Dialogul iubirii în Cântarea Cântărilor

(Cânt 1, 9-17)

Teolog  greco-catolic Alexandru Paul Gherman

Cântarea Cântărilor este o creaţie unică prin genul şi frumuseţea ei, subiectul ei este iubirea, care este una singură, fie că dintre Solomon şi Sulamita, fie alte persoane care ar putea arăta şi exprima iubirea adevărată. O altă interpretare ca a lui Origen, această carte exprimă cel mai bine iubirea lui Cristos faţă de Biserică. Sfântul Ioan al Crucii interpretează această carte ca arătând iubirea mistică a sufletului către Dumnezeu, sau iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul Israel.

Dialogul iubirii este prezent în cartea Cântarea Cântărilor prin ochii a două mari personalităţi teologice din vechime şi anume Origen şi Sf. Grigorie de Nyssa.

Origen este primul scriitor creştin care a prezentat în forma neîntrecută explicaţia raportului tainic dintre Logosul întrupat şi Biserica creştină, de aceea, influenţa interpretării lui se va răsfrânge asupra spiritualităţii întregului ev mediu răsăritean şi apusean. Sfântul Grigorie de Nyssa înţelege că luată ca o simplă descriere a unei iubiri între un tânăr şi o tânără, Cântarea Cântărilor poate trezi în minte înţelesuri întinate astfel el vrea să înţeleagă o altă partea textului, cea care arată iubirea dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc, pentru ca în acest caz, cel ce o citeşte să fie ridicat la înţelesuri neîntinate şi spirituale.

Cânt 1, 9: Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te asemăn eu, draga mea!

Origen explică faptul de ce este comparată iubita Mirelui cu un telegar înhămat la carele lui Faraon. În primul rând se ştie că mirele este un călăreţ, căci profetul Avacum zice: Carele lui sunt de biruinţă (Avac 3, 8). Telegarul se deosebeşte de Domnul care este Cuceritorul corabiilor lui Faraon şi a căpitanilor săi, a călăreţilor, cailor şi carelor lui. Tot aşa şi mireasa se deosebeşte de toate fiicele care nu sunt alese, cu cele ce nu aparţin Bisericii. Deci dacă mireasa are un suflet bisericesc, atunci ea este mai bună decât toate sufletele şi dacă nu este mai bună dacă nu are un suflet bisericesc este astfel asemănată cu telegarul înhămat la carele lui Faraon[1].

O altă interpretare mistică ar fi aceea că spiritul Faraonului şi spiritele malefice ar putea şi carele Faraonului ce persecută poporul lui Dumnezeu. Se ştie defapt că demonii ispitesc şi persecută sufletul celor sfinţi, dar Dumnezeu nu a lăsat una ca asta să scape de sub control. Astfel Soţul îşi apără mireasa pe care o iubeşte mult şi căruia îi oferă protecţia şi toată cinstea. Astfel cavaleria lui Dumnezeu excelează în faţa cavaleriei Faraonului şi astfel şi Biserica lui Cristos, soţia lui care este cea mai frumoasă dintre femei excelează în faţa tuturor celor care trăiesc sub influenţa Faraonului, adică a răului. În fruntea cavaleriei lui Dumnezeu este Cuvântul său, adică Cristos care s-a întrupat în această lume pentru a-i salva pe cei păcătoşi: Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Isus Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. (1Tim 1, 15). Astfel se arată şi semnificaţia acestui verset, aşa cum poporul, cavaleria care trăia în păcat, adică sub influenţa şi robia Faraonului, a fost eliberat de Dumnezeu aşa şi noi, prin Cristos am fost eliberaţi. Biserica este formată din mai multe suflete, care formează cavaleria lui Dumnezeu, cavalerie care este foarte dragă lui Dumnezeu[2]. Compararea iubitei cu o iapă înhămată la carul lui Faraon este o expresie ciudată pentru mentalitatea europeană, însă nu şi pentru popoarele semitice din Orient, de exemplu pentru arabi. În interpretarea alegorică înhămarea la carele lui Faraon este robia babilonică, asemănată cu cea egipteană[3]. Sfântul Grigore de Nyssa are o altă tălmăcire asupra acestui verset. Se spune că împotriva călărimii lui Faraon a fost ridicată o altă putere, anume norul şi toiagul, vântul aprig şi marea despărţită în două, adâncul de praf, zidul de valuri şi adâncul uscat descoperit în mijlocul puhoaielor de apă. Deci împotriva lui Faraon nu s-a ridicat nici o călărime, şi astfel e greu de aflat cu ce călărime este asemănată mireasa. Însă Cuvântul şi-a înarmat puterea Sa potrivit cu oastea vrăjmaşilor, însă era o putere nevăzută numită tot călărime. Este vorba de oastea îngerească despre care proorocul Avacum spune: Am văzut caii Tăi şi călărimea e mântuire Ta (Avac 3, 8) iar David a spus: Carul lui Dumnezeu este de zeci de mii de ori înmulţit (Ps 67, 18). Deci mireasa este asemenea unei armate mult mai numeroase şi mai sfinte. Ea are plinătatea frumuseţii, tăriei, biruinţei care duce la apropierea de Dumnezeu. Ea s-a curăţit astfel prin biruinţa armatei Cuvântului de tot ce s-a curăţat şi poporul Israel prin ieşirea din robie: s-a curăţat de toate plăgile Egiptului, de sânge, de rău, de întuneric, de lăcuste, de gângănii, de grindină, de ploaia de foc şi de celelalte[4].

Cânt 1, 10: Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi între cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritar.

În gândirea lui Origen, Mirele laudă frumuseţea miresei şi se înflăcărează de roşeaţa obrajilor ei. Pe obraji se vădeşte frumuseţea unei femei. Noi înţelegem aici prin obrajii miresei frumuseţea sufletului, iar după buze şi după limbă se observă înţelepciunea ei. Gâtul ei este un şirag de mărgăritare. De obicei, mărgăritarele sunt o podoabă ce se pune la gâtul femeilor, însă gâtul miresei în sine este o podoabă[5].

Pentru a înţelege acest v. trebuie să observăm cum îndruma Sfântul Apostol Paul comunitatea din Corint: Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup? Şi urechea dacă ar zice: fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădulare pe fiecare din ele, în trup, cum a voit (1 Cor 12, 14-18). Iar apoi a zis: Iar voi sunteţi trupul lui Cristos şi mădulare (fiecare) în parte (1 Cor 12, 27). Apoi scriind Efesenilor a zis: spuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnul, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Cristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Cristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Cristos a iubit Biserica, şi s-a dat pe sine pentru ea (Ef 5, 21-25). Iar apoi a zis: Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Cristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului lui din carnea lui şi din oasele lui (Ef 5, 29-30). Astfel observăm că Biserica fiind soţie a lui Cristos este astfel şi membră a corpului lui Cristos. Ochii ei sunt cei care arată lumina şi inteligenţa, urechile ei sunt cele care ascultă cuvântul, mâinile ei sunt pentru a face opere de caritate. Obrajii ei indică acea parte a trupului care ne oferă nobilitatea şi puritatea sufletului şi este astfel membră a Bisericii ce cultivă frumuseţea castităţii[6].

Sfântul Grigore de Nyssa leagă tot de cavalerie acest v. şi în special de cai. De aceea laudă gâtul care se încovoie în chipul cercului, ceea ce vedem întâmplându-se la caii mândrii, căci arcul cercului, al cărui chip aminteşte gâtul, face calul mai frumos decât este, îl face să privească la paşii proprii ai picioarelor, iar prin aceasta îşi face drumul neîmpiedicat şi sigur, nelovindu-se de vreo piatră şi necăzând în vreo groapă. Astfel şi sufletul trebuie să privească spre el însuşi şi să meargă cu sârguinţă pe drumul sfinţeniei, ocolind şi sărind peste toate piedicile ce se ivesc în drum din partea ispitelor. Acest arc de îndoire al gâtului în greceşte se numeşte ormiskos, care este diminutivul de la ormos. Ormos se traduce prin golf. Astfel o altă interpretare este aceasta că aşa cum golful este mijloc de liniştire, relaxare şi bine-dispunere a corăbierilor ce vin şi se opresc în el după ce au sosit de pe marea agitată, aşa şi sufletul trebuie să se simtă în Biserică, iubita Mirelui[7].

Cânt 1, 11-12: Făuri-vom pentru tine lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint. Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă.

Origen interpretează astfel acest v.: în timp ce regele stătea la masa sa, căci odihnindu-se a adormit ca un leu şi ca un pui de leu (Fac 49, 9) şi în timp ce mireasa aştepta trezirea lui, prietenii miresei au făgăduit să îi facă imitaţii de aur şi argint. În spatele acestui v. se ascunde vestirea patimilor Mirelui. Mireasa răspunde la oferta Mirelui prin afirmaţia: nardul meu a revărsat mireasmă (Cânt 1, 11b)[8]. Evangheliile anunţă faptul că va veni o femeie având un alabastru plin cu mir de mare preţ (Mt 26, 7). Această femeie este una Sfântă, al cărei nume îl dă Ioan: Maria. Ea avea un vas de alabastru plin de mir adevărat, de mare preţ, pe care l-a vărsat pe capul lui Isus. Apostolii s-au întristat, iar Iuda a zis: se putea vinde mirul acesta pe trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor (In 12, 5) însă Isus, Mântuitorul nostru a zis: pe cei săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe mine nu mă aveţi totdeauna. Căci ea turnând mirul acesta pe Trupul meu a făcut-o întru înmormântarea mea. Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, se va spune ce a făcut ea întru pomenirea ei (Mt 26, 12-13). Ea este chipul aceleia despre care se zice nardul meu a revărsat mireasmă căci Maria a revărsat mirul pe capul Domnului. Deci faptele cele bune au miros de bună mireasmă, iar păcatele împrăştie un miros dezgustător: împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele, de la faţa nebuniei mele (Ps  37, 5). Aici este vorba de un nard spiritual, nu despre un parfum ce îl putem simţi cu trupul[9]. În gândirea Sfântului Grigore Teologul, după ce frumuseţea sufletului a fost asemănată cu călărimea care a nimicit carele egiptenilor, adică cu oastea îngerească, iar Bunul Călăreţ spune că frâul acelei călărimi este curăţia pe a cărui gât este pusă o podoabă, un lanţ ce străluceşte de virtuţi, unii adăugă la această frumuseţe podoabe de aur în care ţintuiesc şi curăţia argintului. Deci pentru a putea duce pe Mire, pe Călăreţ, aceşti cai trebuie să fie împodobiţi pentru a putea duce pe cale mântuirii. Acesta îşi potriveşte calul de sus, de peste nori, în vederea mântuirii, fie că vine şi în noi, în sufletul nostru, nu e nici o deosebire în ce priveşte înţelesul. Adâncul sufletului se află tot atât de mult deasupra norilor tulburi ai patimilor şi ai grijilor lumeşti care ne îngustează orizontul, ca şi seninul cerului care nu arată niciun hotar prin transparenţa lui. Deci slujitorii împăratului pregătesc calul spre primirea lui, prin astfel de podoabe, iar pentru Dumnezeu este acelaşi lucru a fi în cineva şi a fi deasupra cuiva şi deci, în înţelesul trupesc, calul este făcut pat[10]. Trebuie să observăm faptul că aceste podoabe sunt făcute cu asemănările aurului şi nu cu aurul în sine şi sunt ţintuite cu argint, nu sunt cu argint însuşi. Acestea arată faptul că nu ne este dat tot binele, căci nu poate fi înfăţişat binele mai presus de înţelegere, astfel nu se poate da învăţătura completă despre firea negrăită, ci doar cât poate firea umană să înţeleagă în mod limitat. Doar prin credinţă, sufletul călăuzit de aceste înţelesuri, spre cuprinderea celor necuprinse poate face să sălăşluiască în sine firea care este mai presus de toată credinţa.  Referitor la nardul Domnului, Sfântul Grigore spune că neprimind prin cugetare aurul curat al dumnezeirii, sufletul primeşte mireasma ei prin simţirea mirosului său, curăţit prin virtuţi sau prin iubire. Sufletul răspândeşte prin virtuţi o mireasmă sau o respiraţie curată, care este în acelaşi timp o simţire a miresmei lui Dumnezeu. Nardul lui Dumnezeu este amestecul virtuţilor noastre cu bunătăţile lui, sesizate de simţirea înmiresmată a sufletului. La fel cu mireasa, urmând prin virtuţi pe mire şi zugrăvind în sine frumuseţea ne-apropiată din roadele spiritului, aşa şi Sfântul Apostol Paul a spus că el este buna mireasmă a lui Cristos, făcând să miroase în sine harul acela ne-apropiat şi mai presus de toate. Observăm că virtuţile sunt pe de-o parte rolul stăruinţelor noastre, pe de altă parte, stăruinţele acestea sunt cu putinţă prin ajutorul harului[11].

Cânt 1, 13: Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei.

În gândirea lui Origen, iubitul meu este mănunchi de mir pentru mine, înseamnă iubitul meu este pentru mine o picătură. Aici se referă la mire, la Mântuitor care printr-o uriaşă putere şi dintr-o mare măreţie divină a coborât pe pământ. Aceasta este picătura pe care a cântat-o proorocul Miheia când a zis: te voi aduna pe tine Iacobe, tot, şi voi strânge acea picătură ce a mai rămas din Israel (Mih 2, 12). Venirea Mântuitorului în trup, după profeţi, era piatra desprinsă din înălţime, căci nu tot muntele a coborât pe pământ şi limita umană nu putea cuprinde măreţia muntelui întreg. Numai o piatră din munte, o piatră a poticnirii, o stâncă de sminteală (1 Pt 2, 8) a coborât în lume. Cu alte cuvinte putem spune că este o picătură căci toate naţiunile sunt considerate o picătură de apă pe marginea unei găleţi (Is 40, 15). Trebuia deci ca Isus, cel ce s-a făcut tuturor toate pentru mântuirea noastră să devină o picătură pentru ca neamurile să fie eliberate[12].

Mănunchi de mirt între sânii mei este iubitul meu pentru mine. Cine este mai fericit ca acela care are ca oaspete al inimii, între sâni, în pieptul său, Cuvântul lui Dumnezeu? Profetul Iezechiel spune: el înnoptează între sânii mei. Dacă sânii tăi nu s-au desfrânat (Iez 23, 3). Aici, mireasa este o fecioară care are sânii nedesfrânaţi, care sunt întinşi şi umflaţi de pudoarea feciorelnică. Ei sunt cei care primesc Cuvântul şi pe Mire. La Iezechiel, în pasajul unde Ierusalimul este dojenit de cuvântul lui Dumnezeu, i se spune acestea că în Egipt s-au desfrânat sânii tăi. Femeile fecioare au sânii nedesfrânaţi, dar aceştia sunt sânii desfrânatelor care devin moi sub pielea prea largă[13].

Sfântul Grigore de Nyssa are o interpretare asemănătoare şi anume că femeile iubitoare îşi făceau trupurile plăcute bărbaţilor, ascunzând în lăuntrul veşmintelor vreo aromă ca să nu răspândească din ele mirosul propriu, ci trupul să se unească cu mireasma aromată. Iubita Mirelui ar spune că buchetul ce îl atârnă de gâtul ei, pe piept, prin care trupul ei miroase frumos, nu are în sine vreo aromă mirositoare, ci pe însuşi Domnul care s-a sălăşluit în buchetul conştiinţei, petrecând în inima ei. Locul inimii este în mijlocul sânilor. Mireasma buchetului porneşte din locul în care stă binele, ca într-o vistierie. Dar se spune că inima este şi izvorul căldurii din corpul uman, de la ea căldura trece prin artere, încălzind toate mădularele corpului. Tot aşa, cei care l-au primit pe Cristos în suflet şi şi-au făcut inima buchet al acestei miresme îşi face toate deprinderile vieţii ca pe nişte mădulare ale trupului, încălzite de spiritul ce străbate din inimă, nici o fărădelege ne-răcind iubirea faţă de Dumnezeu, în nici un mădular al trupului[14].

Cânt 1,14: Iubitul meu e ciorchine de ienupăr, din Enghadi, de la vii cules.

Ienupărul este aici începutul Cuvântului, sămânţa sa, începutul înfloririi Cuvântului. Iubita Mirelui nu spune doar: iubitul meu este un ienupăr în floare, ci adaugă şi pentru mine pentru a se înţelege că peste tot nu există decât un singur ciorchine de ienupăr. Acest ciorchine al miresei se află „în viile din Enghadi”, ceea ce înseamnă ochiul ispitei. Viaţa omului pe pământ este o ispită, deci atâta timp cât noi trăim suntem ispitiţi, aşa cum şi Mirele a fost ispitit trăind printre noi. Câtă vreme trăim în lumea aceasta, noi suntem în viile din Enghadi, iar săditorul, Isus Cristos, ne va muta de aici la El, dacă vom fi vrednici[15]. După Sfântul Grigore Teologul, aici mireasa doreşte să se bucure de mugurele în floare, căci pruncul nou-născut Isus, care sporeşte în cei ce l-au primit pe el în chip felurit, întru înţelepciune, vârstă şi har, nu e acelaşi în toţi. El este după măsura celui în care este şi potrivit cu puterea celui le-l cuprinde, vrea să se arate fie prunc, fie mai în vârstă, fie desăvârşit după firea viţei, care nu se vede în vie totdeauna cu aceeaşi înfăţişare, ci şi schimbă înfăţişarea cu vremea, înflorind, prinzând rod, desăvârşindu-se, făcându-se copt. Via îşi vesteşte rodul său, care nu e încă copt pentru vin, ci aşteaptă plinirea vremii, dar nu e cu totul neputincios pentru îndulcire, căci înainte de gust veseleşte mirosul sufletului cu aburii nădejdii în aşteptarea bunătăţilor, îndulcind simţurile. Enghadi este locul bun pentru îngrăşarea ciorchinilor după unii geografi. Aşa cum omul credincios se face pom pururea verde, îngrăşându-se prin curgerile apelor şi dându-şi rodul la vremea cuvenită, tot aşa şi via Mirelui sădită în Enghadi sau în locul gras, adică în cugetarea adâncă ce e adăpată şi susţinută în creştere de legea divină, a rodit acest mugure bogat, înflorit, în care vede pe cultivatorul şi îngrijitorul ei[16].

Cânt 1, 14-15: Cât de frumoasă eşti tu, draga ea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi. Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cât de drăgălaş eşti tu! Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat.

În gândirea lui Origen, mireasa nu este frumoasă, doar atunci când se apropie de Mire, de Cuvântul lui Dumnezeu. Odată ce se apropie, Mirele o face desăvârşită, nu doar frumoasă de aceea este folosită repetiţie în cazul miresei: Cât de frumoasă eşti tu, draga ea! Cât de frumoasă eşti! Mireasa are ochi de porumbiţă, asta este un alt elogiu adus ei. Cel care aruncă privirea spre o altă femeie, fiind aprins de poftă, acela a săvârşit adulter în inima sa şi nu mai are ochi de porumbiţă. Însă cel care are ochi de porumbiţă vede just şi merită îndurare. Aici înţelesul poate fii ca ochii să fie trupeşti, cu toate că se poate referi şi la ochii spirituali. Deci creştinul trebuie să înţeleagă legea divină pentru a avea ochi de porumbiţă astfel de ochi are şi mireasa care predică Evanghelia, o iubeşte şi o face cunoscută. Mireasa, la rândul ei, oferă elogii Mirelui: Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cât de drăgălaş eşti tu! Iar apoi adaugă: Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat. Acest pat în care se odihnesc Mirele şi mireasa este corpul omenesc, căci dacă slăbănogul care stătea în pat şi căruia Domnul i-a poruncit scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta (Mt 9, 6) zăcea înainte de a fi tămăduit pe slaba îmbinare a picioarelor sale, iată a fost întărit de puterea divină. Nu este vorba aici de patul pe care dormea, iar slăbănogul nu a luat patul ca obiect şi a plecat, ci este vorba de suferinţa din suflet, care i-a fost ştearsă, astfel patul îi este curat acum[17].

După teologia Sfântului Grigorie de Nyssa, frumuseţea dobândită din nou constă în a veni aproape de izvorul Binelui şi în a se apropia de însăşi frumuseţea cea adevărată de la care s-a depărtat. Deoarece spune: cât eşti de frumoasă, tu, draga mea! (Cânt 1, 14a). Mai înainte nu era frumoasă pentru că s-a înstrăinat de frumuseţea modelului şi prin reaua învecinare cu păcatul, s-a schimbat spre urâţenie. Omul se modelează prin libertate după ceea ce alege în chip liber. El a lăsat să-şi ducă fiinţa mai departe spre o ţintă sau alta. Dar chipul adevărat şi-l înfăptuieşte întrucât îl face tot mai asemănător modelului său care e supremul Bine. Astfel, îşi urâţeşte chipul omenesc încât devine mai puţin om. Mireasa este frumoasă pentru că s-a apropiat de lumina Lui, dobândind prin apropiere părtăşia frumuseţii, dar şi pentru că este pură şi curată aşa cum era la început. Ochii ei sunt asemănaţi cu ochii de porumbiţă, deoarece se spune că în pupilele ochilor se văd feţele celor ce sunt priviţi. Deci ce se vede în ochii sufletului este porumbelul, adică Sfântul Spirit, căci privind mereu la cele ale spiritului, ochii sufletului devin ochii spiritului. Pe de altă parte, ochii de porumbiţă sunt ochii păcii, ai blândeţei, ai curăţiei, ai nevinovăţiei[18].

Cânt 1, 16: Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii.

După Origen sunt aleşi aceşti arbori deoarece cedrul nu putrezeşte şi chiparosul are un miros foarte plăcut, deci aşa trebuie să fie şi sufletul creştinului, să aibă un schelet spiritual format din lemne ce nu putrezesc şi care miros frumos, care oferă fericire şi frumuseţe celui ce îl priveşte[19].  Frumosul este identificat la Sfântul Grigorie de Nyssa cu  cel ce există cu adevărat sau prin sine. Ceea ce nu există prin sine se destramă cu vremea şi această descompunere este una cu pierderea chipului. Numai Cel ce există prin Sine, şi deci veşnic, şi cel în comuniune cu El nu se destramă, nu intră în descompunere, nu are frumuseţe trecătoare.

Este cel mai sincer dialog al iubirii dintre două personaje întâlnite în cartea Cântarea Cântărilor. Aceste personaje diferă în gândirea şi teologia unor mari nume ale istoriei teologiei Bisericii, de la Solomon şi Sulamita, la Cristos, Mântuitorul nostru, şi Biserica Sa, dar şi între sufletul omului şi Dumnezeu.

Teolog  Alexandru Paul Gherman

Bibliografie

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

1.      BODOGAE, T., NEAGA, N., LAŢCU, Z., Origen, scrieri alese, partea I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.

2.      BOTIZA, Ioan Vasile, Introducere în Studiul Sfintei Scripturi, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005.

3.      SIMONETTI, Manlio, Origene, Commento al Cantico Dei Cantici, Ed. Citta Nuova, Roma, 1997.

4.      STĂNILOAIE, D., BUGA, I., Sfântul Grigore de Nyssa, scrieri. Partea I, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com