Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

DRUMUL POEZIEI SPRE ÎNDUMNEZEIRE

VAVILA POPOVICI – New York,

prozatoare, poetă, eseistă

„Natura este creaţia lui Dumnezeu, iar cultura a omului”  - Sombart

      Cuvântul civilizat în greceşte înseamnă domesticit, cultivat, altoit, pentru a produce roade mai hrănitoare şi mai gustoase. Omul civilizat ar fi omul altoit, acela care se altoieşte el însuşi şi altoirea se face cunoscând. Cu privire la necesitatea îmbogăţirii cunoştinţelor din viaţa noastră, Andrei Pleşu spune în cartea sa  Despre Îngeri : „ Eşti ceea ce ştii să-ţi adaugi.”

     Civilizaţia era definită, la un moment dat, ca fiind nivelul de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale ale societăţii. În cartea sa Civilizaţia greacă, Andre Bonnard scria: „Civilizaţia este totalitatea invenţiilor şi descoperirilor făcute pentru a proteja viaţa omului, a o face mai independentă faţă de forţele naturii; a proteja viaţa omenească, dar şi a o înfrumuseţa, a spori bunăstarea tuturor, a face să crească bucuria de a trăi într-o societate în care se stabilesc relaţii mai echitabile între oameni ”

     După nenumărate definiţii date conceptelor de cultură şi civilizaţie de-a lungul vremurilor, s-a stabilit în cele din urmă, că civilizaţia include în sfera ei procesele care răspund exigenţelor vieţii practice, iar cultura include domeniul spiritului şi al intelectului, împreună urmărind realizarea plenară a omului, a vieţii şi a comunităţii umane.

     Cultura  este definită de un autor ca fiind tot ce ne amintim după ce am uitat ce am învăţat. Să nu înţelegem greşit! Este doar o uitare aparentă. Această uitare este valabilă doar în cazul neimplicării structurii noesice (sufleteşti) în procesul de învăţare. În cazul participării sufletului, cunoştinţele trec în subconştient ca într-o Bancă de date a creierului uman şi de acolo, în anumite momente ale vieţii, ies sub forma unor  raze de lumină, definind sensurile cele mai importante, adică esenţa lucrurilor. Nici nu ştim când vine acel moment necesar chemării cunoştinţelor aparent uitate. În viitor se presupune că nu vom avea nevoie de atâta memorie, întrucât calculatorul face această treabă cu un randament mult superior unui creier uman, dar omul este cel care  comandă extragerea datelor, omul poate simţi, poate gândi şi din gânduri se nasc idei, prin reflexivitate, ca gând al gândului şi… „ Un gând frumos poate să fie ca o biserică în care omul îşi odihneşte sufletul. ” spunea Regina Maria.

     Constantin Noica expunea cele patru motive pentru care merită să faci cultură: 1.- Cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente, bucuria fiind altceva decât plăcerea; 2. Cultura este adevărata formă de maturitate a spiritului; 3. Cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasă; 4. Disciplina culturii e o formă foarte eficienta de igienă a spiritului.

     În India cultura s-a făcut sub arbori (upanişade), în Grecia prin poeţi, în lumea arabă şezând turceşte. În ultimă instanţă, a face cultură, înseamnă: “Să-ţi chemi prietenii văzuţi sau nevăzuţi, şi să faci cu ei castele”. Dar aceste castele trebuie clădite cu cărămizi sau pietre solide, pe o fundaţie tot atât de solidă pe care o numim morală. Numai atunci omul poate deosebi binele de rău, Binele fiind armonia gândurilor şi a faptelor, iar Răul, negaţia voinţei de bine.

     Morala trebuie să stea la temelia culturii şi a vieţii politice a unei societăţi, ea fiind modul de comportare a individului în familie şi societate. Întâi trebuie pusă morala la baza unei societăţi şi numai apoi democraţia. Pericle, general, orator şi om atenian, conducător al Atenei între anii 443 şi 429 î.Hr., a instaurat democraţia ateniană, fiind un om inteligent, cinstit, patriot, elocvent. În aceste vremuri, se pare că mulţi au ales întâi democraţia şi de abia mai târziu s-au gândit la morală.  Heinrich Heine afirma că o naţiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedeşte o înaltă forţă morală.

     Socrate, această strălucită minte a lumii antice, obişnuia să repete că fericirea unui om pe acest pământ este condiţionată de virtute, că virtutea este ştiinţă, ca atare poate fi învăţată de oameni; dacă omul devine cinstit, el va fi capabil să practice cunoaşterea corectă. Pentru Socrate viaţa omului devine o temă morală, omul trebuind să-şi dăltuiască sufletul continuu, pentru realizarea binelui şi eliminarea răului. În realitate, mulţi oameni ştiu foarte bine ce este bine şi corect, dar fac ceea ce este rău şi incorect. Pe de altă parte, moralitatea nu poate exista fără libertate, unul dintre bunurile vieţii noastre. Atunci când un barbar dă frâu liber bestiei din el, aceasta este o falsă libertate. El răbufneşte, de cele mai multe ori lezând pe cei din jur, deci el nu este liber, asupra lui presează „veninul” şi nu se poate stăpâni. Cu adevărat spunea cineva: „Pentru a putea să fii liber, trebuie mai întâi să-ţi înfrângi barbaria”. Dar pentru a-ţi înfrânge barbaria, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi şi să reuşeşti să-ţi modelezi caracterul, dobândind astfel libertatea spiritului; să şti ceea ce poţi cunoaşte şi ceea ce nu poţi cunoaşte, şi să mai şti ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci. Socrate, profund gânditor, cu  modestia ce-l caracteriza, vorbea despre posibilităţile noastre de cunoaştere care sunt limitate, despre faptul că nu trebuie să tindem a cunoaşte dincolo de ceea ce nu putem cunoaşte. Dar care ar fi limita? Cum ne putem da seama când şi unde trebuie să ne oprim? Un om care a dobândit virtutea, este un om cinstit, el poate discerne binele de rău şi va şti când şi unde să se oprească, va şti pe ce cale să meargă.

     În contrast cu gândirea lui, un alt filozof, din secolul XIX, Friederich Nietzsche, dorea să amplifice puterea omului, să poată ajunge un supraom. Conform ideilor sale, moralitatea nu depinde de mărinimie, bunătate, corectitudine, ci de puterea celui mai tare. Astfel scopul final al omului şi al societăţii nu este acela de a-l face pe fiecare om fericit, ci doar pe câţiva, pe cei mai puternici. Iubirea pentru el nu era o virtute, ci o slăbiciune, căci atunci când omul iubeşte, spunea el, nu poate lua hotărâri mari şi serioase, deoarece este influenţat de iubire, care, în concluzie, era un rău. Ce era binele pentru Nietzsche? A fi curajos era bine. A avea un scop în viaţă, a fi dur cu ceilalţi pentru a-ţi atinge scopul. Trebuie să calci pe ceilalţi pentru a urca tot mai sus. Fac o paranteză amintindu-mi de proverbul francez: ”La raison du plus fort est  toujours la meilleur!” Vai de noi, cei care ne-am izbit de această etică! Să revin la ideea de mai înainte! Astfel Nietzsche spera că puterea şi supraoamenii vor realiza o nouă lume plină de fericire şi prosperitate. A fost numit „falsul profet”, întrucât era o fire blândă, miloasă, cu o educaţie creştină primită de la părinţi, dar un aristocrat bolnav, individualist, veşnic simţindu-se izolat.

     Apostolul Pavel spune că legea morală e înscrisă în inima omului. Alături de legea morală există şi o conştiinţă morală. Cu ajutorul conştiinţei morale omul este în stare să judece şi să aprecieze ideea de bine. Conştiinţa morală este dispoziţia sufletească a omului care-l îndeamnă să se conformeze legii morale. Conştiinţa este deci organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire sau neîmplinire a legii morale, condusă fiind de logică. Şi în final este liberul nostru arbitru.

      Immanuel Kant preţuia în mod deosebit argumentul moral. El spunea că este firesc şi logic ca în lume, virtutea să aibă drept răsplată fericirea şi întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute şi fericire, viciu şi nefericire nu se realizează întotdeauna, se postulează existenţa altei lumi şi existenţa unui judecător, care nu poate fi decât Dumnezeu. Această argumentare a devenit pentru el, izvorul religiei. După  Kant, Dumnezeu, libertatea şi nemurirea nu sunt obiecte de cunoaştere teoretică, nu pot fi deci demonstrate ştiinţific, ci sunt obiecte ale raţiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral.

     Viaţa omului a fost şi este o luptă, iar în prezent trăim o perioadă a vieţii complexă, când ne sunt necesare multe, aşa numite « arme », ca: inteligenţă, cultură, talent, foame şi dragoste de muncă şi de informaţie, intuiţie psihologică, dar şi multă, multă iubire. Trebuie să ştim ce cantitate şi calitate de cultură posedăm, pentru a şti la ce să ne conexăm, pe ce drum să pornim ; cultura este cu adevărat o chestiune de cantitate şi calitate, iar pentru a cunoaşte măsura calităţii, mai avem nevoie şi de repere valorice. Este bine să le căutăm, să le găsim, să beneficiem de ele.

     A fi cult nu înseamnă neapărat a citi mult, a memora şi a reda apoi cu fidelitate cele memorate, ci a-ţi crea în urma lecturilor făcute, sau a trăirilor avute, o filosofie a ta, o viziune a ta, pe care s-o treci prin filtrul raţiunii tale, prin logica ta şi apoi să încerci s-o redai, eventual, prin artă sau literatură. Dar literatura se face cu inspiraţie (revelaţie) care este spirituală, de natură divină, cu memorie care ţine de sfera raţiunii şi cu imaginaţie care este puterea sufletului. Despre inspiraţie Petre Ţuţea spunea că „ se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine o dă ”, deşi noi ştim prea bine cine o dă. Energiile divine  sunt comunicate de Duhul Sfânt şi luminează mintea omului.

     Însuşită prin diverse forme, cultura este necesară omului talentat pentru a putea crea ceva valoros, precum matematicianului îi sunt necesare exerciţiile zilnice. Nu orice om de cultură poate avea talent şi în lipsa talentului (în domeniile artei şi literaturii), el nu va putea deveni scriitor, pictor etc. Este însă un păcat să nu te străduieşti a-ţi descoperi talentul (sunt atâtea domenii în care poate exista) şi a lucra pentru el, căci munca este legea vieţii, iar lenea, înseamnă moarte. Dumnezeu doreşte ca noi să folosim fiecare dar pe care ni-l dă. În final poate veni succesul, noi îl denumim şansă sau destin, dar este de fapt, misiunea personală (MP) dăruită de Dumnezeu, răsplata credinţei şi a eforturilor noastre. Este un ajutor teribil să ai un talent, nu neapărat mare (asta o hotărăşte Cel de Sus!), dar să crezi în rostul talentului tău şi să fii în stare chiar “să mori de foame fiindcă eşti artist”, punea cineva. După Edison, părţii de talent trebuie să i se adauge alte nouă părţi, de „transpiraţie”, adică de muncă, efort.

     Ştiinţa, arta, religia şi morala, trebuie să constituie un tot, să penetreze una în cealaltă, să fie deci inseparabile, să aibă acelaşi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Marii artişti au fost oameni de o profundă religiozitate: Poeţi ca Ovidiu, Horaţiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori şi sculptori ca Leonardo da Vinci, Tiţian, Michelangelo. S-a spus şi s-adeverit că arta care stă în slujba religiei, dobândeşte un plus de frumuseţe spirituală.

     Cei mai mari oameni de ştiinţă, Newton, Einstein  Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul ştiinţific cât şi cel filosofic şi au fost animaţi de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observaţiei, al experimentului şi al meditaţiei filosofice, având ca postament credinţa în lumea spirituala, divină. Pascal spunea că marile spirite termină întotdeauna religios.

     Dintre Marile Spirite care au luminat pentru o clipă cu lumina divină cerul existentei omeneşti, şi care a fost mai aproape de Dumnezeu, este Iisus: ”Învăţătura mea nu este a mea, ci a Celui ce m-a trimis pe Mine”.

     Iubirea, a spus Iisus,  va face să renască întreaga omenire, întreaga lume, va face o nouă generaţie, o nouă plămadă. Va aduce lumea mai aproape de Dumnezeu, pentru că “Dumnezeu este Iubire”. Aceasta este definiţia perfectă şi completă pe care a dat-o Ioan, “discipolul iubit”. El a spus: “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1Ioan 4,7.16). Iubirea îndepărtează răul, este eternă! Frumos spune Andrei Pleşu că a-ţi iubi aproapele, este  şi un îndemn de a-ţi iubi Îngerul păzitor.

     Scrisul este un act de cultură, dar şi el trebuie însoţit de morală. Franz Kafka spunea că scrisul in general, fie poezie, fie proza, este o rugăciune, o formă a rugăciunii. 

     Poezia,  preciza Constantin Noica, nu trebuie să fie doar o vibraţie de timpane, ci o atingere a inimii şi a minţii noastre. Lucrurile spirituale nu pot fi exprimate cu exactitate, de aici nevoia de simboluri şi astfel limbajul poetic,  asemenea rugăciunii, se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji.

     Pentru a fi poet nu trebuie să faci o facultate, cu această dispoziţie poetică te naşti, dar o îmbunătăţeşti cultivându-te. Cineva, cândva îmi cerea o reţetă a poeziei. Ei bine, i-am răspuns, nimeni nu poate da această reţetă. Fiecare pune în ea câte ceva din mintea şi sufletul său.

     Inspiraţia este primul moment al creaţiei, ne este adusă (indusă) pe valurile vieţii inconştiente. În momentul acela o mare emoţie pune stăpânire pe sufletul omului. Ceea ce scrii poate fi condus prin exerciţiul funcţiilor logice sau se poate realiza aproape în întregime sub dicteul inconştientului, prin inspiraţie (revelaţie). Poetul se naşte cu acel „strigăt de poet în inimă”, aşa cum se născuse suedeza Birgitta de Vadstena, care, frământându-se, emoţionându-se cerea ajutorul Fecioarei Maria: „Mamă a milei, învaţă-mă să iubesc!/ Sufletul meu e întinat de o iubire falsă/ şi ispitit de o otravă mortală/ şi de aceea nu pot înţelege/ iubirea adevărată…”

     Mihai Eminescu, în momente de profundă simţire emoţională, a scris poezia Rugăciune: „ Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea/ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O. Maică Preacurată,/ Şi pururea fecioară, Marie!”

         Închei cu afirmaţia lui Ion Caraion : „Prin poeţi, pământul încetează a muri”.

 VAVILA POPOVICI

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com