Determinări laice și religioase în opera lui

Gala Galaction

Iulian Chivu

SEMICENTENAR

(Marți, 8 martie 2011, s-au împlinit 50 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului Gala Galaction, comemorat cu acest prilej la el acasa, în Dideștii Teleormanului, printr-o slujbă de parastas susținută de un sobor de preoți în frunte cu Episcopul Alexandriei și Teleormanului, PS Galaction. La Caminul cultural din localitate, a urmat un simpozion de comunicări și evocări cu participarea unor personalități  culturale din județ. I.C.)

Mi se pare greu de hotărât ce a însemnat precădere sau prevalență în originalitatea abordării mundanului în opera lui Gala Galaction dacă nu facem intersecția de rigoare dintre ceea ce a fost eșec laic și destin religios în viața autorului. Grigore Pișculescu, din Dideștii Teleormanului (n.16 aprilie 1879 – m.8 martie 1961), e adevărat că manifestă înclinații literare încă din anii liceului, când, la Sf. Sava, scrie singur o revistă poligrafiată (Zig-zag), dar adevăratul său debut se va produce la Adevărul ilustrat, în 1896, cu o schiță (Pe terasă), perioadă din care începe adevărata amiciție cu Tudor Arghezi, cu V. Demetrius, precum și cu N.D. Cocea (al cărui cumnat va deveni). Aceste începuturi îl îndeamnă să se îndrepte spre studiile universitare la Facultatea de Litere și Filosofie din București, numai că o chemare lăuntrică, după cum spun biografii scriitorului (vezi. Gh. Cunescu), îl face să abandoneze Literele și să se îndrepte spre Teologie (1899-1903), studii desăvârșite printr-un doctorat (1909) obținut la Cernăuți. Ocupă vremelnic un post de defensor eclesiastic, însă în primul deceniu al secolului al XX-lea se afirmă viguros ca scriitor, când îi găsim semnătura în mai toate revistele vremii și, în 1914, Editura Viața Românească îi publică volumul de debut Bisericuța din Răzoare, premiat de Academia Romană în anul următor. Acuzat de colaboraționism cu ocupantul german în perioada 1916-1918, în timp ce ocupa o dregătorie laică la Ministerul Cultelor, este destituit din funcția de defensor eclesiastic și singura lui sursă de trai o constituie scrisul. Hirotonit preot în 1922, este totuși multă vreme urmărit mai puțin de acuzațiile din afară, cât de un adânc proces de conștiință, consemnat în jurnalul său fără vreo urmă de clemență: „Mi-am tradat patria. Am avut, în timpul stăpânirii dușmane, o «purtare antipatriotica»”, își notează el descalificarea naționalistă. El traduce aceasta ca pe un oprobiu public, din moment ce la București i se refuză în 1926 ocuparea  unei catedre la Facultatea de Teologie, însă va găsi înțelegerea necesară la Chișinău.

Jurnalul lui Gala Galaction, după cum s-a mai spus, ar fi putut deveni un adevărat roman psihologic, dacă autorul nu și-ar fi distorsionat întrucâtva vina și îi cere Judecătorului Suprem clemența canonului de a plăti în rate propria culpă, după cum nota el însuși la 1 ianuarie 1925, când decide să treacă la traducerea Bibliei, pe care o va definitiva în 1938 cu ajutorul lui Vasile Radu, după ce singur tradusese Noul Testament în 1927. Răscumpărarea nu se făcuse în conștiința sa numai cu atât și călătorește spre locurile sfinte atât la Ierusalim, cât și la Muntele Athos. Însă părintele Gala Galaction va plăti după un scadențar riguros expiind prin literatură un păcat moral printr-o virtute estetică însă a fost cu adevărat „mare, adevarat scriitor, doar atunci cand si-a zidit viata in opera, nu opera in viata”. Și ca un caz rar la noi, „Galaction a fost mai aspru cu sine în planul realitatii efective decat în acela al ficțiunii, în viață decât în operă”. De aceea poate partea covârșitoare a operei sale rămâne sub semnul destinului implacabil și al  Dreptei Judecăți. Opera sa abundă în variațiuni pe aceeași temă: Moara lui Călifar, De la noi la Cladova, Gloria Constandini, În pădurea Cotoșmanei, Copca Rădvanului. Lânga apa Vodislavei, La Vulturi! , Zile și necazuri din Zaveră, Clopotele din Mănăstirea Neamt, centrate în special pe conflicte morale cu rezonanțe psihologice, ca și romanele La răspântie de veacuri (autobiografic),  Roxana  și Papucii lui Mahmud (cel mai izbutit dintre ele).

Bun cunoscător al tradiției epice orale, Galaction ne-a lăsat o operă de mitologie toponimică prin Copca Rădvanului, în care spaimele comunității se leagă de unele locuri fatidice, posedate de duhuri necurate sau de blesteme necunoscute și neispășite ca în cazul cuplului Mura Lautarul-domnita Oleana care plătesc cu viața consumarea unui hybris erotic, agravat prin apelul la serviciile magiei negre: „vioara lui Mură a țășnit din Olt în văzduh și a luat foc. Și zbura pe apa Oltului, devale, cu arcușul peste ea, și ardea cât o căpiță și cânta și juca...” Obsesia și substanța celei mai bune părți din literatura lui Galaction fructifică fie reprimarea, fie consumarea unui hybris, erotic de cele mai multe ori, alteori social ori nedeterminat, generalizat. Este și cazul pătimașului Gheorghe Catalina sau al nesăbuitei cadâne Soleima din povestirile cu același nume, damnați ai erosului precum si trioul idilic Frusina-Badea-Constantin Fierascu din Gloria Constantini, unde demonul erotic, transfigurat fantastic într-o flacără albastră, joacă năucitor deasupra aurului ispititor și care îi duce pe toti, inevitabil, la pieire, la fratricid. În aceeași notă se desfășoară și cazul rebelului Iordache Cojocarul, al carui cap cade în povestirea Langa apa Vodislavei, ca „ispașă" pentru un alt fel de hybris – adică de vanitate a confruntării cu destinul, generat temperamental, dar consumat social prin violență, motiv care în literatura greacă conducea, după cum se cunoaște, la prăbușirea tragică a eroului și să amintim aici orfismul sau motivul lui Oedip.

În aceeași arie tematică se poate înscrie și pactul cu diavolul, motiv prezent și pilduitor în epica populară, de unde se inspiră autorul când scrie Moara lui Călifar, pe un motiv folcloric cunoscut dintr-o povestire a tatălui sau. Aici, Pentru Stoicea, flăcau mândru, dar sărac, ține cu tot dinadinsul la o „căpătuire" cu orice preț, o revanșă asupra destinului ceea ce nu poate izbândi decât cu prețul vânzării sufletului la sfatul bătrânului morar Călifar, vrăjitor și legat al Satanei prin partea locului; „comorile Satanei" dovedindu-se însă pierzătoare de sine. De aici Gala Galaction relevă drumul spre păcat, în sensul lui creștin, supramoral, precum în Plecarea Drozilei, ori De la noi la Cladova în care destinul  cuplului Borivoje, nevasta prea tânără a lui jupân Traico, și popa Tonea se arată a fi fatal. Respinsă, Borivoje cade la boală. Lucrul acesta îl află și preotul Tonea care găsește în credința lui misionară tăria de a invinge ispita demonică, înfățișată în chip de femeie. El, ca un slujitor al altarului, se roagă pentru femeie ca ființă slabă când aude că este pe moarte și găsește de cuviință să treacă Dunărea ca să o împărtășescă, judecând că este cel mai în masură din punct de vedere psihologic să o facă. Moartea Borivojei este simbolică și, pentru aceasta, finalul este o izbăvire simultană, o convergență întru iertare și pentru ispită și pentru slăbiciune, ambele stingându-se sub taina spovedaniei și cea a euharistiei.

O variațiune pe aceeași temă este și subiectul romanului Roxana (1930), în care soția omului de afaceri Atanasie Ceaur trece de la dragostea cu păcat pentru un tânăr preot la dragostea cea de Dumnezeu, femeia determinându-și soțul, la insistențele preotului, să o mântuie de ispita diabolică prin sprijinirea ctitoriei unui sfânt lăcaș de cult, preotul având de această dată harul de a converti gândul păcătos în prinos de evlavie. Întorcându-ne spre laicul din opera lui Galaction, și el la fel de elaborat, nu avem dreptul să trecem cu vederea peste romanul Papucii lui Mahmud (1932), a cărui acțiune  se desfășoară în bună parte în Roșiorii de Vede, pare-se undeva în preajma Bisericii Serdăreasa, într-o dugheană, după Războiul de Independență, când Sandu Pantofaru îl ucide pe turcul Mahmud, pripășit într-o formă de prizonierat în urbea de pe Vedea. O logică inversă, sau mai degrabă bipolară a catharsisului; eliberarea de sub presiunea păcatului, cenzurat de o conștiință ce nu poate fi înșelată nici măcar de gândul că Mahmud era un păgân. Sandu Pantofaru își impută un păcat creștin, acela de a fi făcut el judecată, încălcând simultan una din poruncile Decalogului (să nu ucizi) și cuvântul Mântuitorului din Predica de pe Munte:„Nu judecați ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”(Matei;7.1-2). Obsesia vărsării de sânge îl duce pe Sandu Pantofaru în pragul unei depresii decompensate într-un soi de furor docilum. Face o mie de perechi de papuci cu care pleacă spre Istanbul în  ideea că în poligamia lui păgână, Mahmud va fi avut mai mulți copii pe care nu mai are cine să-i încalțe din culpa pe care încearcă a o ispăși îngroapându-l pe Mahmud creștinește în cavolul  familiei sale, iar el urmează a se stinge în pământ păgân. Compensarea este un act doar de conștiință, dar nu este și o izbăvire, chiar dacă turcul, istoricește vorbind, precum în cunoscuta nuvelă La Vulturi!, și-ar fi meritat soarta, fiindcă pe acest meleag creștinat de Apostolul Andrei încă de la nașterea neamului nostru, turcii vărsaseră mult sânge nevinovat și prihăniseră sufletele atâtot creștini.

Desigur, că bătrânul staroste al ciobanilor de pe Iablanicioara, moș Dănilă, a cărui avere fusese de două ori făcută cenușă și spulberată de puhoiul otoman, s-ar fi răzbunat fără a fi adus vreun prejudiciu sentimentului său numinos nici în mirum, nici în tremendum, și cu atât mai puțin în fascinans; fiindcă uimirea întru puterea lui Dumnezeu nu ar fi fost zdruncinată, nici teama de judecată nu s-ar fi transformat în culpă, iar orizontul său creștin ar fi rămas sub semnul echilibrului.Acest filon tematic urmat de Gala Galaction pare să fi urmat ideea întru care se naște personajul Sandu Pantofaru, iar reproșul pe care și-l face prozatorul și clericul după „trădarea de neam” despre care vorbea în Jurnalul său și pe care am evocat-o încă de la început ca pe o predestinare izbăvitoare merge simultan în sensul expierii, dar mai ales în acela al desăvârșirii pe care însuși Mântuitorul le-o recomandă apostolilor săi (Matei; 5.48) spre a se feri de ispita păcatului și de imprevizibila reacție păgână:„Voi, dar, fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârșit este”. Întru aceasta, personajele lui preferă apolinicul, nu dionisiacul, iar dacă riscă dionisiacul îl plătesc apolinic spre afirmarea a ceea ce Heidegger numea Dasein. Personajele lui, sartrian ființe irepetabile, nu cunosc alteritatea, iar conștiința lor totdeauna depășește existența nu în numele ființei ca atare, ci în numele sensului ei creștin. De aceea  răul este doar ceea ce împiedică binele să fie deplin, după cum spunea același Sartre. Iată de ce cred, la cincizeci de ani de la trecerea părintelui Gala Galaction în lumea celor drepți, că el a servit chemarea unei desăvârșiri a Sinelui sub un spiritus censor superior prin faptă creștinească, vrednică de laudă peste veac.

Iulian Chivu

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com