Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Dicţionare misogine şi xenofobe?!

Lucia Dărămuş

Impresii si pareri personale in FORUM

Ideea de a scrie, de a concepe un dicţionar, indiferent de natura lui, de obicei, aparţine unei colectivităţi, unui grup de cercetători, mai puţin reprezintă o întreprindere singulară, deşi, aşa cum ne-am obişnuit în ultimul timp, acest fapt nu mai are veridicitate în planul filologic, amintind aici de dicţionarul profesorului Aurel Sasu, dar şi, nu mai puţin, de impresionanta istorie scrisă de Alex Ştefănescu. La acest capitol al instrumentelor de lucru din sfera ştiinţelor umaniste se cade să spunem că nu stăm tocmai rău din punct de vedere numeric, nu şi calitativ, din păcate. Cînd întrebuinţez termenul calitativ mă refer la cîteva criterii clare care conferă gradul de acribie al unui instrument de lucru: autenticitate, nivel intelectual, valoare estetică, precizie, claritate, exhaustivitate, obiectivitate, corectitudine, imparţialitate...

Provocată de ancheta „Ştiinţa dicţionarului la români”, idee ce aparţine revistei Tribuna şi USR Cluj, mi-am definitivat un set de criterii valorice în concordanţă cu instrumentarul ştiinţific dobîndit în timpul studiilor filologice (latină-greacă veche), apoi în cadrul masteratului de lingvistică şi, nu în cele din urmă, în cadrul dotoratului pe tema morţii în tragedia greacă, set de criterii valorice pe care l-am aplicat cîtorva dicţionare pentru a răspunde printr-un articol bloc la cele şapte întrebări primite.

În anul 1869 apărea Panteonul român, autor Iosif Vulcan, lucrare care, dacă ţinem cont că dintre cele treizeci de medalioane dedicate personalităţilor politice şi culturale româneşti cîteva au ca obiect scriitorii veacului, putem să considerăm, pe drept cuvînt, că Panteonul ar fi prima încercare de gen. Desigur, cum era de aşteptat, volumul suferă de grave inexactităţi sau omisiuni. Sînt prezenţi scriitori ca G. Sion, V.A.Urechia, dar alţii, mult mai vizibili, lipsesc. În această categorie a marilor absenţi intră Ghe. Asachi, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Cezar Bolliac, Anton Pann, Alecu Russo, N.Filimon, Odobescu şi mulţi alţii. Anul 1897 aduce în planul culturii o nouă apariţie – Dicţionarul Contimporanilor – autor D.R.Rosetti, lucrare care, în comparaţie cu Panteonul, oferă un plus de informaţie, dar tratează extrem de sumar aproape pe toţi scriitorii pînă în acel moment. Enciclopedia Română (1900-1904), autor C. Diaconovich, cunoscută şi sub numele de Enciclopedia de la Sibiu, pe lîngă numărul mare de scriitori, inventariază reviste, ziare, curente. Aşadar, o întreprindere exhaustivă, s-ar zice, dacă nu s-ar constata superficialitatea articolelor dedicate lui Ioan Slavici, Al. Macedonski... În capcana epuizării unui subiect cade şi Th. Cornel prin Figuri contimporane (1911) care se dorea o continuare a mai sus amintitei enciclopedii. În această întreprindere fastuasă un rol important l-a avut Tudor Arghezi care, constatînd că urmarea lucrării eşuează prin apariţia doar a cîtorva fascicole, se retrage. Altă lucrare, intenţionînd să acorde spaţiu scriitorilor, este Dicţionarul enciclopedic ilustrat (1931), în două părţi. Partea I – Dicţionarul limbii române – (întocmit de Aurel Candrea) este restrictivă, ocupîndu-se în speţă de scriitorii din trecut, cei prezenţi beneficiind doar de unele note informative, în cazul în care intră în categoria laureaţi ai vreunui premiu naţional. Cea de a doua parte nu face obiectul nostru prezent, avînd subiect de discuţie domeniul istoric. Lapidară, dacă ţinem cont că autorii sînt repede epuizaţi, fără prea multe amănunte, laconică, dacă luăm în calcul că unele reviste apar, altele nu, este lucrarea lui Lucian Predescu – Enciclopedia Cugetarea (1941). Urmează Dicţionar enciclopedic român (1962-1966), în patru volume, Dicţionar de literatură română (1971), autor M.Popa, Mic dicţionar enciclopedic (1972). Prefer succinta trecere în revistă, aceste lucrări nestîrnind vreun interes exclusiv intelectual sau de alt gen.

O sumară privire de ansamblu mă obligă să remarc lipsa exerciţiului unui demers ştiinţifico-filologic, exerciţiu capabil să construiască treptele unui instrument de lucru pentru domeniul umanist.

Scriitori Români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, coordonator Mircea Zaciu, în colaborare cu M.Papahagi şi Aurel Sasu. Lucrarea concepută şi asumată de grupul clujean intenţionează, prin autorii propuşi, să delimiteze pentru prima dată noile sensibilităţi estetice de cele vechi, să prezinte orientările literaturii contemporane, aflată în prag de secol XXI, fără a le omite pe cele din trecut. Ca orice dicţionar şi acesta are omisiunile lui, cele mai multe ţinînd de apartenenţa la sexul feminin, dar asupra acestui abominabil fapt, suferinţă genetică pentru naţia noastră intelectuală, voi reveni. Oricum, distinsul colectiv, tînăr pe atunci, îşi rezervă o protecţie în privinţa scăpărilor, oarecum inteligentă, prin cuvintele: „omisiunile sînt însă şi ele semnificative într-o atare lucrare. Ba chiar – parafrazînd un scriitor francez – am putea spune că un interes special al dicţionarelor îl constituie tocmai lacunele pe care le permit. Ele pot fi de două feluri: unele sînt asemenea litotei, adică acelei figuri prin care se rosteşte mai puţin, pentru a se exprima mai mult; altele funcţionează printr-o ’mise ŕ disparition’, semnificînd o simplă anulare, uitarea ca igienă istorică.”

M-am întrebat de ce ar permite dicţionarele lacune? Dicţionarele, ele însele, nu permit nimic, ci mintea para-acribică a autorului sau autorilor, dar intrăm în semantica textului şi a jocului lingvistic intern, întreprinderi foarte grele pentru unii. O altă întrebare esenţială îmi tot împunge mintea: care au fost mai exact criteriile ce au stat la baza unei astfel de întreprinderi, într-o epocă totalitară? O întrebare de bun simţ, atîta timp cît aceeaşi autori peste ani au alte criterii tocmai bune pentru a introduce pe unii sau pe alţii. D. Mircea, cu Premiul de Stat în 1952, cu o literatură datorită căreia a „plătit cel mai greu tribut perioadei proletcultiste” în care dintre cele două lacune se înscrie; în cea asemenea litotei sau în cealaltă a igienei istorice? Prozatorul Dan Rebreanu să fi fost cu mai puţină ingeniozitate literară înzestrat decît un Adrian Păunescu, ori magia curţii centrale i-a atras şi pe autorii dicţionarelor?! O întrebare retorică!

În anul 1979 apare Dicţionar de Literatură Română – Scriitori, Reviste, Curente, Ed. Univers, Bucureşti, scriitură elaborată de această dată de un colectiv de istorici şi critici literari – Paul Cornea, Dumitru Micu, Marian Popa, Eugen Simion, Elena Zaharia-Filipaş ..., coordonator Dim. Păcurariu. Un dicţionar din capul locului exclusiv literar, întocmit de specialişti, avînd la bază criterii bine stabilite care „vizează întreaga literatură română.” Pe lîngă scriitori de marcă sînt introduşi şi scriitori care au contribuit la un curent, la o mişcare, la o revistă literară. Tehnica de lucru este cea clasică: biografia, calitatea, studii, debutul absolut, debutul editorial, caraterizarea operei fundamentale şi specifice, opera în funcţie de cronologie, referinţe critice, citate, scurte secvenţe din operă, premii etc.

Suferinţa acestei lucrări constă în inconsecvenţă, în incapacitatea comunicării coordonatorului cu cei implicaţi în muncă. La articolul Adrian Marino se dau datele biografice, anul naşterii, ziua, luna, locul, calitatea, studiile. Nu ni se specifică secţia, specializarea. Se aminteşte de doctoratul în filologie, dar nu se oferă tema, titlul, nici cu ce merit şi-a finalizat lucrarea. Fişa lui Adrian Marino este întocmită de Florin Manolescu. Acesta, deşi semnalează „prima monografie” scrisă de Marino, nu oferă date cu privire la debutul absolut, iar despre monografie ştim că este primul eveniment editorial al autorului, citind printre rînduri, corelînd datele articolului în ordine cronologică. Deşi se descrie parcursul ştiinţific al autorului, nu se enumeră revistele în care a publicat, nu se oferă referinţe critice. În cazul fişei lui Octavian Goga, pe lîngă elementele strict literare şi cele biografice se fac trimiteri la factorul politic, amintindu-se de militantismul dus în slujba idealurilor românilor din Transilvania, se semnalează anii 1909 şi 1912, anii de temniţă, dar, ca în majoritatea întreprinderilor culturale româneşti unde naţionalismul trasează limitele, şi în acest dicţionar este trecută sub tăcere antipatia declarată a lui Goga faţă de evrei şi alte elemente străine neamului, antisemitismul activ. Fişa este edulcorată, îmblînzită excesiv, se trece repede peste publicistica lui, înţesată cu grave erori politice.

Nici pentru Eugen Simion publicaţiile literare în care un scriitor se manifestă cel mai pregnant în timp, la care lectorul ajunge cel mai repede, înainte de cartea autorului, nu sînt surse directe pentru evoluţia unui autor. Fişa lui Nichita Stănescu, întocmită de Eugen Simion, conţine datele biografice (principalele), lipsesc şcolile, asta ca o evoluţie firească a parcursului unui dicţionar, debutul absolut nu este amintit, nici profesia (nu pentru că n-am şti că este poet, eseist şi traducător), din nou se sare cu nonşalanţă peste revistele literare în care se manifestă ...Fişa beneficiază totuşi de un eseu pe marginea poemelor stănesciene şi a noii poezii, dar, poate, prea facil abordat: „El spiritualizează, de pildă, cîntecul erotic al lui Ienăchiţă Văcărescu şi se joacă cu nişte jucării ce se cheamă: univers, existenţă, iubire, moarte, singurătate.” Trag concluzia, în ton cu fraza reprodusă, că Eugen Simion mai şi moţăie în banca primă a criticii literare. O altă maladie a acestui dicţionar ar fi lipsa notelor de subsol, a adnotărilor, referinţelor critice, bibliografia generală ca sursă principală pentru fiecare autor, indicele de nume...

Dicţionarul Scriitorilor Români, Ed. Fundaţiei Culturale Române, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, 1995. Necondiţionat, trebuie să afirm că nici un dicţionar nu concurează cu altul, pentru simplul motiv că nu sînt perfecte, ci perfectibile. Fiecăruia îi lipseşte cîte ceva, fiecare aduce o noutate în plus, mai degrabă, completîndu-se decît concurîndu-se. Revenind la lucrarea anunţată, informaţia bibliografică a acesteia se opreşte la anul 1989. Structura articolelor urmează trei secţiuni: o prezentare biografică sintetizată, un articol critic şi referinţe bibliografice.

Spre deosebire de ce am prezentat pînă acum, dicţionarul de faţă încearcă să integreze scriitorii din diaspora, fără a-şi duce intenţia pînă la capăt. Unii sînt prezenţi, alţii nu. În privinţa basarabenilor, s-ar zice că aceştia n-ar scrie nimic, dacă ar fi să ne luăm după D.S.R.

Elucubraţiile acestui dicţionar care se joacă de-a abracadabra fac să dispară unii şi să apară alţii. De exemplu, conform Dicţionarului Scriitorilor Români, Ruxandra Cesereanu în 1995 nu exista în literatură; la fel Carmen Muşat, tot astfel Herta Müller. În schimb, M. Zaciu, M.Papahagi şi Aurel Sasu, aceeaşi care întocmesc lucrarea Scriitori Români , unde I. Petraş nu exista, hotărăsc de această dată că Fortuna le-a zîmbit şi o introduc, deşi operele hotărîtoare pentru criticul literar I. Petraş nu scriu istoria doar din ’95. Mă întreb dacă pe doamnele de mai sus le-ar fi chemat, într-un timp sau altul, Hertus Müller, C. Ion Muşat, Irinel Pentraş, Ruxandru Cesereanu... s-ar fi simţit autorii de dicţionare mai bine? Din nou mă întreb, dacă Herta Müller, care s-a născut în România ca Cioran, şi Eliade, si Brîncuşi, şi Ionescu, a studiat în România, a scris în româneşte, a luptat împotriva sistemului comunist pe faţă, ar fi avut un nume bărbătesc neaoş românesc, fără inflexiuni nemţeşti, ar fi propus-o intelectualitatea română pentru Nobelul literar din partea României? Germania asta face astăzi cu Herta Müller a noastră, pe care am alungat-o şi am dat-o afară din absolut toate dicţionarele literare.

Anul 2000 va aduce Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români, coordonatori aceeaşi Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Ed. Albatros. Devine chiar interesant, dacă nu amuzant!

Dicţionarul „esenţial” are un caracter familial, bazat pe criterii obscure, probabil dictate de magia capitalei, a centrului, a puterii, atîta timp cît scriitoare importante lipsesc cu desăvîrşire. În concepţia acestora eminescologul Rodica Marian, cu premii grele, recunoscută în mediile eminescologice şi creditată (chiar dacă nu de Manolescu), nu există. Nu există Carolina Ilica, o extraordinar de puternică şi vibrantă poetă, nu apare nici prozatoarea Dora Pavel, din nou nici Ruxandra Cesereanu, de data aceasta Irina Petraş este scoasă din paginile „esenţialului” dicţionar, spuneam eu că ar trebui să le fi chemat Ionel, Gigel, Căsăndrel...nici Carmen Muşat şi de ce-ar fi dacă nu e bărbat, nici apreciata, în Occident, pentru că în revistele din afară o citesc mai des, Martha Iszak nu figurează în dicţionarul „băieţilor”....Şi chiar, domnilor, de ce-aţi fi introdus-o cu numele ăsta impur de evreică?! Trebuia să se cheme Popescu, Ionescu, Muntean, Petrean etc...ce vine în literatura română cu nume de evreu şi mai e şi femeie pe deasupra! Nici Aura Cristi nu are ce căuta în paginile pure ale dicţionarului, că doar a fost adusă de peste Prut, import contaminat de Est! Pe lîngă sutele de nume bărbăteşti, intrate în acest dicţionar, doar 11 nume de femei abia pîlpîie printre ei.

Şi această lucrare mimează o tentativă de a introduce scriitorii din diaspora. Simulacrul intelectului celor care au confecţionat dicţionarul îi lasă pe dinafară pe Bujor Nedelcovici, pe Vintilă Horia şi mulţi alţii. Ei, ei....cred că nici post mortem domniile voastre nu veţi reuşi să luaţi un Goncourt! Dar ce contează?

E limpede, nu criteriul valoric a stat la baza esenţialului dicţionar. Altfel nu şi-ar fi permis să omită nume, şi le rostesc într-o devălmăşie furioasă îndreptată spre misogini şi xenofobi, nume care scriu literatura: Ion Mureşan nu e esenţial, pare-se, dar este extrem de esenţial Adrian Păunescu, la lista neesenţialilor mai sînt: Ruxandra Cesereanu, Mihai Nasta, Dora Pavel, Carmen Muşat, Nora Iuga, Martha Iszak, Rodica Marian, Carolina Ilica, Mihaela Mudure, Rodica Marian, Irina Petraş, Bujor Nedelcovici, Nemoianu, Vintilă Horia şi mulţi alţii.

Dicţionarul General al Literaturii Române, Academia Română, Bucureşti, 2005, Ed. Univers Enciclopedic, coordonator general Eugen Simion.

Este de stringenţă majoră să vă ofer prima frază declarativă a dicţionarului: „Dicţionarul general al literaturii române este o lucrare complexă...” Din complexitatea lui vă pot oferi nimic despre Carmen Muşat, din aceeaşi complexitate vă ofer acelaşi nimic despre Herta Müller ....

Ultima lucrare la care m-aş referi este Dicţionarul Biografic al Literaturii Române, Ed. Paralela 45, autor Aurel Sasu, 2006. Acesta, comparativ cu celelalte, poate încearcă să fie mai apropiat de realitatea literară, integrîndu-i pe basarabeni, pe cei din diaspora, dar păcătuieşte prin ruptura timpului. E imposibil să scoţi un dicţionar literar în 2006 şi să te opreşti cu datele la finele anului 2003. Au apărut în plan literar voci noi, talentate, inteligente, instruite, acribice, puternice pe care Aurel Sasu nu le ia în seamă.

Mai există şi alte dicţionare construite după acelaşi calapod. Desigur, nu am epuizat subiectul şi nici nu-mi propun, în orice caz intri greu în dicţionar dacă eşti femeie, dacă ai nume de altă origine decît cea română, dacă eşti tînăr.

Lucia Dărămuş

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® - Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero : Lucian Hetco [ Impressum ]

Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)