Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Către o gramatică a personalității: Diatezele Eului

Iulian Chivu

Pesonalitățile, cu atât mai mult cele aberante, se pot citi în propriile lor lucruri. Mărturii pot aduce muzicologii, criticii de artă, critica literară; de pildă, în scris, grafologia se impune prin obiectarea subiectivului stabilindu-i constante greu de contrafăcut. Tot așa, în poezie - Edgar Allan Poe, în arta plastică - Michelangelo Buonarroti, în muzică - Modest Musorgski  (Cântecele  și dansurile morții, O noapte pe muntele pleșuv, dar și în  Târgul de la Sorocinsk), care, sub efectul alcoolului, compun cu un alt tonus, tot așa cum Beethoven (și el fiul unui alcoolic) o va face sub efectul surzeniei. Gabriel Rotello, Michelangelo Signorile, poetul Allen Grinsberg, compozitorul Piotr Ilici Ceaicovski (care îi dedică Simfonia a VI-a, Patetica, unui tânăr), cunoscuți ca homosexuali, abordează iubirea cu anumite accente. Asemănător o vor face și  Marcel Proust, André Gide, opiomanul Baudelaire și chiar Richard Wagner (și el cu un comportament aberant) când avansează în Parsival ideea unui Mesia german. Ființa, în normalitatea ei, ca și în derapaje, s-a lăsat prinsă în totalitate de filosofie, iar  psihologia a constrâns-o prin concretețe să devină persoană. Ispita tipologizării este ea însăși o pasiune a spiritului; ființa ca accident și ființa determinată, ființa în sine și ființa pentru sine, quiditatea aristotelică și ipseitatea sartriană, dionisiacul și apolinicul, pragmaticul și hedonistul, introvertitul și extravertitul etc. Și apoi, fără a intra în dihotomii (ființă/neființă, sacru/profan etc.), încă de la pitagoreici s-a observat că a avea dreptate nu e totuna cu a fi adevărat, de unde trebuie să admitem că adevărul nu este numai drept. A avea dreptate este doar un caz special de a consimți la un anumit adevăr cunoscut pentru că, în chip firesc, nu putem să avem dreptate în adevărurile care ne scapă. În ceea ce privește omul, austriacul Sigmund Freud se apropie de esența lucrurilor (Wesenchau) și le delimitează ca ținând de  das Es (Sinele), de das Ich (Eul) și de das Über Ich (Supra-Eul). Dacă Sein era pentru el însăși existența, la Heidegger (Sein und Zeit; Ființă și Timp) omul apare ca Dasein. La Aristotel, ființa ca accident trece în plan secundar doar pentru că nu are caracter de continuitate  și nu face obiectul niciunei științe, deși ea are relevanțele ei și se înscrie tot în entelehia greacă. Prin Lebenswelt (lumea vieții), Huserl identifică locul unde ia naștere sensul, fiindcă acolo prinde contur raportul conștiinței cu lumea. În Psihanaliza sa, Freud, un introvertit după Jung, asimila das Es cu Sinele, cu ipseitatea: rezervor  primar și neorganizat de impulsuri care motivează emoțional dorințele impulsive fiindcă acolo, la contactul cu realitatea percepută, se manifestă  reprezentările și se nasc  refulările (Aristotel numea asta „suflet” doar pentru că aici se nasc dorințele din confruntarea dintre durere și plăcere). Eul (das Ich), însă, devine instanță de tranziție de la inconștient la conștient, care pune și se pune în act prin investigare și adaptarea la realitate. Aici întâlnim Sinele. Supra-Eul (das Über-Ich)  se manifestă de data aceasta ca o instanță superioară, care antrenează conștiința, formulează scopuri etice, criterii valorice și judecăți. Se poate spune că prin Sine, Eu și Supra-Eu se trece de la percepția primară, de contact cu realitatea, spre asumare, dreaptă judecată și punere superioară în act, ceea ce ne conduce la ideea că Ego-ul aparține de domeniul pentru-sinelui. Sartre sublinia că „ființa Cogito-ului apare ca fiind ființa-pentru-sine” (Ființa și Neantul) , iar „Ego-ul îi apare conștiiței ca un în-sine transcendent, ca un existent al lumii umane, nu ca al conștiinței”. Așadar, conștiința este o trimitere la Ego ca la Sinele său, dar „Ego-ul nu mai trimite la nimic”; cu alte cuvinte, Ego-ul este o Wasenschau, iar conștiința, prin Cogito-ul ei, devine o Lebenswelt, în acord cu lumea, după conceptul stoic potrivit căruia înțelept este doar acela care trăiește în acord cu ordinea lumii, ipotecându-și eul. Tot cam așa gândea și La Rochefoucauld (Il est insensé de voluir ętre sage contre les autres; este un nonsens a vrea să fii înțelept împotriva celorlalți).  Cu toate insuficiențele distincției freudiene dintre spiritul subiectiv, în accepția lui endopsihică, și spiritul obiectiv, care se referă la totalitatea produselor culturii, acestea conduc spre concluzia că „o totală imaterialitate a celor sufletești este de neconceput în condițiile unei legături intense între fenomenele de natură psihică și fenomenele fizice paralele” (În lumea arhetipurilor), deși „consensus omni insistă asupra imaterialității spiritului”. Legătura se face prin conștiință, care include cultură și educație, experiență și transfer, în timp ce spiritul pune întrebări  materiei și caută răspunsuri  prin funcțiile și datele psihicului relaționând cu lumea și cu sine. Astfel, cu toate că Freud îi subliniase  neutralitatea  etică, are loc acea înstăpânire a spiritului asupra omului, înainte ca viziunea creștină să-l desemneze ca  sumum bonum; omul este întregul, iar eul lui este afirmarea  persoanei. Elvețianul Carl Gustav Yung stabilea o sinonimie ușor discutabilă între persoană, psyche în accepția greacă (Ervin Rohde; Psyche -1894 și Erich Robertson Dodds; The Greeks and  the Irrational – 1951) și suflet (în accepție postaristotelică). Paradigma eului, care la Freud însemna trecerea dinspre Sine spre Supra-Eu, la Yung (Psychologische Typen) se restructurează pe tipurile extravertit și intravertit, cu particularitățile lor de gândire (das Denken), de simțire (das Gefühl) și de intuiție (das Intuition), respectiv cu orientarea și raportarea către și la obiect, sau cu orientarea spre și cu sentimentul subiectiv al direcției. Sociologia și psihologia lingvistică, studiile de antrologie culturală (de pildă Wilhelm von Humboldt – Über die Verschiendenheit des Menschlichen sprachbaues und Ihren einfluss auf die geistige entwicklung des Menschengeschlechts -1836), la care am mai făcut referire și cu altă ocazie, ne atrag atenția asupra diatezelor eului prin paradigma formei în curgerea dinspre subiect,  prin proces, spre obiectul procesului. Ținând seama că nu vom ajunge la problema determinațiilor, despre care  vorbea Constantin Noica, identificând șase maladii ale spiritului contemporan, ne vom opri în schimb la cea a implicării. Aceasta se simte în modelul de gândire și acțiune naționalizat prin limbă, iar prin predilecțiile limbajului, scăpate de sub controlul complex al rațiunii (autocenzura la nivelul personalității este la fel de neputincioasă ca la nivelul temperamental), ne conduc spre eul emergent (diateza activă sau diateza  zero), eul subiacent (diateza analitică sau paivă), ca la nivel reflexiv, eul să devină și mai relevant. Diateza lui reflexivă îl ipostaziază în șapte  poziții față de obiectul acțiunii: 1) Eul obiectivat, centrat pe sine, reținut de morfologia verbului în seama reflexivului obiectiv (ex. El se deplasează cu autoturismul), în care subiectul se asociază cu acuzativul formei pronominal-personale 2) Eul relaționat, intercondiționat, corespunzător reflexivului reciproc (ex. Vă contraziceți frecvent), în care subiectul se sprijină pe un complement indirect. 3) Eul asumării, aferent  reflexivului participativ (ex. Își revendică această idee), cu subiectul interesat în  efectul acțiunii verbale. 4) Eul atribuirii, reflectat sintactic în reflexivul posesiv (ex. Și voi vă ajutați prietenii), centrat pe un dativ pronominal. 5) Eul eclipsat, din reflexivul  pasiv (ex. Se simte parfumul de tei), în care subiectul este estompat de preponderența verbului (de acțiune). 6) Eul intens, din reflexivul dinamic (ex. Își uită de sine adesea), cu precădere față de predicat, un  reflexiv  eventiv, asociat cu  ideea de modificare a stării subiectului. 7) Eul ipotecat, din reflexivul impersonal (ex. Se cade a te conforma), în care subiectul implicat în procese tipic umane este cel mult inclus (ex. Să fim atenți!). Suntem așadar la nivelul lui das Es, ipseitatea care orientează  Eul în lipsa unui control riguros al rațiunii. Aici, vigoarea temperamentală a Ființei se năpustește aupra simțirii, mai întâi, a intuiției mai apoi și asupra gândirii în cele din urmă. Și toate acestea, în prezența unei stări de fapt (nivel la care intră în discuție determinațiile despe care scria Noica), eul circumstanțializat răspunde cu o regularitate tipică preluată și de  (ex)punerea în act după acordul noncontradictoriu gândire-limbaj-acțiune. Eul emergent, al diatezei zero, este de tip perseic, perceput ca pozitiv prin excelență, dar care rămâne rectiliniu. Eul convergent este de  tip  danaidic, eul hăituit al subiectului logic. Eul obiectivat, sau al  reflexivului obiectiv, este eul de tip brahmanic; generos, riguros, îndesine strălucitor și surmontabil. Se reprezintă  triunghiular prin relația om – existență – divinitate. Eul relaționat, de tip dioscuric, este eul dăruirii reciproce. Eul asumării, sau al reflexivului  participativ, este de tip midasic (Midas – simbol al asumării implicite, dar și al dorinței translucide), prin care subiectul se regăsește în efectul  acțiunii sale. Eul atribuirii, corespunzător relexivului formal și sensului pasiv, este de tip christic, al orientării în afară, către Celălalt (aproapele). Eul eclipsat, al reflexivului pasiv, de tip dafneic, este reprezentat prin reflexivul posesiv, al atribuirii  din dativ, sub tranzitivitatea verbală. Eul dafneic este  eul transfigurării. Eul intens, al reflexivului dinamic, este de tip prometeic și, grație  pronumelui reflexiv în dativ, se remarcă prin participarea intensă a subiectului la acțiune. Eul ipotecat, al reflexivului impersonal, se înscrie în tipul iovic,  unde subiectul, generos prin excelență, se abstractizează emblematic și se generalizează sacrificând categoria persoanei întru triumful eului. Schematic, lucrurile se pot reprezenta astfel:

În temeiul teoriei conflictualității, elaborate de sociologul american Lewis Coser (The  Functions of Social Conflict – 1956), pe relația  a gândi (implicit a exprima) – a simți – a acționa, refulările și defulările fac din eu o valvă de siguranță. Psihologii (japonezul  Magoroh Maruyama) au văzut în reacțiile eului în acțiune patru tipuri creatoare în funcție de pattern-urile cogniției, percepției, conceptualizării, designului, planificării și luării deciziei (a-omogenist, universalist, etern, clasificator, secvențial; b- eterogenist, idividualist, izolaționist, temporar, indiferent; c- eterogenist, interactiv, contextual, simultan, cooperativ; d- eterogenerator, mutualizator, interrelativ, contextuator, simultan). În planul sensibilității, evident după alte criterii (a se vedea de pildă  R.J. Sternberg – A Triangular Theory of Love -1986), dragostea (judecată după intimitate, pasiune și angajamet rațional) este de  șase tipuri: dragoste-pasiune, dragoste ludică, dragoste-prietenie, dragoste-rațiune, dragoste posesivă și dragoste-jertfă. Pe de altă parte, în funcție de personalitatea subiectului, de suportul social și de evenimente, prin mediatorii lor,  doi cardiologi, Friedman și Roseman (1959) făceau și ei o clasificare a pacienților în tipul A (stresat și stresant) și tipul B (rațional, echilibrat, care evită conflictele). Într-o evaluare hedonică, după criteriul plăcere/neplăcere, Ekman și Friesen (1975) constatau că  oamenii percep diferit plăcerea în funcție de  cultură, tradiție, vârstă, sex, situație socială și nu în ultimul rând în funcție de temperament și de natura eului, știut fiind că tipurile eului influențează și tipul cognitiv și pe cel afectiv prin poziția subiectului față de obiect, prin precăderea unuia sau altuia, așa cum o reflectă și diatezele eului. Regularitățile și automatismele reacțiilor conduc spre etologia comportamentului agnostic. Așadar, dacă digresiunea noastră  nu s-ar refieri la și nu s-ar regăsi în realitățile limbajului, ar servi poate numai unui scop pur teoretic. Cum însă limba (și cu atât mai mult limbajul), inclusiv la nivelul intuiției,  urmează gândirii și, în condițiile în care deja teoria literară a impus eul liric, a extinde discuția în epică, în dramaturgie, dar mai ales în  oralitate, ca punere în act,  înseamnă a surprinde eul în toată paradigma lui, cu toate derapajele, vanitățile, aspirațiile și insuficiențele lui, într-o posibilă gramatică a personalității.

Iulian Chivu

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com