Dionysos şi Osiris - particularităţi şi similitudine

Teolog  Alexandru-Paul Gherman

Rolul lui Dionysos este de a confirma şi a aşeza mai bine, prin sacralizare, ordinea umană şi socială. El pune sub semnul întrebării această ordine, prin prezenţa lui se observă un alt aspect al statului care nu mai este bine definit, stabil şi ferm, ci bizar, imperceptibil şi derutant. Precum un iluzionist, se joacă cu aparenţele şi face să dispară frontierele între real şi fantastic. Mai mult chiar, este prezent peste tot, lumea de dincolo şi cea de aici, se contopesc în el şi prin el este cerul şi pământul. Face nulă distanţa ce separă pe zei de oameni şi pe oameni de animale[1].

Aceasta era credinţa celor iniţiaţi în cultul lui, zeul îi poseda şi astfel creatura umană imită zeul iar zeul din înlăuntrul credinciosului îl imită pe om. Pentru credincioşii aflaţi în comuniune cu zeul înseamnă bucurie supranaturală, însă pentru acele femei sau cetăţi care-l resping pe zeu, mania atinge oroarea şi nebunia. Putem afirma faptul că credinţa în Dionysos era obligatorie odată ce am descoperit-o, şi cultul lui trebuie acceptat şi oficiat pentru a nu duce la nebunie. El poate să aducă o plenitudine a extazului, a entuziasmului, o fericire adusă de vin, de sărbătoare, de teatru, de plăcerile dragostei, o mulţumire a cotidianului. Însă, în nici un caz el nu vine spre a anunţa o soartă mai bună în lumea de dincolo. Nu pretinde că printr-un mod de viaţă ascetic poate asigura sufletelor accesul la nemurire[2]. Chiar dacă Dionysos a murit, sau a coborât în lumea celor morţi, el nu ne poate promite o viaţă mai bună după moarte.

Prin moartea Domnului nostru Isus Cristos, moartea a fost înghiţită de biruinţă. El a murit pentru noi, moartea lui a fost plata pentru păcatele noastre: Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei[3]. Învierea lui Cristos demonstrează că Dumnezeu a acceptat moartea lui Isus ca plată pentru păcatele noastre. Dacă Dionysos moare şi învie, acest fapt având un simbol al regenerării, al vegetaţiei care se uscă şi revine la viaţă, moartea lui Isus Cristos are un caracter mântuitor pentru omenire.

Creştinismul de altfel, contestă cu vehemenţă orice influenţă a mitului zeiţei Isis asupra vieţii Feciorei Maria sau a mitului morţii şi învierii a lui Osiris asupra morţii şi învierii lui Isus Cristos[4].

Un alt exemplu de identificare a celor doi zei este afirmaţia scriitorului Anticlide (secolul III, î. Cr.), cum că Isis este fiică a lui Prometeu şi soţia lui Bachus. Observăm identificarea zeului Osiris, care era căsătorit cu Isis, cu Bachus sau Dionysos[5].

Dacă la greci, sărbătoarea phalaphoriilor consta în nişte procesiuni în care erau purtate falusuri uriaşe, simboluri ale fertilităţii pământului şi fecundităţii animalelor şi se celebrau în special în cinstea lui Dionysos, la egipteni, sărbătoarea pamyliilor era foarte asemănătoare însă, în loc de falusuri, ei foloseau nişte păpuşi mari trase de sfori pe care le purtau femeile prin sate mişcându-le mădularul bărbătesc. De asemenea se purta o statuie a lui Osiris cu trei falusuri pentru că el este principiul oricărei naşteri, el înmulţeşte tot ce iese din el. Simbolistica falusului este preluată din mitul lui Osiris care afirmă că atunci când Tifon a aruncat în râu mădularul bărbătesc a zeului, Isis negăsindu-l, a făcut o imitaţie pe care a supus-o veneraţiei publice[6]. Observăm elemente comune, simbolul falusului ca element generator şi regenerator în acelaşi timp iar procesiunea şi venerarea publică a lui reprezintă punctul culminat al celor două sărbători.

În ceremonialul de înmormântare sau la prohodul taurului divin Apis, când acesta este adus la groapă, într-o barcă, sunt asemănătoare cu ritualurile lui Dionysos, când unii se îmbracă în piei de faun, cu thyrs-uri în mâini strigau şi dansau ca bacantele când îşi celebrează orgiile[7].

O altă asemănare între cele două zeităţi este taurul, element prezent în cultul lor. Dacă lui Osiris i s-a alăturat Apis, adică taurul, pentru crearea lui Serapis, observăm că, grecii şi-l imaginează pe Dionysos ca pe un taur. În unele ritualuri, femeile dintr-un oraş grecesc Elea astăzi Velia, în imnul lor către acest zeu, îl ademenesc să vină la ele cu un picior de taur. După moarte, lui Osiris i s-a asimilat Apis ca zeu funerar şi lunar, venerat în chip de Osiris-Apis din care ar fi rezultat numele Serapis. Astfel, acest zeu sincretic întrunea caracteristici ale zeilor Osiris, Dionysos şi Asklepios (zeul medicinii în mitologia greacă). Cultul lui Serapis s-a dezvoltat în Alexandria, iar după cucerirea Egiptului de către romani, cultul lui s-a extins în întreg Imperiul Roman[8].

Mnareas (istoric grec din secolul I î. Cr.) pretinde că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos. După opinia lui Herodot în Istorii II, Apis în limba elenă înseamnă Epaphos, o formă stâlcită a aceluiaşi cuvânt. Mitul spune că Epaphos era fiul lui Io, fiica fluviului Inachus şi al lui Zeus. Hera, din gelozie, a transformat-o pe Io în vacă, dar după ce Zeus a îmbunat-o, aceasta o va transforma iarăşi în om. Imediat după aceea, Io îl va naşte pe Epaphos, fiul lui Zeus. Astfel, autorii antici îi atribuie ca fiind fiul vacii Io pe taurul sau boul Apis[9].

Deci putem astfel să credem că Osiris şi Dionysos pot fi acelaşi zeu, reprezentat în culte şi tradiţii diferite iar Serapis este acelaşi cu Osiris ce a primit acest nume când a trecut în altă fire căci numele lui Serapis se dă tuturor celor în care s-a săvârşit această schimbare, celor care sunt iniţiaţi în misterele lui Osiris. Unii filosofi şi preoţi spun despre Osiris că este obârşia întregii umezeli, izvorul oricărei creşteri, substanţa ce sălăşluieşte în orice sămânţă; unii îl aseamănă pe Osiris cu Nilul, unii cu Oceanul. Dionysos este un zeu al substanţei umede. Hellanicos din Lesbos (480-411 a. C.) spune că el însuşi i-a auzit pe preoţii egiptenii numindu-l pe Bachus (Dionysos) Osiris. Herodot de asemenea afirmă categoric în Istorii II, în ceea ce priveşte identitatea lui Osiris că Osiris, în limba elenă înseamnă Dionysos[10].

Un alt punct comun zeilor este cele ce se povestesc despre Titani şi despre petrecerile lui Dionysos din timpul nopţii care se aseamănă mult cu cele ce se spun despre Osiris pe care Tifon l-a făcut bucăţi şi care apoi a revenit la viaţă. Este vorba despre carne, despre trupul zeilor. Dacă în cadrul orgiasmului dionysiac prezentat mai sus, am văzut că o comuniune cu zeul se realiza prin sfâşierea şi îngurgitarea cărnii crude, ceea ce simboliza trupul lui Dionysos, trupul lui Osiris a fost la rândul lui făcut bucăţi[11].

Planta comună celor două zeităţi este iedera. Diodor din Sicilia (80-21 î. Cr.) afirmă faptul că descoperirea iederii este pusă de egipteni pe seama lui Osiris, deci ea este închinată zeului. Elenii închină aceeaşi plantă lui Dionysos, iedera viţei de vie pe care egiptenii o numesc chenosiris adică iarba lui Osiris. De altfel, egiptenii, pentru consacrări, preferă viţa de vie pentru că îşi pierde frunzele, pe când iedera rămâne mereu verde[12]. Motivul pentru care Dionysos este în mod obişnuit înţeles ca fiind zeul vinului, beţiei şi petrecerilor este din cauza efectului misterioaselor băuturi şi alifii asupra adepţilor săi care se făceau din viţa de vie. Cei neiniţiaţi au văzut doar efectele ulterioare, dar nu au priceput adevărata semnificaţie a acestor orgii bahice, despre care se susţinea că sunt pentru purificarea sufletelor. Efectul înălţător al acestor procedee asupra iniţiaţilor falselor religii este, în mod evident, o falsificare mizerabilă a bucuriei divine trăite de cei care, fiind unşi cu Spiritul Sfânt, câştigă o înţelegere a gloriosului adevăr: căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. Iar noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu[13]. Apostolul spune: şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul[14]. Putem afirma deci că acest element natural, iedera sau viţa de vie este foarte important cultului, chiar unul esenţial pentru purificarea individuală.

Nici în cultul lui Osiris nu era menţionată niciodată noţiunea de pocăinţă cum de altfel nici în întreg sistemul religios al egiptenilor. Osiris era zeul care învia din morţi bărbaţi şi femei şi acorda viaţa veşnică; el era învierea însăşi. Pentru că Osiris a înviat la viaţa veşnică prin ceremoniile de mumificarea făcute de Horus asupra lui, şi egiptenii făceau aceste mumificări a corpurilor după moarte pentru ca să poată trăi din nou. Deci, doar prin conservarea trupului era posibilă viaţa viitoare. Pentru mântuire nu era nevoie de pocăinţă, păcatele putând fi ispăşite prin anumite plăţi care ştergeau orice obligaţie de fapt sau morală[15].

Observăm deci diferenţa vitală între cultul celor două zeităţi şi cel al lui Isus Cristos. Pocăinţa de păcate este primul pas în lucrarea mântuirii, aşa cum afirmă apostolul Petru când se adresează israeliţilor adunaţi în templu: pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre[16].

Gherman Alexandru - Paul

Master Teologie Biblică

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com