|
|
|
|
            |
|
DEVOŢIUNI EXTRALITURGICE 1 NOIEMBRIE – SOLEMNITATEA TUTUROR SFINŢILOR 2 NOIEMBRIE – ZIUA TUTUROR RĂPOSAŢILOR
Cezarina ADAMESCU, Agero
Conform tradiţiei, în Biserica universală, luna noiembrie este închinată devoţiunilor pentru sufletele celor plecaţi de lângă noi. Chiar din prima zi este comemorată Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor care, murind pentru ei înşişi şi pentru păcat, încă din timpul vieţii, şi-au luat crucea de fiecare zi şi, după îndemnul lui Isus Cristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, L-au urmat, ajungând deja în gloria cerească, la adevărata fericire şi la viaţa veşnică. Într-adevăr, în această zi, sunt sărbătoriţi toţi sfinţii, de orice rasă şi cultură, de orice vârstă şi condiţie; aceia pe care Biserica i-a declarat sfinţi, aceia pe care poporul lui Dumnezeu i-a venerat, aceia pe care îi cunoaştem şi-i preţuim. Îi prea mărim astăzi pentru că ne-au arătat calea Evangheliei şi le mulţumim pentru că ne-au transmis iubirea şi au trezit în noi speranţa şi credinţa. A-L urma pe Isus Cristos cu inima săracă – este calea spre sfinţenie, spre o existenţă nouă. Existenţă care, chiar şi prin suferinţă ne conduce la plinătatea vieţii, la adevărata fericire, şi ne oferă bucurii nepieritoare, adevăratele bucurii: Lumina lui Cristos, pacea fără sfârşit. Sfânt este cel care, în viaţa lui, îl are mereu ca punct de referire pe Isus Cristos. Chemarea la sfinţenie este universală, însă modelul pentru mântuirea noastră rămâne mereu Cuvântul Întrupat, trimis de Tatăl. Mesajul fericirilor constituie un program şi o regulă de viaţă care nu coincide cu modul de a gândi al oamenilor. În lumea în care trăim, ceea ce contează nu este a fi săraci, a fi umili, a fi persecutaţi, a fi blânzi; societatea de azi ne învaţă să trăim mai mult logica egoismului şi a egocentrismului. Cum poate mesajul fericirilor să devină regulă de viaţă şi calea spre sfinţenie? Credinciosul este cel care, lăsând să acţioneze în sine Duhul Învierii, acceptă să privească lumea, istoria, realitatea cu ochi diferiţi: ochi transformaţi de Duhul Sfânt care ne permite să găsim calea care duce la fericire: este istoria Domnului Isus. De mărirea sfinţilor se bucură împreună cu noi toţi Îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu. Întrebare legitimă: Este posibilă sfinţenia astăzi? Biserica dă mărturie în acest sens. Şi, la întrebarea psalmistului: „Cine va putea să urce pe muntele Domnului?/ Cine va sta în locul său cel sfânt?/ Cel care are mâinile nepătate şi inima curată,/ Cel care nu ia în zadar numele Domnului”(Ps. 23, ş.2,3-4 ab 5-6) acesta este indicat cu precizie, este ales, este desemnat, pus deoparte, chemat, trimis, îndreptăţit şi mântuit: „Acesta va primi binecuvântarea Domnului/ şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său./ Acesta este neamul celor care îl caută pe Domnul, / al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob. (Ps. 23,5-6). Însuşi antifonul la Evanghelie arată chemarea lui Isus Cristos şi promisiunea de odihnă şi de viaţă veşnică: „Alleluia! Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, spune Domnul şi eu vă voi da odihnă. Alleluia!”(Mt. 11,28). Cuvântarea de pe Munte, cu promisiunea Fericirilor şi apoi, atenţionarea şi admonestările pentru cei care refuză a face voinţa Domnului, se regăsesc în pericopa evanghelică de astăzi şi constituie chintesenţa credinţei creştine. Anul 2009 – este dedicat sfinţirii preoţilor – cei care, călăuziţi de Duhul Sfânt pentru a fi mai asemănători Chipului lui Cristos, Bunul Păstor, au grijă de sufletele credincioşilor. Un lucru esenţial se desprinde din aceste cuvinte biblice: A fi sfânt nu înseamnă a face minuni. Dumnezeu este Cel care face minuni. Sfinţii mijlocesc, dar Dumnezeu înfăptuieşte. E adevărat că Dumnezeu face minuni şi fără mijlocirea sfinţilor. Există sfinţi şi în zilele noastre, chiar dacă, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, Parohul de la Rohia, adevărata sfinţenie nu consistă în a te urca pe un stâlp ori a trăi într-o peşteră, ci, trăind în vârtejul lumii, a-i cunoaşte şi accepta pe oameni, aşa cum sunt ei, cu toate slăbiciunile şi nevredniciile lor. Şi, exemplul cel mai edificator este oferit chiar zilele acestea, când arhimandritul Teofil Pârâianu de la Mănăstirea „Sâmbăta de Sus” – s-a mutat la Domnul. El nu a trăit izolat de lume, ci, în pofida cecităţii sale, a colindat printre oameni şi i-a învăţat, i-a îndrumat cum să ajungă la perfecţiunea creştină: prin rugăciune, prin înfrânare, prin post şi abstinenţă, prin fapte bune. Dar mai ales, printr-o credinţă şi încredinţare totală la voinţa lui Dumnezeu. În ziua de 2 noiembrie creştinul pios îşi aminteşte de cei plecaţi la Tatăl în ziua de Pomenire a Tuturor Răposaţilor. Creştinul nu trăieşte doar pentru sine ci, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine; căci dacă trăim, pentru Domnul trăim şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.” (Rom. 14, 7-9). Evlavia către sufletele celor ce suferă în focul curăţitor al Purgatoriului este răspândită la toţi creştinii, nu numai la catolici, pentru că toţi se toată pentru cei răposaţi, deci pentru cei ce se află într-un loc de aşteptare, de trecere, unde pot fi ajutaţi de noi cu rugăciuni, jertfe, celebrarea Sfintei Liturghii, spre a le dobândi iertarea păcatelor şi trecerea spre locul fericirii veşnice. În Biserica Universală, existenţa Purgatoriului şi a necesităţii de a ne ruga pentru sufletele care aşteaptă curăţirea deplină înainte de a se prezenta în faţa Domnului – este un act de Credinţă. Evlavia care se practică faţă de aceste suflete se manifestă prin rugăciuni, făcute împreună cu Biserica sau în particular, prin sfintele slujbe pentru cei răposaţi, prin pomenile ce se fac cu acest scop, prin dobândirea indulgenţelor pentru aceste suflete, prin diferite fapte bune care se săvârşesc pentru a veni în ajutorul lor. De aceea, Sfânta Biserică a consfinţit o lună întreagă pentru ajutorarea acestor suflete. Printr-o meditaţie, o rugăciune, o lumânare, o decadă de Rozariu, o mică milostenie, cei rămaşi îşi îndeplinesc datoria sfântă, devenită poruncă a Bisericii, de a-şi îndeplini obligaţiunile faţă de răposaţi. O altă formă de evlavie este oferirea Sfântului Sânge al lui Isus pentru cei morţi, evlavie instituită de Sfântul Gaspar de Bufalo, apostolul devoţiunii către Preasfântul Sânge, pe care o prezentăm aici pe scurt.
OFERIREA SÂNGELUI PREASFÂNT PENTRU CEI MORŢI
1.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat în timpul dureroasei agonii din Grădina Ghetsimani, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul….. Odihna cea veşnică dă-le-o lor Doamne şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească, să se odihnească în pace. Amin. 2.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat în timpul Crudei biciuiri şi a încoronării cu spini, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul… Odihna cea veşnică…. 3.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat pe drumul Calvarului, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul… Odihna cea veşnică… 4.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat în timpul răstignirii şi a celor trei ore de agonie pe Cruce, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul… Odihna cea veşnică… 5.Veşnice Părinte, îţi ofer Sângele lui Isus, Fiul tău preaiubit, pe care El L-a vărsat din rana Preasfintei Sale Inimi, pentru eliberarea sufletelor binecuvântate din Purgator, în special pentru sufletul… Odihna cea veşnică… Pentru ce moare omul? – Iată o întrebare care a tulburat omenirea. Nu este persoană care să nu-şi pună întrebări despre marile mistere ale umanităţii: naşterea şi moartea. Să vedem ce ne spune Biserica Orientală: „Însăşi Sfânta Scriptură, de la începuturi, ne arată că: „Omul moare că n-a rămas în ascultarea bogată, în fericire, unde-l aşezase Dumnezeu şi a mâncat din pomul oprit de la care Dumnezeu i-a poruncit să nu mănânce, s-a semeţit şi s-a umplut de slavă deşartă, păcatul alterându-i frumuseţea chipului, <împleticind sufletul în pofte pătimaşe>”. Nimeni, aşadar, să nu spună că: „mă ispiteşte Dumnezeu” că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi nici nu ispiteşte pe nimeni. Fiecare, momit şi târât de pofta sa, se ispiteşte singur. Pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, săvârşeşte, naşte moartea. „Nu iubiţi lumea şi nici cele din lume! De iubeşte cineva lumea, în acela nu este dragostea Tatălui. Pentru că toate cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci din lumea aceasta. Lumea însă trece cu poftele ei, iar cel ce face voia lui Dumnezeu va rămâne în veac.” (1 Ioan, 2, 15-17). Acestea au atras şi atrag blestemul lui Dumnezeu asupra protopărinţilor şi asupra noastră, a tuturor oamenilor, zicând: „Pământ eşti şi în pământ vei merge!” (Fac. 3, 17-19). Aşadar omul moare pentru că a fost blestemat de Dumnezeu. „pentru că ai ascultat de vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va rodi el…În sudoarea feţii tale vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3, 17-19). Cum au murit şi mor oamenii? Indiferent de vârstă, sex şi starea lor materială oamenii mor astfel: sufletul sau duhul iese din trup, se desparte de el, pe un timp îndelungat, până la sfârşitul lumii acesteia trecătoare, învierea obştească, până la a doua venire a Domnului nostru Isus Cristos. După ieşirea sufletului, trupul rămâne mort, fără suflare, nemişcat, fără nici o simţire. Ce face sufletul omului după ieşirea din trup? După ieşirea din trup, aşadar, după despărţirea de el, sufletul se duce la cer; merge la Dumnezeu, cel care dintru început l-a creat bun, frumos şi minunat. Ce se face cu trupul omenesc după moartea sa? Trupul omenesc, fiind un trup stricăcios, adică din pământ, din trupul lui Adam, şi el zidit din ţărână şi din Eva, făcută din coasta lui Adam, deci o pereche de oameni stricăcioşi, putrezeşte, şi trebuie îngropat. Sufletul însă, fiind creat din suflarea lui Dumnezeu scapă de această corvoadă. Omul poate aşadar scăpa de păcatul strămoşesc prin: botezul creştin, împlinirea făgăduinţelor date la Sfântul Botez, sfânta spovedanie adevărată, Dumnezeiasca Împărtăşanie cu Prea Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus Cristos, prin dezbrăcarea de omul vechi şi îmbrăcarea cu omul cel nou. (Efs. 4, 22-24; Colos. 3,9-10).
(Din: PRIVEGHIUL CREŞTINESC de protosinghel Nicodin Măndiţa.)
Cezarina ADAMESCU, Agero 1 noiembrie 2009
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >> |
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
