război, despre soarta unora care nu s-a mai întors nicidodată, spulberaţi fizic prin stepele ruse, ori înghiţiţi de uriaşul lagăr concentraţionist din Siberia. Prin anii 60 , câţiva, supravieţuitori, s-au întors aici, dar erau nişte fantome, nişte ruine… Cred , în fine, că e dramatic să mori departe de locul naşterii, poate că şi specia umană asta face, moare foarte departe de "locul naşterii”, de-aia ne copleşesc, cu un Dor inefabil, puzderiile de stele, pe cerul nopţii de vară. Revin la anii 1940-50 ...După un scurt episod, la minele din Aninoasa, au venit la Combinatul care producea pentru război, căsătorindu-se cu mama, iar eu sunt întâiul născut, apoi a fost Eugenia, George şi Ioan şi el poet şi cantautor. Pare că situarea aceea, care nu era deloc edenul, edenul real a fost şi el devastat , tot de istorie, în satul matriceal, a fost magică, deoarece între cele două drumuri, unul al Călătoriei (ca întoarcere ) şi altul al Apei (poezia mea descrie călătORIA UNEI Frunze pe apă), însă asta este doar prin gândirea mea poetică.
* Am urmat patru ani primari la Peştişul Mare, lângă oraş, apoi alţi 3 la Hunedoara, într-o şcoală de colonişti, era-n anii stalinismului demonic, cu ţinta sovietizării ţării…Dascăli transfugi, roi strămutaţi anume, cu acel scop, ne-au interzis Latina, ne-au obligat să învâţăm rusa, limba boscorodelii, cum o numeau în primele secole de slavizare poporenii din zonă, confirmă şi marele D. Onciul, sau Ploscaru, ori mai recent Kernbak… Prima dăscăliţă de română, de peste Prut, a fost Raisa Samoilă, azi Boiangiu, care avea să scrie romanele tragicului lor destin, răsfrânt prin contaminare, şi asupra noastră... Liceul meu a fost umanist, alte două clase de tehnică egal cu zero, apoi am fost şi sunt un autodidact, student al vieţii şi poate al cotidienei noastre morţi… Apropos, aşa zisele colonizări, sunt obsesia nu doar cosmică (extratereştrii ne-au colonizat, prin fraternizarea unor Veghetori, îngeri căzuţi, cu femela umană, vezi Enoh, Biblia şi alte mituri, religii , mesaje codificate…). Timpul nu este liniar, ci este circular, cum Universul. Colonizările le-au făcut şi aici Romanii, le-au făcut şi Bicefalii, apoi sovieticii, colonizări au fost şi strămutările de populaţii, făpcute de Dej şi Ceauşescu…Zeii sunt aici, mă refer la zeii canibali, care-i maimuţăresc pe zei, ca faraonii pe altanţi, ş.c.l. Dascălii mei au fost însă, marii scriitori, ai noştri şi ai lumii, filozofii greci, latini şi oriental-îndepărtaţi, eu sunt elev până la capăt, de pildă acum învăţ cu Umberto Eco, Cioran, Steinhard, Eliade, Nietszche şi scuzabil, dedulcit repetent, prin voia mea, revin la Blaga…! Şi dascălul mi-a rămas Natura, laboratorul divin, în care, evident, avem intruşi.
Spiritul este imuabil, el ne transcende, aşadar Mintea, ca dimensiune a lui, secundară, este prelucrată de creierul nostru, pare-se opturat, cenzurat, după Babilon, însă în curs de riscantă şi recuperatorie, prin ştiinţa Geneticii şi Astrofizică, etc. Oare şi prin cunoaşterea poetică, aşadar suntem nişte descendenţi ai celor ce s-au hibridizat genomic cu omul?
Nu pot povesti visuri, am unele premoniţiale, altele doar descărcări, creierul lucrează minunat şi în somn. Cred că îl utilizez (sic, n), cam 12 %, nu mint. Dar trepidez, risc, fac epuizări, ard de o curiozitate ce pare să fie implantată în mine, în memoria mea cromozomială. De mulţi ani, auto-explorez, pe cont propriu, fiinţa din mine, subconştientul uneori fuzionează cu neo-cortexul, dar există şi supraconştientul, dinspre margine, spre centru, ca vindecările…”Margine”, de fapt, din afară, din sus. Devenirea este redevenire, anamnezis. Noi suntem, în adevăr, cei ce devenim, credem, adică ne reprogramăm, ca în rugăciune, apoi avem şansa de a împlini Perseverare sacrum est ..
Dar poezia e altceva, se pare că scrisul a fost inspirat de îngerii civilizatori, prin abatere de la misiune, deoarece scrisul este a doua dimensiune, a unei funcţii pierdute, prin vorbire. Scrisul este al "memoriei lungi”(incşlusiv transcedentale), oralitatea a memoriei scurte…Înainte de moarte, omul uită până la ştergere, imediatitatea, memoria amănuntelor, instinctele, dar paradoxal, îşi aminteşte uluitor pe memoria lungă…ASTA înseamnă că trăieşte un fel de regresiune(vezi hipnoza) şi că străbatem Timpul invers, adică "inversăm " timpul, ca durată de viaţă, ca timp trăit, cum dixit R. Motru. Prin poezie, deseori, îmi amintesc sacralitatea din uman, îmi amintesc Dumnezeirea, în Om. * Nu cred în eroi, eroii sunt marii frustraţi din copilărie, terorizaţi, cu riscul paranoei şi alienării, ori al schizofreniei, dar mulţi dintre ei, din vina straniei propensiuni (ancestrale? ..dobândite cândva ?), a mulţimilor de a fetişiza, idolatriza, în istorie, devin tirani, ei se răzbună, nefiind iubiţi , ei se urăsc pe ei, dar nu recunosc, ei speculează genialoidic, nevoia bolnavă a multiplului de "Unul” palpabil, psiho-patologia îi numeşte Mesianici maniacali, etc. Eroi adevăraţi, necesari nouă, sunt marii inventatori, înţelepţii, creatorii, nu eroii, de tip grecesc. Grecii sunt Spiritul viclean, ei au furat de la cei străvechi, totul în istorie este prin furare, sincretism, aşa şi în religii. Suntem specia eclectică, suntem în Kali Yuga. * Acelaşi răspuns şi referitor la Artă. Acelaşi răspuns şi referitor la Viaţă. *. Creaţia este imitatio Dei. Eu sunt un creator vizual, în categoriile propuse de tine. Omul cunoaşte lumea priorritar prin văz. Vedem nu lumina, ci viteza ei …Timpul este nu unul linear, ci unul circular. Ceea ce a fost va mai fi, însă formal altfel. Esenţial Fiinţa este purtătorul, Cugetul şi Divinul, sunt gemelari, primul este secundar, lumină tulbure , umbră a luminii, umba lui Dumnezeu în raţiunea şi visul omenesc.
La început a fost Lumina, apoi sămânţa ei, Cuvântul, nicidecum cuvintele noastre, limbajele, care sunt, pro fi doar scânteieri şi năluciri…Dar au licărul stelelor care încă nu au murit…Ştii că mare parte din stelele văzute de noi, au murit de mult, careva compara asta cu un cimitir răsturnat . .. Ştii ceva ? Eu simt o duioşie faţă de lacrima telescopului Huble… * Nu îmi pun întrebări peste ale tale, înţeleg şi-mi place, tu îmi dai întrebări care răspund. Eu doar nuanţez.Ca două oglinzi , faţă-n faţă…Creierele noastre sunt şi oglinzi ale cerului. * Forma de manifestare a Spiritului este enigmatică, doar uneori, ca din interiorul ninsorii, noi descriem prin el, din el, acest fel de curcubeu al tahionilor, această moarte cu încetinitorul.Spiritul mă gândeşte, creierul meu e doar un computer, un intermediar, născut fără programe, dobândind programe, explorând şi reflectând…Asta pare să fie devenirea. Sau întoarcerea. Sau re-în-Dumnezeirea, ori , vai, uitarea. Omul este fructifer, sau decade, se sălbăticeşte, ca trandafirul englez, în simplă rosa canina… Deşi, parcă tresar la parfumul ei, indicibil, ca şi la alcătuirea ei, Venus cu soarele-n mijloc. * Cred în Marele Preot, deşi e ceva neclar cu retragerea lui în peşteră (nu cea a lui Platon, nu! ) şi cu epifania. Uneori, preotul contemporan este doar o eboşă, un substituit, un modificat, un inversat, un intrus. De vină sunt cei care fetişizează, din eterna frică de moartea fizică. Marele Preot, da …Cândva au fost şi acele preotese prostituate, au fost şi fecioare selectate, pentru inseminări, a fost Eros, olimpianul, cel ce pare să fi revenit …Dar poate că cineva ne recoltează, cineva culege fructul din vârf, cel de sub vulturi, cel de sub clopote Mitul lui Sisif s-a epuizat, cel prometeic aşişderea, acum avem germenii mitului clonei, recuperarea vârstei matusalemice, etc…Utopii, utopiile dinamizează această lume…. Iacă-tă, e plin de profeţi, ei mint (cu) adevărat … Zeii canibali lucrează, moartea, ca agent, este incalculabil mai harnică, vezi...? * Da, am fost lovit, trântit, dar deseori, dintr-un ciudat impuls, verificator , poate, pe viu, am provocat eu însumi încercările… Dar m-a ocrotit Cineva, mi-a dat la timp luimina, să văd…De fapt, cum tot zic, noi vedem viteza luminii, nu Lumina…Lumina cred că este, deocamdată, alta decât cea a zilei, este Lumina Divinităţii… Este într-un fel, învierea. Jumătatea de secol nu a fost o pierdere, fără-ndoială, totul, dar totul, are un Sens, noi suntem sensul, iar oriental sau occidental e doar o disociere în acest sens nesemnificativă, de percepţii reciproce, culturile, religiile, paideumele, condiţia, toate sunt nişte concepte relative, inoperabile în dimensiunea Planului Divin. Fără Proiect, fără Plan, nimic nu este, ci doar se visează…Materia, inclusiv cea nevie, migrează, accede spre un spaţiu atemporal, de Libertate, eu nu numesc Haosul, eu, noi, suntem cosmos: undă, vibraţie, particulă, duh Suntem, quadridimensionali. * Îmi spui să invoc prietenii care sunt Dincolo ? Dar poate că sunt Dincoace, poate că sunt, pentru cine ştie ce scop şi al cui, în infinitul mic, tranzitând spre "ACOLO"- evocarea lor, tulburătoare, este ca acea durere ce persistă după o mutilare... In primul rând cea a părinţilor care sunt şi ei dincolo, dincoace, altundeva. Cert este că murim scarat, murim zilnic, murim cu moartea lor, a celor ce ne-am însoţit un timp şi încă un timp, în această enigmă, unica prin neingnoranţă, Viaţa.
Dragă Velea, tu ai întrebări ramificate spre înlăuntru, ele conţin erudiţie, tulburătoare, poliedrice faţete, pot fi capcane, aşa că eu mă rezum la spontane fulguraţii, apelez şi la metafore, e şi jocul meu… Eu nu am nimic oriental în mine, ca structură, suntem occidentali, mai ales în Ardeal. Ba, cum spui, avem avantaje, suntem mai de profunzime, prin memoria cromozomială şi prin tezaurizare, ca fort de apărare al Fiinţei, a unor valori străvechi, care impregnează mai cu seamă sufletul coleciv. Nu sunt nici numai pozitiv, nici numai negativ, sunt într-un permanent efort de recalibrare, noi nu devenim mai "lucizi” , ci ne "deşteptăm”, în succesive treziri, ca naţiune. Doar că acum, din stratele arheo-fiinţei noastre, aşa zisul "fond neconsumat”, pare să iasă, chiar violent, la suprafaţă, aproape geologic. Fiinţa noastră este freatică, dacă pot spune.
Fiul rătăcitor este cel iubit, deoarece creştineşte, îl iubim pe aproapele, dar parcă şi pe "departele”, căci ne este Dor de acela. Dumnezeu, la fel, nu ? Căci ne e tot mai îndepărtat, în mulţi, tot mai mulţi, legea morală (divină, supremă) s-a estompat, regresiunea este spre instinctual, primitiv, din cauza istoriei, care maimuţăreşte zeii ocupanţi…Eu sunt genul de om / poet care redefinesc, prin gândirea poetică, poieion, acel model sacru, din Uman… Spre asta tind, asta mă motivează, mă poate adeveri, ca sens, noimă superioară , supraantropică. Prin poezie, cuvintele sunt mai vii, recapătă limbajul primordial, unicitatea umanului, de-asta am religiozitatea ei, ca prin rugăciune…Eu sunt un poet isihasmic, refac legătura (re-ligio), între inimă / anima şi creier / rationem, calea "regală” este la mijloc. Poezia e scara dintre inimă, raţiune şi pragul dumnezeirii, e arta sublimă, atunci când nu este simplu mimesis, trăsătură a inteligenţei materiei, vii şi nevii. Sintagma de "imitatio Dei”, este cheia de boltă a altui înţeles, întâi intuit, de-acum conştientizat. Omul templu, are-n centru altarul inimă, iar cupola este fruntea. Codul vechi testamentar este depăşit, a recăzut în mit, în legendă, acum avem alt cod, cel al omului care poate fi dumnezeu, cum spune Hristos. În acest sens, cu atenţie la Nietszche şi la astrofizică, la islamism, budismn, iudaism, sionism, etc. se cere să reînţelegem …Dumnezeu este El, raţiunea istorică este umbra tulbure, maimuţărită , a patologiei umane. Dumnezeu ne-a tăiat "raţiunea”, alogenică, indusă de cineva, intermediar, in illo tempore, iar acum, în lume, e clar că stăpânul este numitul Antichrist, remember pariul Diavoluluii cu Isus, pe munte… Viţelul cel gras ? Tipul de parabole vechi s-a consumat, acum e boala vacii nebune, sunt pandemiile, sunt radioactivitatea, semnele escatologice, poate ale unei noi ... teogonii, energiile primare se revoltă? Noi suntem în interregn, iar ceea ce este sus, este şi jos, ceea ce este în microcosmos, este şi în macro cosmos, ca să nu vorbim acum despre fractalic, ş.a.Reînvierea este reîncarnarea, dar a spiritului, aşadar impropriu zis, dar analogic, eu aşa cred. Noi suntem mereu într-un război care nu este al nostru. Nu ştiu câte "învelitori” aruncăm spre a reînvia. Dar avem trei corpuri, două în invizibil. Şi un fir Aşa-zis argintiu. * Greşul istoric este în ecuaţia consecinţei, a determinării, la interferenţă cu comndiţia situării geo-culturale, a civilizaţiilor popoatelor numeroase. Noi suntem într-un triunghi al Bermudelor, cu enigma lui cu tot. Hegel ? Oarecum, dar nici el nu mai răspunde. Se întorc, sunt aici, alţii, mult mai vechi, ţi-am spus că timpul este circular, deci şi materia, deci şi perpetua creaţie…Există precesiunile cosmice, ba se bănuie că actuala planetă nu este pe orbita ei originară, cândva, la un impact inimaginabil, a fost deviată…Cu sute de milioane de ani în urmă, aici erau cca. 20 de grade, peste tot, dar acum avem zone vitrege, ilogice, ca înaltă arhitecură divină, ceva s-a întrepus, poate crezi că deviez. Noi, ca sistem planetar, intrăm în Era Vărsătorului, putem deduce anticipativ ce va urma. * Opera ? Dar eu nu am operă, eu sunt în operă şi opera nu e a mea. Istorie? Istoria este asasină. Instinctul vital de vânătoare, a triumfat grotesc în om.Cred că şi îngerii căzuţi îl au. Istoria este un lung măcel, întrerupt de somnolenţa pitonului.Istoria e un delir. Este un traseu dobândit, prin efracţie, nu un dat originar. Într-adevăr, s-a acutizat patologic, s-a generalizat, în doar două generaţii, discrepanţa asta, alienarea asta, anxietatea asta, tinerimea de care vorbeşti, nu e în "faza” adolescentină, ci i s-a transmis, în celule(!), prevalenţa fricii, sistemul massificant…Dar fiecare generaţie se revoltă, important este să nu o facă suicidar. Duplicizarea este de suprafaţă, fiinţa este unică, profundă, ea va ieşi la lumină, altfel vom fi pierduţi, ca specie. * Suntem supuşi vremii, dar prin viclenie, deci spiritul este viclean. Spiritul, ca agent al divinului, lucrează prin Sacrificiu (principiu cosmic) adică energiile se hrănesc cu energii, informaţia este cosmică, inclusiv memoria . "Existăm” astfel, într-un ACUM continuum.recutul nu mai este, viitorul nu a venit, deci nu este.
Am obosit, sunt în labirintul tău, tu aplici o strategie care nu duce la dialog, ci la monologul ca rezonanţă a altui monolog…I(niţieri sunt toate, rele şi bune, Itaca este situată pe alt meridan, deriva continentelor are loc, plăcile tectonice, inclusiv în invizibil, se vor ciocni tot mai violent… Am fost anchetat de securitate, finalmente inclusiv penal (pentru o scrisoare de protest Împuşcatului) pe faţă, după 16 ani de hărţuiri indicibile. Mi-am accesat (timp de 11 ore!) dosarele, trei la număr, la Arhivele CNSAS, din Dragoslavele; al patrulea, este al fie iertatului meu tată, Evu Gheorghe, din motive creştine. Am aflat o parte din bieţii turnători, unii cu sila, şantajul, alţii din invidie, ură, deşi din dosarele "păstorite " de Patapievici, Onişoru et company, o parte din cele 400 de file au fost "anonimizate”, la copiere xerox, adică mai franc, citite de mine, dar acoperite cu tuş, artificial, ca să nu pot dovedi iudelor că m-au furat, turnat, mi-au intrat prin efracţie în casă, asta pentru nişte avantaje mizere… Doar cu unul, recent, am avut o discuţie, am aflat că el însuşi era şantajat, fusese anchetat de acelaşi zelos, căcănar de ofiţer…
Motivul parşiv al "anonimizării” este şi pentru că unii, vai lor, sunt în continuare şantajabili, recuperaţi ilegal, de alte servicii secrete, de poliţia politică, un rău necesar, zic nişte aplatizaţi cerebral. M-au otrăvit ăştia, dă-i dracului, că ai ăluia sunt ei ! Patru dintre iudele acelea sunt, cum zici tu, dincolo. Cu unii m-am împăcat, cu alţii nu pot. Iţi imaginezi ce e în capul lor ?Mulţi dintre fostele victime, au devenit ei înşişi anchetatori, suntem un popor de securişti, ? ca la fotbal, ori în politică, e comic, nu? Istoria ? Cine să o facă, oamenii, manipulaţi din astral, de forţe diabolice, nu este vizibil ?
17…Tipul de experienţă limită invocat de tine, l-am avut repetat. Am fost operat de rinichi (salvat de la extirparea lui, prin sfântul cuţit), apoi de deviaţie de sept, pe urmă , recent, dublu operat, după un efort nepermis, am descărcat cu unchiul meu, un camion de crumpeni. Experienţele astea sunt indicibile…Sper să nu mi-au tăiat, au cusut acceptabil, corpul (învelişul) energetic. Marea mea experienţă limită a fost un înnec, la l3 ani, într-o groapă de excavator, lângă Strei…Am descris amănunţit asta, în Jurnale, Tresărirea focului” vol. I, (604 pagini)… Atunci, salvat fiind, după circa 20 de minute, am înviat, literalmente.. Este adevărat că în acel tunel îţi vezi, derulată ca un film cu mare viteză, cu gross-planuri, etc, rudele, copilăria, totul. Este ca şi cum ceva iese din creier şi …ţi se resoarbe, sau extrage. Dar prefer să mă rezum la atât. * Ora mea astrală este cea a naşterii, după miezuil nopţii, imediat, după spusele mamei, aşadar sunt un nocturn. Noaptea, în Septembrie, (străvechiul început calendaristic al anului), stele sunt mai aproape, unele surâd… Ceasurile mele infernale sunt numeroase, dar toate măsoară invers timpul.
* Cu politicul mă aflu în relaţie de simpatie , când nu-mi cere, ca ăilalţi, să fiu prefăcut, să versific, pentru o biată pâine a familiei, sloganele lor. Au apărut şi oameni politic adevăraţi, ei vor fi tot mai mulţi, după ce dispar biologic, secăturile, omul politic de dorit este dintre fiii noştri, care sunt hărăziţi, ori ba, pentru misia asta vitală unei naţiuni. Ipocrizia neste şi în unele biserici şi în păgânismul social, adică… asocial, disimulat în retorici. România va fi o naţiune, sau nu va fi deloc. * Da, sarcina creatorului este de a-l complini pe Creator, ca omul să devină cel ce a fost iniţial proiectat. Basmul care îmi "stă sub tălpi” ca o stâncă, cum formulezi tu, este " Tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte”…Am publicat şi o carte, ”Plângea să nu se nască”…In sensul de a nu fi într-o lume căzătoare, entropică, scarată în jos…Eu sunt un ezoteric, asta este. * Am fost şi eu servitor, adică salariat, condiţionat material, ca tot natul, dar să fim sinceri cu noi: la noi virtutea a decăzut în delăsare, autism, abulie, viclenia subvieţurii, ipocrizie şi fetişizare .Noi am întreţinut sistemul, nu invers. Acum plătim! Este tragismul istoriei noastre, dar nu este o stigmă, suntem un popor uriaş de vital. Şi de este dor mereu de ceva originar, de noi înşine... Asta ne va salva. * Vezi, răspunsurile mele sunt tăiate, simt prea zbocotit pulsul tău în întrebările tale…Pentru mine, comoara , adică harul, talentul, este indestructibil…A fost o vreme când, prin alcool, traume, derizoriul indus din societatea şi roboţii ei, era să-mi fie retras… Dar l-am sporit…Mi-am slăbit enorm sănătatea trupească, dar s-a subţiat spiritul, este ondulatoriu unduitor, am vibraţie înaltă, modulatorie, dar nu vulnerabilă la viruşi… Artiştii care devin complici propriilor lor vicii, se autodistrug. Creaţia nu trebuie să-şi distrugă sursa, ci să o înalţe, să o mântuie, să o reînvieze, cum zici tu. E ciudat ce spui, că scrii doar de sărbători, poate deoarece atunci energiile subcuantice superioare, au o intensitate şi pot fi captate mai benefic…Dar ne putem induce starea de sărbătoare chiar în urâtul zilei, al nopţii. Reacţia societăţii faţă de comoara asta, e scurt-circuitată deja …Există enorm de mulţi idolatri, te ating ca pe un fetiş, chiar simt o respingere, îi ocolesc Poezia-i chip cioplit în rouă. Am însă şi societari care iubesc arta mea, de parcă este (şi) a lor…Nu sufăr nici de aprecieri critice sadice, deşi nu am prea fost "atacat”… Ştiu să disting între o exigenţă reală şi una a anxioşilor maniacilor depresivi, speciei de mare prăsilă azi, anbetaţi de un elitism vanitos, inşi care nu-s în stare să îngaime un distih propriu, dar sunt mari ... exegeţi, geţi begeţi şi deobicei beţi, când să dea sentinţe… Cu asta se hrăneşte surogatul de om, cu şâşcăveala şi îngâmfarea …Ce am eu cu ei ? * Am prieteni şi aici, numărabili şi dincolo, adică "între timp” dispăruţi.Părinţii nu mai sunt. Sunt eu părintele a trei urmaşi, o fată şi doi feciori. La cei duşi, în mod diferit, mai cuget…Uneori îi visez.. Nu, nu mia- murit nimeni în braţe, teribilă întrebare …Îmi mor eu, zilnic, în braţele mele. Îmi moare timpul pe mâini, uite cum ninge … * Goethe, Novalis , Baudelaire, Hegel, Rilke , Eminescu, Carpaţii, Egiptul şi tot ce iei tu ca borne, ca repere, ca înălţimi, s-au netezit în acalmia viziunii mele, retrospective…Eu caut pe cer şi în păduri, în suflete şi în muzici, în arte, dumnezeirea, caut alte repere, în alt nadir, alt orizont. Sunt prea mulţi morţi în noi, prea multe morminte în lume, pentru o SINGURĂ moarte . Am scris o poezie cu acest subiect. * Creatorul căruia îi port recunoştinţă este Dumnezeu şi creaţia Lui, părinţii mei şi astfel, port recunoştinţă şi fiilor mei, nepoţilor, prin aceea că vor avea şi ei motiv de recunoştinţă. * Brâncuşi s-a transferat în operă, aidoma tutuor geniilor bune. Căci sunt şi genii rele, nu ? Poate că şi Dumnezeirea se transferă etern în Operă. Poate că ea se auto-sacrifică, pentru a dăinui în eternă reîntoarce, vorba lui Eliade. * Cum sunt un nocturn, noaptea mi-e mai fertilă. Sunt mult mai activ, mai inventiv, mai rezistent. * Scriitorii români din State, din alte ţări, în general, sunt în exil, exilul nostru e uneori acasă, iar eu nu mă tem de soarta lor, dacă vor restitui limbii şi naţiei lor originare, opere de valoare Cunosc mulţi, nu desconsider nicicum că au plecat, e rostul lor, poate predestinat. Cei mai buni îmi par a fi cei din Germania, ţările nordice, Franţa şi mai puţin Italia...
Corespondez şi colaborez cu peste 30, bărbaţi şi femei…E ciudat că am o vibraţie aparte pentru poezia femeilor, poate pentru că arta este feminină, nu-i aşa ? Sufletul este feminin. Sigur, netrivial, căci famenii sunt altceva, deşi în Matei, 19, însuşi Hristos are un răspuns destul de bizar. Pentru unii… * Cu Teatrul Dramatic din Petroşani, ca şi cu Fundaţia marelui I.D.Sârbu, nu am fost în relaţii ideale, ne despart multe, dar e cert că acest teatru este unul mare, formativ, a avut şi poate să mai aibă un rost enorm de benefic în viaţa culturală şi societatera viitoare a Văii, a zonei, a ţării şi chiar în alte ţări…Teatrul este un nucleu de elevaţie, de experiment pentru a răsădi libertatea , este un laborator minunat, o şcoală, care ar merita subvenţii absolut unice, speciale, şi eu aş zidi o replică a lui sub pământ, într-o mină la sute de metri, aşa, ca o biserică a spiritului uman răzbătător. Şi l-aş face loc de pelerinaj , turism cultural, mondial. Să înţerleagă mai mulţi că din întuneric germinează lumina şi căldura. Cu poezia mea "cu lumină pe mâini”, am cucerit cândva, trofeul "Cântecul adâncului”…Era acel adânc pe care Labiş l-a numit "spirit al adâncului”, nu în sensul grotei, vâlvorie, zeului Grizzu, ci aşa cum l-a definit şi I.D.Sârbu, crucificat nu demult. Cinste ţie că ai făcut o Fundaţie, ruşine celor care habar n-au ce a însemnat acel profet şi martir, terfelit de nişte nemernici. Am vizionat unele piese puse-n scenă de voi, m-au încântat, parcă am şi scris… * Ideea cu demolatorul propriei lui lucrări, este o parabolă cruntă a ceea ce, majoritar, trăim azi, îndurăm azi. Pe structuri sănătoase, unde au fost, se putea rezidi. Tragic este că sunt sacrificaţi bestial, uneori chiar de criptocomuniştii azi ciocoi, zeci de mii de oameni, inclusiv părinţii unora dintre ei ! Demonizarea muncitorimii este păcatul originar al unei democraţii distrofice.
Mişună " analişti " care .incredibil, îşi condamnă părinţii, care au sacrificat viaţa lor, pentru a-i şcolariza, a-i face mai fericiţi ca ei…Asta nu este de iertat. Despre lecturi şi scrierea mea, să amânăm, oricum, îţi mărturisesc un soi de terror mentis, am ajuns să scriu, gândesc, citesc şi în somn, undeva între veghe şi somn… * O întâmplare simbolică ? Viaţa mea, viaţa mea, viaţa alor mei. Grădina mea semantică.
Acum revelaţia vine prin fuziune între subconştient, id şi cortex. Cartea cu care m-aş duce "dincolo”, tocmai se rescrie. La o pagină (încă nenumerotată), e şi numele meu.
* Socrate cu al său daimon, are deja superbi descendenţi…Poate soluţia lui este una , de facto, suicidară. Reţin sentinţele lui, axiomele lui oraculare, fără falsurile emanaţiilor toxice de la Delphi…Ştii, radioactivitatea subteranelor a recidivat în anii de după "loviluţie " şi la noi. Prea avem "socraţi” falşi, pe sticlă prin ploitici, prin estetic, prin cetate, prin academii…De vină sunt apele freatice, şi alţi agenţi, naturali ori făcuţi… * Oamenilor din Valea Jiului le doresc să nu mai fie inhibaţi de ceea cea s-a petrecut, în mod diabolic, când cu asmuţirile asupra altora, le doresc să iubească lumina cum numai ei, în mod unic, o ştiu… Le doresc să nu mai motiveze, nici măcar în glumă, nefericita aia de anagramare, Jalea Viului. Eu am scris undeva un reportaj întitulat "ciudatul mers al minerului pe pământ Am nuanţat o anume viziune a levitaţiei, a smulgerii din gravitaţie, o separare de teluric.
Poate urmaşii lor vor explora o altă planetă, poate altceva, căci meseria asta nu va mai fi din tată-n fiu, aşa se pare. Minerul intră în adâncimi asemănător cu gânditorul, în subconştient…Acolo există filoane. Inepuizabile, dar dea Domnul să nu ceară atâtea jertfe.
Eugen EVU19 Februar, 2006, Hunedoara , Haţeg
|
|
|
Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri |
|
|
Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia. Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei. |
|
|
AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.
Editor, conceptia paginilor,
tehnoredactarea Revistei Agero :
Lucian Hetco
Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)
|
