HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

DRUMUL SPRE UNIVERSITATE

Buică Elena

 

             Multe mi-au mai trecut pe dinaintea ochilor în anii de şcoală ai nepoatei mele Mara-Elena. Ca om care am slujit învăţământul românesc până la limita admisă, venind în Canada şi având contact cu şcoala prin fiica mea ca profesoară şi mai apoi directoare la un liceu, dar şi prin nepoata la dreapta căreia am stat de când a pus întâi piciorul în şcoală, era firesc să-mi treacă prin creanga minţii diferenţele ce se succedau înaintea mea. Multe sunt acestea între cele două sisteme de învăţământ, chiar dacă în ultima vreme au fost schimbări şi în şcoala românească. Cele mai mari şi mai multe noutăţi mi-au oferit şansele absolvenţilor de liceu de a urma cursurile universitare. Am luat distanţă faţă de părerile preconcepute care îi stăpâneau pe mulţi români – învăţământul românesc este excelent, a dat olimpici şi etc, etc, iar învăţământul din America şi Canada e la pământ – şi fiecare punând pe masă aspecte vehement argumentate.

Un aspect care face diferenţa între cele două sisteme de învăţământ este acela că în Canada nu se intra la facultate pe baza de examen-concurs. Selecţia este făcută de notele primite în timpul ultimului an de liceu. Sistemul de notare al elevilor este în aşa fel alcătuit, încât părinţii şi elevii nu pot influenţa notarea pe care o face profesorul. Programa elevilor liceeni este alcatuită din cursuri obligatorii – cele de cultură generală şi cursuri la alegere, după aptitudini, preferinţe şi intenţie de viitor. Anul şcolar este compus din două semestre care se încheie cu examene şi elevii primesc credite care vor decide dacă vor fi accetaţi sau nu la facultate. Dacă  creditele nu sunt suficiente pentru facultatea dorită sau notele sunt prea mici, absolventul poate să facă completare parţială în următorul an şcolar, continuând la liceu doar cursurile de care are nevoie.

Alegerea facultăţii este iaraşi un aspect mult deosebit faţă de ceea ce cunoşteam eu. După sistemul canadian, referitor la importanţa pe care o are aici munca voluntară, şi elevii sunt cuprinşi în acest sistem. Mara-Elena a voluntariat în mai multe locuri, dar cel mai mare succes l-a avut voluntariind pentru pregătirea alegerilor. Aşa şi-a descoperit vocaţia de „diplomat” şi a luat hotărârea să urmeze cursurile de Ştiinţe politice de pe când era încă în clasa a 10 de liceu. În anul următor, m-am alăturat părinţilor ei şi împreună cu ea am vizitat mai multe universităţi din provincia Ontario, inclusiv capitala ţarii, Ottawa, cu atracţie deosebită pentru Parlamentul care îi suradea ca o mare promisiune. Vizitele, apoi participarea la întâlniri cu profesorii diferitelor facultăţi au fost deosebit de folositoare. Nepoata mea şi-a schimbat de cateva ori deciziile. Erau multe motive să încline balanţa când spre o facultate când spre alta. În final s-a descis pentru Ottawa. Acolo era o secţie de Conflict Studies (studii ale conflictului) care o interesa pe ea în mod deosebit. Avea posibilitatea de coop. Asta înseamna că din anul 3 merge la şcoală 4 luni şi apoi lucrează 4 luni. Şi tot aşa se roteşte programul până la sfârşitul universităţii. Din cauza asta face mai mult cu aproape un an decât cei care fac doar studii teoretice, dar la sfârşitul universităţii are deja experienţă de muncă, ştie mai clar ce vrea, iar şansele să-şi găsească de lucru în domeniu cresc. Ca să nu mai vorbim că şi bănuţii făcuţi în acele 4 luni ajută. Acceptarea la această universitate cerea ridicarea stachetei notelor, concurenţa fiind foarte mare, selecţia foarte riguroasă, aşa că a avut o motivaţie foarte serioasă ca în ultimul an să renunţe la multe distracţii specifice vârstei ca să stea mai mult aplecată asupra studiului. Şi i-a fost de folos. Imediat după vacanţa de iarnă a clasei a 12-a, ca şi ceilalţi elevi, Mara-Elena a trimis aplicaţii (cereri) optând pentru trei universităţi, prima fiind cea din Ottawa. Până în luna februarie a stat cu inima cît un purice. Cam semăna cu starea pe care o aveam noi după ce dădeam examenul şi aşteptam afişarea rezultatelor. Aici răspunsul îţi vine oficial prin poştă.

Prima universitate, Brock, din St. Catherines i-a trimis un plic cu răspunsul afirmativ. Plicul greu de documente, cuprindea instrucţiunile pentru începerea anului universitar. I-am admirat pentru modul organizat de a lucra. La acestă admiraţie s-a adăugat şi un moment emoţionant stârnit de un frumos şi elegant gest de aleasă stimă şi curtoazie faţă de viitorul student. Plicul conţinea o frumoasă şi caldă felicitare fiindcă a fost acceptată, la care au  adăugat mulţumiri că „ne-ai ales pe noi. Te aşteptăm cu bucurie” mai apoi au adăugat: „Citeşte instrucţiunile. Alături ai un plic cu confetti. Cheama-ţi prietenii, deschide-ţi punga şi aruncă-le în sus ca să sărbătoriţi acest însemnat eveniment din viaţa ta”. Mara-Elena a prins aripi, parcă zbura, dar mai avea într-un colţ al inimii nădejdea că ar putea fi acceptată la Ottawa. Şi nu mult după asta, ea a primit un mesaj text pe telefonul celular. Era în ora de istorie a lumii şi nu avea voie să folosească telefonul. Profesorul a vazut că Mara-Elena s-a schimbat la faţă, şi pentru că şi profesorul participa la trăirile elevilor săi, i-a spus: „Îţi dau voie să mergi afară să primeşti răspunsul pe care il aştepţi”. Cei de la Ottawa spuneau: “Ştim că eşti la ore, dar am vrut să îţi facem o bucurie imediat ce ne este în putinţă. Tocmai ai fost acceptată la facultatea noastră. Ţi-am trimis rezultatul şi prin email, ai să-l găseşti acasă, şi prin poştă, dar am vrut să te bucuri cât se poate de repede”. Revenind în clasă, colegii şi profesorul au aplaudat-o şi au îmbrăţişat-o, căci pe faţa ei citiseră rezultatul. Apoi a urmat cu aceleaşi caldă culoare şi răspunsul pozitiv la cea de a treia facultate, cea din Toronto. Alături de Mara-Elena şi noi am trăit zile deosebit de frumoase care s-au înscris in şirul celor  pe care le ducem cu noi toată viaţa, uneori cu cele mai mici detalii. Până la sfârşitul anului scolar, nepoata mea avea toate probleme aranjate pentru deschiderea anului universitar. Ştia chiar şi numărul camerei de la căminul din frumosul şi efervescentul campus universitar.  Am fost cu toţii şi am văzut-o, am fotografiat-o, am participat la întocmirea formalităţilor necesare bunului mers, încât deschiderea anului universitar urma să se facă fără niciun impediment.

            Vara care a urmat a fost una dintre cele mai fericite purtând în ea promisiunea zilelor studenţiei cu aura lor. Când s-a apropiat septembrie, Mara-Elena îşi avea bagajele făcute cu multă paricipare suletească. Acum împarte un apartament de două camere, bucătărie şi baie cu Yvonne, prietena ei de acasă, studentă şi ea dar la artă. Părinţii lor le-au cumpărat câte un abonament de masă care le permite să mănânce la orice magazin, restaurant, bufet, cafenea din campus, dar îşi mai pregătesc şi ele în bucătăria lor ce le mai pofteşte inima când nu vor să iasă din casă. Au început cursurile şi merg sfârâindu-le călcâiele. Noi, acasă suspinam simţind golul pe care l-au lăsat, dar ele, privesc înainte. Ne dăm telefoane, vorbim prin skype, ne trimitem emailuri.

             Îmi vin în minte părinţii mei, rămaşi în satul lor, cum ne priveau cu lacrimi în ochi când şi-au văzut copiii şi nepoţii paşind pe acest drum murmurând: „Să vă ajute Dumnezeu!” Mai apoi m-am regăsit pe mine în locul lor, iar acum o văd pe fiica mea, la rândul ei  străbătută de acelaşi fior atât de special în felul lui. Privirea aceea spre viitorul căruia nu-i poţi zări celălat capăt îţi crează o stare unică. Abia pe la 30 de ani omul începe să simtă gustul amar al limitelor omeneşti, dar până atunci el nu are decât aripi de zbor şi viitor nelimitat. Acum nu putem decât să-i urăm nepoatei dragi să aibă un zbor cât mai înalt tot cu aujtorul Celui Neţărmurit.

 

Buică Elena

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com