Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Dumitru Velea, „Zilele de pe urmă”

sau  profunzimile unui dans apotropaic

Iulian Chivu (foto)

Mai puţin contează dacă a fost pusă în scenă vreodată ca pură tentaţie regizorală sau dacă cineva se va încumeta s-o facă prea curând din ispită tematică, însă creaţia dramatică a lui Dumitru Velea ni se pare tulburătoare. Adunate într-un volum în 1994, la Editura  Fundaţiei Culturale „I.D. Sârbu”, piesele Legea, Frumoasa Lumii, dar şi Zilele de pe urmă (reţinută pentru titlul volumului) sugerează o tematică de un dramatism  special pentru omul modern; o reluare a unor întrebări vechi ale umanităţii, reclamate de reiterarea unor răspunsuri mereu nesatisfăcătoare. După ce am salutat, ca etnolog, într-o publicaţie din România apariţia studiului monografic al lui Stan V. Cristea, intitulat Tradiţia Căluşului în judeţul Teleorman – de la ritual la spectacol-(Ed. AIUS, Craiova, 2008), dramaturgul Dumitru Velea mi-a redescoperit cu  Zilele de pe urmă profunzimile unui dans apotropaic, trăite de  un Vătaf Bătrân, personaj axial, în jurul căruia Căluşul  îşi relevă virtuţile magice. Rămas fidel misiunii de staroste al jocului căluşarilor în satul său (probabil Crăciunei, Olt), după 16 ani de detenţie în gulagurile comunismului românesc, acesta face paradă de zel ceremonial şi nu acceptă abateri de la tradiţie: un impresar şi un reporter vor să ducă cu orice chip trupa de căluşari în Germania pentru un spectacol aducător de valută. Vătaful Bătrân tocmai îşi pregătea retragerea şi, după regulile iniţiatice impuse de Căluş, este suprins la Ciocul Căluşului, un toponim unde, în fiecare an, se dezgroapă apoi se  îngroapă  „moaştele” ceremoniale.

Aici, bătrânul vine însoţit de un nou căluşar („Îmi vei lua locul. Ai fost Vătaful din coadă. Căluşarul cel mai sprinten!”) căruia îi dă detalii tehnice („Trebuie să sari, atât de sus, până îţi ia creştetul foc” , ba încă „Trebuie să ajungi să joci pe marginea butoiului!”) şi-i împărtăşeşte tabuuri rituale („De cioc nu este bine să vorbeşti, să-i trădezi taina...”) şi alte reguli ce trebuie urmate cu sfinţenie pentru a asigura dansului finalitate apotropaică, ţinând seama că „Prin Căluşari, Dumnezeu se luptă cu Dracul”. Impresarul aşteaptă de la turneul din Germania profituri însemnate în urma unor spectacole rupte din contextul de credinţe şi din timpul optim al efectului magic. Bătrânul căluşar se opune în virtutea a ceea ce este Căluşul: „...nu este o distracţie! Căluşul îndreaptă lumea. O pune în ţâţâni!”  El le comunică celor mai tineri toate tainele dansului magic cu credinţa că orice mutilare a întregului se poate întoarce împotriva sa, motiv pentru care refuză să joace Căluşul dincolo de Rusalii, iar pe cei care vor pleca în turneu îi sfătuieşte:”Vedeţi, când plecaţi, să vă puneţi ţărână în opinci (...) Pe oriunde aţi merge, să călcaţi pământul nostru”. Odată cu sosirea Rusaliilor, timpul sacru al  Zilelor Căluşului, tradiţia se derulează nestânjenită, în toată rigoarea credinţelor şi  în dimensiunea spectaculară. Dumitru Velea se arată a fi un bun cunoscător al celor două laturi şi face referinţe inclusiv la un lucru încă neelucidat; repertoriul lăutăresc, asupra căruia etnologii şi etnomuzicologii au încă controverse (melodii de joc precum Ursăria ca la Tufeni, Floricica Căluşului etc.). Scenariul se centrează în bună parte pe funcţia de stimulare a fertilităţii, unde simbolul falusului are un rol magic esenţial, parcă împins în excedent. Personajele care asigură burlescul (Mutul, Femeia Stearpă, Popa etc.) împlinesc simultan şi funcţii magice. Popa, de pildă, are funcţia de salvator al lumii ameninţate cu  înrobirea  de către diavoli; Femeia luată din Căluş se defineşte antinomic în furia dansului „O carne a fericirii pentru dragoste şi viermi”. Legaţi prin jurământ, căluşarii se angajează (1) faţă de ritual şi rigorile lui, să păstreze discreţie totală (2) şi puritate magică (3), ei  se implică într-o teomahie de dimensiuni ontice „sub clopotul invizibil” în apărarea Bisericii asaltate de Iele, al cărei Clopotar se situează, în aşteptarea Copilului cu Cartea,  dincolo de timpul fizic. După ce a traversat tămăduitor spiritul viu al satului, în final, Căluşul se deplasează în acelaşi scop apotropaic spre spiritul veşnicit al acestuia, spre cimitirul din curtea Bisericii. Timpul istoric se ordonează în cimitir după cruci fără a se întinde în spaţiu, ci munai în timp: „Şi deasupra se tot înşiră cruci după cruci, una în spatele alteia. Să nu se piardă stirpea celor  din viaţă, să nu se rătăcească cei din moarte”. Aici, Vătaful Bătrân se află la capătul misiunii sale, când se va dezlega de jurământ şi va putea să se retragă. Ajuns în cimitir, el exclamă reflexiv: „Doamne, am ajuns deasupra mormântului şi nu ştiu dacă am mâncat un strugure din via ta!”. Apoi, privindu-i pe ceilalţi, parcă ar vrea să-i admonesteze: „Ce ştiţi voi de maşina neagră şi de oamenii în haine negre de piele!? Nici în zilele din urmă să nu vă dea Dumnezeu să ştiţi!” Căluşul continuă însă halucinant cu  „urcarea pe steag” şi ameninţarea Ielelor, trei femei, Zalina, Marina şi Catrina, care ar putea fi totuna cu Nona, Decuma şi Morta, din mitologiile ancestrale ale românilor. Spre finalul exerciţiului magic, împlinit cu rigurozitate după tipic, Clopotarul, care împinge lucrurile în halucinant aşteptând Copilul cu Cartea, îl admonesterază pe Vătaful Bătrân pentru ultimele lui îndoieli: „Tu încă nu te-ai eliberat din închisoare”. Şi aceasta nu dintr-o expiere imanentă, ci pentru că nu s-a eliberat din complexul fricii. Răspunsul e ferm: „Nici nu se mai poate. Sunt într-o celulă, condamnat pe viaţă!” Trauma închisorilor e definitvă pentru sufletul Vătafului Bătrân. Însă Clopotarul are revelaţia Copilului cu Cartea: salvat prin Căluş de la condamnarea la întuneric, Orbul din Capul Satului îşi capătă vederea în ultima zi a Căluşului  (Pogorârea Sfântului Duh) şi reuşeşte să citească în Carte. Vătaful Bătrân alunecă lângă o cruce, iar Vătaful cel Nou îşi preia harul, apoi comandă: „Hei, Căluşarii mei, e ziua ultimului Căluş! Zburaţi prin aer! Cu flăcări pe cap, cu flăcări la călcâie! Hălăi-şa! Hop-şa!” Biserica este purificată, iar Nebunul Satului, cu lumânarea aprinsă, înaintează prin cimitir: „Ai grijă, Doamne, pe unde calci! Să nu cădem amândoi într-un mormânt gol!” Dumitru Velea, în memoria lui afectivă, mărturiseşte că păstrează încă imaginea unui căluşar din Crăciunei, care a jucat pe marginea acoperişului unei case  ţinându-se de steag, performanţă confirmată mai târziu de un alt căluşar, din Roşiorii de Vede. Recitesc aceste lucruri „cu voce tare”  nu neapărat pentru poezia lor căzută astăzi în desuetudine, ci pentru a mă uimi încă o dată de capacitatea etniilor cu care-şi produc autarhic valorile de care au nevoie, după o axiologie capabilă să surprindă şi cele mai sceptice spirite.

Iulian Chivu

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)