Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Disjuncţiile modalităţii

Iulian Chivu

Se întâmplă o disfuncţie între gândire şi interpretare, dar sigur nu din vina gândirii; aceasta, fiind necircumstanţială, nu cunoaşte modalitatea, pe când interpretarea este preponderent circumstanţială. În profunzime, această neînţelegere se derulează în planul generalului (kathoulou, gr.), care este mai strălucitor decât particularul. El identifică specificând şi distinge întregind, pe când particularul excede şi identifică diferenţiind. Socotită conceptualizare în natura anorganică la Hegel, gândirea fusese la Aristotel doar receptaculul inteligibilului şi al substanţei, dar este acceptată unanim ca fiind o formă superioară de cunoaştere care include în ea în mod nemijlocit fiinţa, după cum o arată paradigma clasic-simbolică, dar şi paradigma neoconexionistă.

Prin categorizările psihologiei cognitive, gândirea îşi asumă codarea experienţei ca nivel de bază, răspunde modelării computaţionale şi tinde către concepte şi prototipuri antrenând funcţiile adaptative ale categorizării (ordonarea identităţilor în aceeaşi categorie, trasnferul în cod al experienţei, determinarea de inferenţe). Gândirea aşadar contează numai pe datele raţionale, exprimate în măsură şi diferenţă şi nu stochează datele simţurilor, exprimate doar în grad şi diferenţă, deşi sunt de aceeaşi natură cu primele (exprimarea diferenţiată în grad presupune că nici nu memorăm date ale intensităţii decât în aproximări comparative).

O revoltă a modalităţii, nu a cauzalităţii, un protest în gama cum, nu de ce, e de luat în seamă (a se vedea în acest sens o lucrare recentă a lui Horia-Roman Patapievici, Despre idei&blocaje, 2007) pentru ameninţările judecăţilor computaţionale de valoare care conduc spre un paradox cultural, în sensul că un sistem produce valori pe care nu şi le poate omologa la dimensiuni universale. Referindu-se nu la spaţiul, ci exclusiv la sistemul cultural românesc incapabil să iasă de sub „imperiul culturii generale”, Patapievici incriminează modalitatea conflictuală în „incultura diferendului”.

Dacă admitem ca atare acest sistem cultural atipic, sub aspect formal el nu comunică un nivel algoritmic-reprezentaţional (input-output) în protocolul rezolvării de probleme tocmai pe un viciu de stare-scop care nu suspendă problema, ci o blochează; în fond o chestiune de modalitate referenţială. Cu alte cuvinte, cultura românească tinde către o comunicare nondialogică fiindcă amână aşteptările şi împiedică respingerile ca să se remarce a fi nu o structură de dicto, ci de re, cu o problemă de ente, nu de essentia, judecând după logica modalităţii.

Cultura românească, dacă aşa stau lucrurile, acuză în primul rând sinele românesc, firea şi, în definitiv, psihologia românului; cu alte cuvinte intră în anamneza problemei însăşi fiinţa românească încă din etnogeneza sa. De aceea trebuie regândit drumul spre ceilalţi, reîntoarcerea la principii fiind un prim pas. Reconsiderarea culturii ca limbaj al spiritului ne determină să-i acceptăm în consecinţă segregarea speciei. Acumulările culturale se fac sub presiunea unor trebuinţe culturale atât de diferite de la un popor la altul şi chiar în interiorul aceluiaşi popor, în funcţie inclusiv de factorii geografici. Se ştie, de pildă, că omul de la câmpie abandonează mai uşor un scop, iar în acţiune este mult mai grăbit decât cel de la munte; acesta în schimb este mult mai perseverent, dar mult mai lent. Gândirea celui dintâi este mai puţin convergentă şi consistentă, dar sentimentele lui sunt mult mai intense, însă în aceeaşi măsură este şi vulnerabil. Opţiunile lui estetice înclină mai mult către strălucire, către ritm, dar mai puţin spre armonia proporţiilor, către linia dreaptă nu către armoniile curbe, către dimensiunea orizontală nu spre cea verticală, manifestă nevoi de suprafaţă nu de volum, de aceeea este mai instabil şi mai dezordonat, mai flexibil şi mai precipitat, este doar mai zgârcit nu şi econom, e mai sărac dar mai sensibil, mai înclinat spre poezia lirică şi spre baladesc nu spre epopee, e mai indiferent la istorie şi e fericit doar pe termen scurt fiindcă formulează mai abil idealuri de amănunt decât de ansamblu, orizontul lui e mereu incert fiindcă e prea departe.

Dumnezeu însă a distribuit, din câte se pare, coeficientul de inteligenţă în mod egal la toate popoarele şi la toate rasele, dar nu e vina lui ce a făcut fiecare cu el. Acta, non verba, recomanda în judecăţile de valoare civică un proverb latin, însă dacă ţinem seama că în limbă sunt toate semnele firii fiecăruia şi ale sinelui colectiv, la o judecată dreaptă a spiritului naţional se ajunge inversând ordinea: verba, non acta! După Gramatica de la Port-Royal, lingvistica sincronică insistă pe raporturile logice şi psihologice, deci conştiente, dintre termeni sistemului, după care structuraliştii au fost stârniţi de Saussure (Cursul de lingvistică generală- 1915) să aprofundeze din acest punct de vedere relaţia semnificat/semnificant şi identităţile idiomatice. Tot astfel, numai în planul modalităţii se explică soluţiile diferite în raportul obliquus/rectus, instituit de Quintilian, ca atitudine narativă în oratio recta, care genera exemplaritatea verosimilă creând personajul, sau oratio obliqua, care îi controla limitele cenzurându-i excesele.

Cum însă cultura este implicit o relaţie în schimbul de valori, ea implică o mediere între protoştiinţa (cultură populară) şi psihologia culturii într-un pseudoinstrumentalism căruia nu-i este subiacentă protoştiinţa culturii, unde doar se raţionalizează evenimente culturale şi se percep identităţi de modalitate nu de structură sau intensitate. Perceperea designatorilor culturali în protoştiinţa culturii, conform teoriei lui Kripke, se face în temeiul rigidităţii desemnării fiindcă orice judecată de valoare presupune comparaţia termenilor. In definitv, de ce-i trebuie culturii româneşti omologarea Occidentului? Orientul hindus nu s-ar fi umilit nici s-o aştepte şi cu atât mai mult s-o primească. Traficul se face în numele valorii, dar selecţia se face în temeiul modalităţii. De aceea culturile nu împărtăşesc destinul operelor de artă. Produsul cultural se înscrie în diacronie şi este o continuitate a ceva, pe când cel de artă satisface o sincronie, o modalitate, o identitate (artist, manieră, epocă) şi devine eveniment irepetabil de istorie estetică.

Modalitatea nu încetează însă în faţa pragului de sublimare culturală, diferit de la un popor la altul şi de la o rasă la alta, după cum proba P.P. Negulescu (Geneza formelor culturii- 1934). Dacă „civilizaţia umană se naşte şi se dezvoltă în joc şi ca joc”(J. Huizinga; Homo ludens- 1938), cultura, la greci, era cuprinsă între logos şi noesis, iar mai târziu se defineşte larg, de la Hölderlin (...în chip poetic locuieşte omul...) la Hegel, ca înstrăinare a fiinţei naturale, mijlocul acestei înstrăinări fiind limbajul prin care spiritul trece la „pervertirea tuturor conceptelor şi realităţior, spre înşelarea universală a lui însuşi şi a celorlalţi” (Fenomenologia spiritului -1807). Din acest unghi, Occidentul trăieşte episodic o angoasă culturală şi suspectează succesiv sau simultan elitele şi vehiculele sau canalele culturale când de hegemonism cultural, când de fatalismul maladiv al globalizării, desigur o ipohondrie a modalităţii, din moment ce Orientul nu s-a simţit niciodată ameninţat nici de extinderea creştinismului, nici de alte forme de aculturaţie şi nici nu a suferit vreodată de angoase metafizice, dacă acestea pot exista cu adevărat.

Pentru acest construct cultural nici o nelinişte nu are legitimitate, cu toate că Orientul nu este refractar valorilor moderne, nu îngenunchiază şi nici nu formulează vanităţi din această cauză. El este consecvent doctrinei prin modalitate, spre deosebire de un Occident care pune cu râvnă sisifiană peste lipsa unei doctrine consecvente modalităţi sofisticate; emulaţia occidentală aici îşi subzistă valoric, în permanenta contestare a modalităţilor. În timp ce Orientul se adânceşte mereu în sine, Occidentul fuge mereu de sine spre a-şi căuta dezordonat valorile tocmai în această detaşare ameţitoare.

Puternica polarizare a culturii universale nu poate fi decât productivă. În planul conceperii valorilor, Orientul elaborează mai mult în temeiul invariaţiei, pe când Occidentul în cel al echivalenţei; structurarea axiologică se face la unii mai mult pe temeiul necontradicţiei, respectiv ceilalţi o fac în temeiul reversibilităţii, iar ca legi predilecte ale raţionării, Orientul se înclină spre subsumare, iar Occidentul spre însumare. Primii înclină spre frumuseţile imanente, iar ceilalţi spre cele adăugate. Aşa s-au consacrat speciile estetice originale. Iată de ce, prin disjuncţia modalităţii, nici originalitatea cozii de păun nu este considerată pretutindeni în aceiaşi termeni, cu toate că păunul nu aşteaptă omologarea ei nici de la pasărea flamingo, nici de la pasărea-liră.

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com