Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Determinante etice pe axa

HALL – KOHLBERG - MASLOW

Iulian  CHIVU

      Un popor, şi de ce nu o lume, în care părinţii înţeleg să le explice copiilor, dar nu găsesc că e drept să-i şi sancţioneze, ar trebui să se îngrijoreze de propriul orizont moral. Şi dacă ei au nevoie de un argument convingător, e suficient să le relevăm datele unor observaţii recente din care rezultă că foarte mulţi tineri descoperă sancţiunea tocmai atunci când aceasta nu mai poate fi  evitată din cauză că e cerută de o faptă ce a atins deja dimensiuni penale. Din fericire, legiuitorii au încă de grijă pretutindeni să menţină funcţia preventivă (educativă) a pedepsei; legea te pedepseşte simultan pentru ce ai făcut şi ca să nu mai faci. Or acutizările de acest gen pot fi  preîntâmpinate prin susţinerea unui cod moral într-o acţiune educativă ce nu trebuie centrată pe sancţiune, dar nici nu trebuie să facă abstracţie de ea.

     In  Essays on  Moral Development (New-York,1981), Lawrence Kohlberg delimita trei niveluri  posibile de dezvoltare morală, dar care sunt atinse în chip diferit de oameni: Nivelul A, preconvenţional, nivelul B, convenţional, şi C, postconvenţional. Concret, nivelul A, presupus de B şi apoi şi de C, este derulat în două etape: 1- etapa pedepsei şi a ascultării (individul face binele nu din conştiinţă, ci pentru a evita pedeapsa), 2- sau aşazisă a schimbului  şi a  scopului instrumental individual (omul consideră normal să-şi urmărească scopurile, dar recunoaşte că şi ceilalţi au interese şi conflictele de interese se soluţionează prin schimb instrumental de servicii). Nivelul B cunoaşte şi el două etape: 1- a conformităţii, a relaţiilor şi aşteptărilor interpersonale reciproce (aşteptările altora sunt importante pentru noi, interesele grupului le devansează pe cele personale, iar individul acţionează empatic) şi 2- etapa prezervării sistemului social şi a conştiinţei (omul e loial instituţiilor şi societăţii).

      Nivelul C, cu  etapa drepturilor fundamentale şi a constructului social (1), în care individul recunoaşte şi promovează valorile superioare în numele celui mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni, şi cu etapa a 2-a, a principiilor  etice universale, a căror promovare şi-o asumă fără ezitare. Pe aceeaşi axă a determinărilor psihice ale eticului se situează cercurile concentrice ale lui  E. Hall (La dimension cachée, Paris, 1966), potrivit căruia individul are reacţii care se estompează gradat la distanţă şi determină diferenţiat atitudini sau/şi acţiuni morale. Astfel, într-un spaţiu al intimităţii (0-50 cm) intră, fără a provoca reacţii speciale de jenă, mama, soţia, medicul, cosmeticiana, croitorul ori, concesiv şi conjunctural,  ceilalţi călători dintr-un mijloc de transport aglomerat. Orice prezenţă intempestivă în acest spaţiu invită la prevedere şi, după caz, e sancţionată.

        În spaţiul personal (până la 1,20 m), individul îşi admite anturajul selectiv, fără a antrena o reacţie de atenţie protectoare specială, ci doar una de control. In  schimb, în spaţiul social (până la 3,60m) se instituie relaţiile de muncă, de divertisment, în limitele cărora nu-şi vede ameninţată securitatea şi cultivă alt fel de relaţii decât în spaţiul intimităţii, de pildă. In spaţiul public (dincolo de 3,60 m), dezvoltă relaţii şi reacţii civice de toleranţă sau de indiferenţă. O observaţie se cere adăugată aici: un ascet sau un brahman, care nu practică o morală laică, ar avea aceleaşi reacţii permisive sau de respingere în cercurile concentrice ale lui Hall, indiferent câtă iubire de oameni promovează în principiu. Şi ar mai fi de spus că eticile metafizice au determinaţii  exclusiv religioase, natura umană nefiind în centrul atenţiei, ci scopul moral promovat (mântuirea/desăvârşirea). Eticile metafizice, deşi nu exclud scopurile morale structurate pe ideea de dreptate, se centrează pe conceptul de bine.

       Contractul social cu eticul are în vedere dreptul natural (cum trebuie să trăiesc?), care conduce spre piramida trebuinţelor întocmită de Maslow, cu cele  şapte niveluri: trebuinţele fiziologice, de siguranţă, de dragoste şi apartenenţă, de stimă şi statut, de autorealizare, de a înţelege şi a şti şi, în cele din urmă, trebuinţele estetice. Respectiv, omul îşi asigură existenţa biologică, se păzeşte de pericole, aderă la grup, îşi caută o poziţie în interiorul acestuia, accede la prosperitate, la cauzalitate şi, în cele din urmă, se diferenţiază şi prin modalitate; trebuinţe ale existenţei şi conservării, ale socializării, ale pragmatismului şi ale intelectului, dintre care doar primele două nu sunt alienabile. Pe primele trepte ale piramidei a acţionat şi acţionează spiritul dreptului natural, ca drept  pozitiv, determinat de simţul natural  al dreptului (de natură divină), în funcţie de care s-a instituit judecata morală.

     Spre vârful piramidei, pe trebuinţele pragmatismului, dar în special pe cele ale intelectului, s-au născut  judecăţile de valoare (valoare materială, pentru care grecii instituiau fericirea- eudaimonea, şi valoarea morală - arete). Judecata de valoare este apodictică, cu trimitere la concepte axiale ale eticului: bine, adevăr, frumos.  Judecata morală este normativă (Nu e bine să furi), dar automat trebuie să fie şi constatativă (Dacă furi, vei fi pedepsit), pentru pragmatismul codului. În tradiţia contractului social, se ajunge la  ideea „sufletului deschis”, exprimată în spirit latin de francezul H. Bergson, dar va trebui să rămânem în raţionalismul lui Hobbes (morala ca avantaj reciproc) şi în contractualismul lui Kant (morala ca imparţialitate în raportul insului cu sine şi cu codul), ceea ce a condus la ecuaţia exprimată de raţionalişti ai valorii, ca Rickert, în care motivele determină scopuri morale.

      Societăţile moderne au argumentat cu instituirea dreptului, sistem de reguli care stabilesc relaţii juridice între oameni, impuse şi sancţionate de puterea de stat. Şi în acest caz, codul se structurează pe axa Hall – Kohlberg – Maslow, adăugând lista Berelson-Steiner, cu începere de pe treapta a doua a piramidei (cu norme care privesc: II – proprietatea, achiziţiile, agresiunea fizică, dependenţa; III- respingerea deferentă, afilierea, empatia; IV- atragerea atenţiei, recunoaşterea, menţinerea distanţei psihologice, apărarea, dominarea, contracararea, superioritatea; V- autonomia, atingerea scopurilor; VI- explorarea, satisfacerea curiozităţii, explicarea şi înţelegerea; VII-  relaxarea, jocul, ordinea).

      Înseşi curentele morale, cu excepţia celor metafizice, îşi găsesc determinaţii pe aceeaşi axă Hall – Kohlberg – Maslow. Cel mai ilustrativ este realismul, care susţine existenţa realităţilor morale obiective. Morala este deci obiectivă. Realiştii afirmă un potenţial dat de dorinţe care duc la scopuri şi la acţiuni morale în conformitate cu lista Berelson- Steiner.

       Egoismul dictează doar prin interesele proprii, lucru pe care îl facem îndefinitiv şi oricum toţi. El se rezumă la a pune propriul bine înainte de orice altceva. Se opune altruismului şi, în principiu, moralei creştine (a generozităţii). Cu acesta suntem cel  mult la nivelul B al dezvoltării morale, după Kohlberg. Egoismul a luat forme ciudate, paradoxale chiar: „drept cale spre binele comun”, la Adam Smith (Avuţia naţiunilor,1776), sau ca egoism  raţionalist şi etic, la  Hobbes (Leviatanul,1651), apoi egoismul bunului simţ (în care egoismul e un viciu), egoismul psihologic etc., limitare la trebuinţele maslowiene centrate pe autorealizare.

    Consecinţialismul clasic, în care utilitarismul este un model de teorie consecinţialistă, pledează pentru tot ceea ce  respinge durerea, nefericirea şi, după acest criteriu, teoriile morale se pot împărţi în consecinţialiste sau neconsecinţialiste; teleologice şi neteleologice, în funcţie de promovarea unui set de valori dezirabile  (Kohlberg, nivelul postconvenţional).

     Intuiţionismul, sau pluralismul,  conduce către un anumit tip de intuiţie sau de cunoaştere morală prin care putem descoperi principiile morale corecte. Dar din numărul mare de principii care îşi dispută prioritatea, rezultă conflictul dintre ele. După teoretizările  lui  W.D. Ross şi  H.A. Prichard de la începutul secolului  trecut (1930), acesta presupune a nu face ceea ce crezi că ar conduce spre  efecte nedorite. Orice  acţiune este determinată de un motiv, dar acestea trec în plan secundar dacă apar altele mai puternice, mai presante (o intersectare a cercurilor lui Hall cu lista priorităţilor Berelson-Steiner).

     Naturalismul (prin  David Hume, R.M. Adams, G.E.M. Anscombe) crede că judecăţile morale pot fi adevărate sau false şi pot fi cunoscute, dar nu prin intuiţie, ci omul poate fi bun sau rău raportându-se la fericire (eudaimonea din etica grecilor) sau la voia lui Dumnezeu. Naturalismul reducţionist crede că există adevăruri morale ce se pot exprima în termeni non-morali şi conduce la păreri diferite ce se reduc la bine şi rău. Există un naturalism hedonist, altul aristotelic şi un altul teologic, dar naturaliştii, după  G. E. Moore (Principia  Ethica), fac o greşeală comună: proprietatea bun nu poate fi confundată cu lucrurile bune (lista Berelson-Steiner).

     Subiectivismul afirmă că morala este subiectivă, iar opiniile morale nu se deosebesc prin nimic de celelalte opinii, numai că ele exprimă doar propriile dorinţe sau simţiri. Problema este abordată mai întâi de David Hume (Tratat asupra naturii umane, 1738), care spune că morala ţine de sentiment şi nu de raţiune. De aceea subiectivismului (John Dewey, W.D. Falk) îi urmează emotivismul, ca un progres; o judecată de valoare trebuie să fie susţinută de raţiuni pozitive, dar legătura dintre sentiment şi raţiune nu se rezolvă doar prin emoţie (determinante ce trimit la E.Hall).

      Relativismul îşi găseşte determinaţii în piramida lui Maslow şi în lista Berelson-Steiner, în sensul că nu crede în adevăruri morale universale, însă susţine morala ca fiind particulară, specifică fiecărei culturi sau societăţi în parte: unele se centrează pe criterii ale proprietăţii, altele pe criteriile menţinerii distanţei psihologice, apărare, dominare, contracarare, superioritate etc. Relativismul moral mediază conflictul dintre coduri (de pildă, în cazul emigranţilor, un cod  tradiţional, de familie, axat pe onoare, şi un altul, al ţării de  adopţie); adevărul moral şi legitimitatea sunt contingente istoric şi cultural. Chiar şi unii sofişti au pledat pentru relativism, lucru combătut de Platon (Theaitetos). Ulterior, s-a dezvoltat un relativism normativ, adoptat cu dificultate, după care nimeni nu trebuie să-l judece pe celălalt că adoptă valori diferite de ale sale (etapa a doua a preconvenţionalismului, după Kohlberg).

    În fine, prescriptivismul universal evită obiecţiile aduse naturalismului şi intuiţionismului şi se centrează (teorie semantică şi nu ontologică) pe raţionamentele despre judecăţile etice în funcţie de care se iau decizii morale. Judecăţile de tipul „se cuvine să...” sunt prescriptiviste, aidoma imperativelor simple,  iar prescriptivitatea este tocmai sarcina de a explica. „Se  cuvine să faci asta, dar nu o face”, dilemă de la care se pun probleme etice, se caută, nu se dau explicaţii, cum este cazul educaţiei morale actuale despre care vorbeam la început. Este evident acum de unde începe greşeala: nu numai că adultul cu obligaţii educative nu invită la soluţii morale, dar nici nu dă explicaţii şi, chiar mai mult, îşi abandonează rolul lăsându-l pe copil în afara sensului moral al vieţii şi se cantonează la baza piramidei lui Maslow şi la nivelul preconvenţional al lui Kohlberg. Lumea pe care o prefigurează această opţiune este una mai conflictuală şi mai greu de controlat decât aceea pe care ar propune-o orice cod moral.

      Evitând sancţiunea din descoperirea vieţii nu înseamnă că am eradicat-o şi din viaţă. Iar cei care refuză cu ostentaţie (re)lectura lui Piaget vor eşua  undeva pe axa Hall – Kohlberg –Maslow  în dezavuarea morală a celorlalţi. Orice schimbare de raport între moral şi imoral nu ar afecta nicicum morala. Sensul vieţii este unul moral, iar cursul istoriei îl urmează fiindcă orice altă alternativă ar însemna ezitare, impas, prăbuşire.

Iulian  Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)