Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

DIMITRIE GRAMA LA 60 DE ANI

Dr. Dana Antoaneta BĂLĂNESCU

„Fiecare pas e o bucată de drum…”

Ilustrul medic chirurg şi scriitor (născut īn Reşiţa, la 25 octombrie 1947), Dimitrie Sofronie Grama a urmat geologia la Cluj, fiind totodată component al lotului naţional de atletism. Se stabileşte īn Suedia īn anul 1969 şi după studiile de medicină, urmate la institute faimoase, a lucrat la spitale renumite din Marea Britanie, Suedia, Arabia Saudită, de opt ani, este stabilit īn Danemarca. Personalitate a medicinii europene, Dimitrie Grama este, īn acelaşi timp, eseist, filosof, poet, director al publicaţiei editată de Asociaţia Romīnă pentru Patrimoniu „Neamul romānesc”.

Din anul 1985, publică poezii, mai īntāi in ziarul lui Virguil Ierunca, „Limite", Paris, iar īncepānd din 2000, īi apar nouă volume de poezii la diverse edituri din Romānia. Opera literară s-a constituit tārziu, dar īntr-un mod uimitor de accelerat. Din anul 2000 Dimitrie Grama a publicat volumele de versuri, dintre care doar unul cu caracter antologic: Făptura cuvāntului (2000), Pasărea Melancoliei (2000), Vānătoare de umbre (2001), Elegiile depărtării (2001), Suflete atārnate de catarge (2002), Neguţătorul de imagini (2002), Voi lua cu mine noaptea – Poeme din Albion (2003) şi, īn sfārşit, Dă-mi māna ta, străine – 100 de poezii de iubire şi alte 100, selecţionate şi „īngrijite“ de Ioan Grigorescu (2004). „Sunt creaţiile unui poet cu sensibilitate nativă care se socoteşte «independent de curente literare şi şcoli poetice», sugerānd caracterul natural al acestei opere singuratice.

Īn realitate, Dimitrie Grama este un intelectual constituit, cultivat esteticeşte şi arătānd o sensibilitate neīngrădită de mode trecătoare, o voce lirică distinctă ce merită să se facă auzită. «Bastian şi alte confidenţe» (2005) este volumul lui cel mai ordonat, evidenţiind o creaţie matură, ce se va impune īn istoria literaturii romāneşti” aşa, cum se mentionează īn dicţionarul online: http://dimitriegrama.wordpress.com/). Īn curs de apariţie sunt: eseuri literare „Cotidianul mistic”; „ Secretul īntocmirii - convorbiri cu Artur Silvestri ” şi „Omul ca maşină”. ( Serie īn Agero, consultaţi arhiva de comentarii)

Volumele de poezii „Făptura cuvīntului" şi „Pasărea melancoliei" au fost prezentate, īn absenţa autorului, dar prin bunăvoinţa prietenilor săi, familia Rodica şi Tiberiu Brebenariu din Reşiţa, īn anul 2000, la cenaclul DCCPCN Caraş-Severin. Īn anul 2001, scriitorul, sosit la Reşiţa, şi-a prezentat, īn cadrul aceluiaşi cenaclu, volumul „Elegiile depărtării". L-am redescoperi tpe Dimitrie Grama īn eseurile sale din paginile revistei electronice Agero-Stuttgart (a romānilor din Germania). La solicitarea mea, a acceptat imediat, īn anul 2006, un ajutor īntr-un caz medical urgent (pentru studenta Gabriela Roxana Marinescu din Bucureşti). Aşa am īnceput o corespondenţă destul de constantă. Deşi copleşită de personalitatea sa complexă, cutezam, prin 2006, să īntocmesc, pentru revista Reflex, o schiţă de portret „Dimitrie Grama – bănăţean, ajuns, acum, cetăţean al lumii” . Tocmai, atunci, īn toamna anului 2006, am primit de la autor, cel de-al zecelea volum de versuri al său „Obsesii comune", Editura Timpul, Iaşi, 2006. Postfaţa semnată de editorul Adrian Alui Gheorghe, īnsoţită de note bio-bibliografice, prezintă pe larg poezia şi unele confesiuni ale poetului.

Deşi solicitat intens de preocupările sale de scriitor, de activitatea sa de medic chirurg, Dimitrie Grama este atent la manifestările din Reşiţa (la toate mesajele mele răspunzānd prompt). De pildă, după manifestarea „Şcoala de Beton - 100 de ani” din 3 mai 2007 (al cărei absolvent este), el mi-a răspuns: ”Mulţumesc pentru cele trimise. Şi vă felicit pentru munca depusă. Arată totul foarte bine.” Fiindcă Dimitrie Grama nu şi-a renegat niciodată originea romānească. Dar pentru a-l īnţelege mai bine, redăm trei fragmente din eseuri, un editoral din „Neamul romīnesc”, precum şi un text recent trimis de Dimitrie Grama „Dialog imaginar cu Dumnezeu”.

Īn data de 11 iunie 2007, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Caraş-Severin a īnaintat Consiliului local Reşiţa, propunerea şi documentaţia aferentă pentru conferirea titlului de „Cetăţean de Onoare al municipiului Reşiţa", care a fost aprobată. Iar peste o lună, 11 iulie 2007, īn cadrul unei ceremonii la Casa Municipală Reşiţa, la care au participat prieteni, colegi, precum şi antrenorul său din adolescenţă, prof. Ilie Pătruică, lui Dimitrie Grama i s-a īnmānat titlul de „Cetăţean de Onoare". Ca şi īn anul 2001, a participat la emisiunea studioului Radio Reşiţa, (īn acest an la „Vocile nopţii”.

La 25 octombrie 2007, Dimitrie Grama a īmplinit 60 de ani. Īi dorim ĪNTRU MULŢI ŞI FERICIŢI ANI, alături de familie sa devotată, de prieteni săi fideli! Şi fireşte, cāt mai multe īmpliniri profesionale şi literare! Imi īngădui, īn īncheiere, să redau o poezie (din ultimul volum), care, după părerea mea, defineşte atāt personalitatea, cāt şi destinul său:

„Fiecare pas

este o bucată

de drum.

Īncet, īncet

mă apropii

de ţel.

De ce oare

nu alerg?”

I. „Romān”, „balkan” şi „bănăţean”
Extras din volumul īn pregătire «SECRETUL ĪNTOCMIRII: Dimitrie Grama şi Artur Silvestri īn dialog».

Ajungīnd īn West, mi-am purtat cu mīndrie acest nume vechi cu care acum mă mīndresc. Fiind „aromīni” atīt din partea tatei cīt şi a mamei, am fost botezat cu numele respective, care demonstrează pentru mine cel puţin că romānii nu sunt romāni doar pentru că līncezesc pe acel pămīnt sfīnt „din totdeauna“, ci sunt romani prin spirit şi faptă. Am fost numit după strămoşii neamului. Eram mīndri pe atunci.

Sunt, ca şi tine, convins că rădăcinile familiei, gintei, din care ne tragem şi mai ales „conştiinţa” sau „cunoaşterea” unei identităţi cu toată subiectivitatea ei, are o valoare enormă īn formarea individului.

Bine-nţeles că eu fiind emigrant, nu pot judeca pe nimeni īnafară de mine īnsumi, dar instinctiv „apartenenţa” aceasta romano-balcană m-a ajutat enorm. M-a ajutat să-mi urmez drumul meu, pe limba mea. Limba pe care o vorbesc, limba pe care iubesc şi visez. Această bogăţie de nepreţuit nu am cedat-o niciodată, nimănui. Dacă aş fi făcut-o, ce sărac aş fi acum! Şi mai ales cine aş fi Eu acum? Dar aşa, vezi bine, mă consider romān, sunt destul de limitat si mă consider „bănăţean“, cu alte cuvinte un fel de provincial şovinist... Deci, dragul meu Artur, eu sunt romān, căci aşa simt şi vorbesc, dar cu limitele de mai sus. Deci sunt şi aromān-grec.

II. EFECTUL ILIDIA (1)

Fragmentul din textul preluat din revista Agero

Această ambiţie de adaptare poate duce, īn unele cazuri, la pierderea conştientă sau inconştientă, a personalităţii anterioare. Cu mine, nu ştiu din ce motive, nu s-a īntāmplat acest fenomen. Probabil că mai mult inconştient decāt conştient, mi-am păstrat o identitate care să fie doar a mea şi această identitate, īn lumea nouă īn care trăiam, nu putea fi alta decāt identitatea mea veche.

Mi-am dat seama, că eu „aparţin" lumii părăsite, că actele de părăsire a unui teritoriu sau a unor tradiţii, nu sunt definitive şi reīntoarcerea este doar un act de īmplinire, de reīntregire. Doar aşa reīntregit, regăsit, consider că pot părăsi această lume.

Nimeni nu are dreptul să mă īmpiedice de la o astfel de gāndire sau măsură, iar cei care spun: „ce doreşti domnule aici, ai plecat, ai părăsit, deci nu mai ai nici un drept, etc.", sunt nişte necunoscători, nişte limitaţi de propriile experienţe īnguste şi, deci, trebuie ignoraţi.

III. Ilidia, paradisul meu

Preluat din http://dimitriegrama.wordpress.com/texte-de-atitudine-si-doctrina

Eu īnsă ştiu că locul meu de vecie nu este aici, cu toate că iubesc Scandinavia, Anglia, America, ci la Ilidia, pentru că mie mi-au spus alţii dinaintea mea că acolo şi numai acolo este paradisul. Şi eu, care-s rupt din ei, īi cred.

IV. Editorial

Draga Artur,

Demult timp nu am mai scris vreun „editorial” şi m-am gīndit ca ar fi bine să analizez „la rece” cīteva din subiectele de discuţie generală, care īn mod direct afectează romānii. Īn fond, doresc doar să-i pun pe compatriotii noştrii alaturi de celelalte popoare aşa-zis ”civilizate”.
Şi totuşi....

Sunt convins ca majoritatea romānilor, mai ales a celor emigraţi, a fost afectată de expunerea discrimanatorie a Romāniei şi a romānilor īn presa occidentală īn ultimul timp. Nu are importanţă, cred eu, că o bună parte a romānilor emigraţi se consideră şi mai ales, din motive de orgoliu şi de ruşine, se auto-amăgesc, că ar fi germani, francezi, americani sau scandinavi. Nu, toţi suferim o criză de identitate etnică atunci cīnd neamul nostru este supus unor defăimări, cīnd ţara noastră de origine este tratată ca un eşec etnic, ca o povară pusă pe umerii umanităţii.

Dar care este, īn fond şi la urma urmei, vina Romāniei şi a poporului romān? Sunt romānii o belea, o povara pe care restul Europei este nevoită să o duc㠄filantropic”, o povară de sacrificiu, „biblică”, care blagosloveşte şi iartă de păcate restul umanităţii?
Sunt oare romānii mai vicioşi, mai proşti, mai răi şi mai tīlhari decīt restul omenirii? Este Romānia, o ţară sărăca şi fără perspective, o ţară mai prejos decīt Chadul sau Darfurul?

Istoric vorbind, ţinuturile locuite de romāni sunt amintite de diverse surse, ca fiind unele din cele mai binecuvintate locuri de pe acest Pămīnt, unde alte naţii ar fi dorit să-şi trăiască viaţa şi să-şi īngroape morţii. La noi, la romāni, au venit grecii şi perşii şi romanii şi slavii şi mongolii şi germanii şi evreii şi ţiganii. Oare de ce au venit aceste popoare la noi, de-a lungul mileniilor, dacă noi şi ţara noastră am fost atīt de prăpădiţi, atīt de stricaţi sufleteşte şi atīt de inapoiaţi? Au venit să ne civilizeze şi īn acest fel să ne īndrume paşii spre o viaţă mai bună?

Nicidecum! Toţi au venit la noi deoarece pămāntul nostru străbun şi oamenii de pe acest pămānt reprezentau un „Eldorado”, ascuns īn inima vechiului continent, Europa.

Nu este oare atitudinea actuală a Europei, una de arogantă şi necunoaştere, o atitudine bazată pe o falsă propagandă şi pe prostie?

2/

Nemărginita ospitalitate a romānilor, īngăduinţa şi acceptarea tuturor religiilor, a obiceiurilor şi tradiţiilor altor grupuri etnice, care s-au stabilit pe līngă noi, pe pamīntul nostru, este un fenomen, aş putea spune, unic, īn istoria universală. Noi am putea sta ca un model al convieţuirii armonioase, ca un model al globalizării. Dar, romānii nu fac mare zarvă pe aceasta temă, pentru că romānii consideră ospitalitatea, generozitatea şi acceptantă ca o „stare” normală a spiritului lor. Romānul se ruşinează dacă nu poate să dea, dacă nu poate satisface nevoile vreunui străin oarecare şi romānul s-ar ruşina să primească ceva īn schimbul generozităţii lui naturale.

Cu ce drept ne trateaz㠄opinia public㔠europeană pe noi ca fiind „cetăţeni de māna a doua” al acestui continent? Suntem noi romānii răspunzători de actele ţiganilor, pervers numiţi rromi, acte care sunt comise de ţigani īn mod general, oriunde īn lume ţiganii au ales să trăiască, acte bazate pe anumite „tradiţii” care īn mod universal caracterizează rasa, etnia lor?

Este oare Romānia singura ţară europeană unde nepotismul şi corupţia sunt fenomene cotidiene? Este marea masă a romănilor, primitivă, ucigaşă, leneşă şi proastă?

Eu nu cred că este aşa! Eu cred că Romānia şi romānii trec printr-o perioadă grea, de tranziţie socială şi spirituală, o perioadă īn care, sub falsa premiză, a acceptanţei īntr-o altă ordine, romānul se simte timorat şi pierdut. Dar sunt convins, că aşa cum alte perioade nefaste au trecut, romānul va trece şi acest impas, continuīndu-şi existenţa alături de vechile popoare ale acestui pamant.

De patruzeci de ani sunt martor la „evoluţia” Occidentului şi tocmai de aceea sunt din ce īn ce mai convins ca am dreptate cu privire la „şansa” de prosperitate şi de succes a poporului romān. Dacă vom avea curajul şi puterea spirituală să ne respectăm şi să ne menţinem tradiţiile şi cultura, vom continua să rămānem, alături de greci, alături de germani, alături de vichingi şi alături de celelalţi „latini”, unul din cele mai vechi şi cele mai prospere naţii europene. Timpul lucrează spre beneficiul nostru!

Dimitrie Grama, 12 Nov. 2007
 

V. Dialog

Draga Artur,

M-am gīndit să las deocamdat㠄romanul minimalist” să se odihnească şi īţi scriu altceva. Cam tīrziu, deoarece am fost invitaţi la cină la nişte prieteni.

Dialog cu Dumnezeu

De mult timp aşteptam să treacă această noapte, care, fără nici un fel de jenă, a pus stăpīnire pe lumea īnconjurătoare, gīrbovind timpul, facīndu-l să geamă īn pleoape, īn cafelele pe jumatate băute, gīrbovit īn fumul de ţigară. Nu ştiu de cīte ori am adormit şi de cīte ori m-am trezit, doar să constat că īntunericul mă īnconjoară, ca o carcasă strīnsă pe corp şi īn acelaşi timp infinită. Īncepusem să-mi fac planuri pentru un viitor īn beznă, un viitor comun morţilor, dar şi mie de acum īncolo. Tocmai aţipisem din nou, cīnd nişte lovituri puternice īn poarta m-au trezit brusc. Am crezut că visez, dar nu, cineva stăruia să bată cu pumnul īn poartă! Oare cine putea să fie, cine īndrăznea să se aventureze īn acest īntuneric şi mai ales cine īndrăznea să-mi conturbe somnul care, bănuiam eu, mă ducea īnapoi la lumină? Anevoie mi-am pus halatul şi cu paşi nesiguri, şovăitori, m-am īndreptat spre poartă, să o deschid.

Īn poartă erau doi bătrīni necunoscuţi mie, unul mai scund şi mai rotunjor, celălalt, īnalt şi uscat. Era noapte adīncă şi linişte neliniştită, linişte care te īnfioră şi te sperie, linişte care te face să-ţi aminteşti de tot ceea ce ai dorit să uiţi şi ai vrea să te ţină cineva de mīnă, să te reasigure că totul este bine. Cu acest sentiment tulburător şi foarte bine ancorat īn toată făptura mea, i-am invitat să intre. Ne-am aşezat tăcuti pe divanul din camera de zi, parcă aşteptīnd ceva. Īmi imaginam că aceşti doi bătrīnei, neliniştiţi de impertinenţa acestei nopţi interminabile, au plecat de la casa lor, aşteptīnd să se facă ziuă īmpreună cu altcineva, un necunoscut ca mine.

După mai multe clipe de tăcere, clipe care păreau să fie ceasuri, nu m-am mai putut abţine şi i-am īntrebat ce nevoi urgente i-au silit să-mi calce pragul īn mijloc de noapte. Uitīndu-se, parcă puţin nedumerit la mine, bătrīnelul mai scund şi mai rotunjor mi-a răspuns pe un ton foarte normal: -”Sunt Sf. Petre şi l-am adus īn vizită la tine pe Dumnezeu”.

Am zimbit, cumva uşurat, gīndindu-mă că lumea continuă să existe, să fie aşa cum o cunoşteam, deoarece aceşti bătrīni reprezintă desigur o farsă pe care o atribuiam prietenilor mei, care bine-nţeles ştiau că sunt singur şi că mă lupt cu demonii īntunericului şi cu cei ai luminii. Ştiau la fel de bine ca şi mine, pentru că m-am spovedit lor, le-am īmpărtăşit taine şi frămīntări sufleteşti. Acum īmi părea rău că am avut īncredere īn ei, expunīndu-mă benevol unor situaţii ridicole.

- Desigur, le-am răspuns ironic. Īmi cer scuze şi īmi pare rău că nu v-am recunoscut imediat! Vă rog să vă simţiţi ca acasă, le-am spus şi m-am dus să aduc o sticlă de vin din cămară. Cīnd m-am īntors, bătrīnii nu mai erau acolo şi, ca un apucat, i-am căutat prin toată casa. M-am aşezat bosumflat pe divan, gīndindu-mă că, īn timp ce eu eram īn cămară, ei au īntins-o. Laşii! Am luat o gură de vin direct din sticlă şi nici nu mi-am terminat bine īnghiţitura, cīnd bătrīneii au reapărut pe divan.

- Ştiu că te īndoieşti, fiule, mi-a spus Dumnezeu. Uite, am venit cu buna-vestire, am venit cu un cadou! Şi-a deschis palma īn faţa ochilor mei şi s-a făcut lumină! Camera era acum tot universul şi divanul pe care īn continuare şedeam, era Pămīntul, cunoscut mie de la lecţiile de geografie.

Halucinez, sunt bolnav, sunt muribund, poate sunt deja mort, mi-am spus, dar nu mi-am trădat, de data aceasta, neliniştea, incertitudinea şi foarte calm şi plin de siguranţă i-am spus lui Dumnezeu că īnţeleg perfect de ce a venit. Simţea nevoia, pur şi simplu, să vorbească, să mai vadă o făptură normală, neviolată īncă de „duhul sfīnt”, vīndut ca o marfă oarecare īn lăcaşuri cu nume de īmprumut. Dumnezeu a venit doar să bea cu mine un pahar de vin şi să facă lumină. Cīnd lumina s-a răspīndit de jur-īmprejurul meu, care de fapt era de jur-īmprejurul lumii, Dumnezeu s-a ridicat sa plece. Abia atunci am observat ca eram doar noi doi, singuri.

L-am īntrebat:

- Unde-i Sf. Petre?

Dumnezeu m-a privit curios şi mi-a spus ca nu există nici un Sf. Petre, nu există nici un sfīnt, la fel cum nu există demoni sau īngeri. Lumea īnconjurătoare nu este mai frumoasă sau mai excitantă decīt viziunea şi īnţelegerea fiecărui individ īn parte.

- Eu, Dumnezeu, schimb locul īntunericului, schimb lumina şi dau libertate timpului şi spaţiului. Eu sunt, din păcate sclavul lor!

Apoi a tăcut şi eu am adormit ca şi cīnd asta aşteptam de la īnceputul timpului să fac. Cīnd m-am trezit, eram singur, era īncă noapte, dar īncepea să se lumineze de ziuă, undeva īn depărtari necunoscute, dar şi undeva īn adīncurile cugetului şi spiritului meu. Şi era bine aşa, că de mult timp aşteptam să treacă această noapte, care, fără nici un fel de jenă, a pus stapinire pe Dumnezeu.

Cu drag,

Dimitrie

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Dr. Ist. Dana Antoaneta BĂLĂNESCU

Reşiţa, decembrie 2007

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | Īn limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu īşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, īn concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face īn virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid īn mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)