|
|
|
|
            |
|
Dumitru Velea
În umbra unor critici literari plictisiți, obosiți și epuizați, în gazetele din provincie (centrul și periferia!), în revistele online sau paper ale românilor din afară, fără a avea acces în revistele cu ștaif ale sindicatului scriitorilor legitimați, se afirmă tot mai viguros nume de scriitori, de critici literari, de eseiști care deja confirmă o nouă generație, o nouă respirație a spiritualității românești, eliberate de orice ifos megaloman.Meteahna trufașilor centriști este veche și extinsă pe spații largi europene din moment ce renascentistul Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix o înfiera în secolul al XVI-lea într-unul din eseurile sale: S-a întâmplat cu oamenii mai învățați decât alții ceea ce se întâmplă cu spicele de grâu; cresc și se ridică ținând capul drept și mândru atunci când sunt seci, dar dacă sunt bogate în boabe în vremea coacerii, iată că se umilesc și își apleacă vârfurile. Acest semnificativ citat este tocmai motto-ul recentei cărți a lui Dumitru Velea, Pragul de jos, vol.I, Trepte și căi, Ed. Sitech, Craiova 2011.Dumitru Velea este unul dintre oamenii de o solidă cultură din România (poet, eseist și nu în ultimul rând dramaturg de prestigiu) de al cărui nume se leagă din 1973(Lucifera, poeme, Ed. Cartea Românească, Buc., 1973) și până astăzi nu mai puțin de 38 de volume, iar despre unele dintre ele am mai scris cu alte ocazii. După Pragul de sus, apărut cu un an în urmă (Ed. Sitech, Craiova, 2010), autorul, fără o expresă trimitere la judecățile de valoare discriminante, reconsideră Pragul de jos, singurul care se bucură atât de sensul inițiatic, în lumea etnologilor, cât și de sensul de realitate ce nu poate fi neglijată, după paremiologia românească. Volumul cuprinde nu mai puțin de treizeci și trei de eseuri și cronici (unele dintre ele la granița cu evocarea monografică, precum în cazul lui Mircea Andraș, al lui Marian Barbu ori Dumitru Dem Ionașcu). Cum autorul a trăit o importantă parte a vieții sale în Valea Jiului, la Petroșani, se poate spune că s-a aflat nu într-o zonă de confluență spirituală românească, ci într-o lume a cărei identitate se consolidează pe toate treptele valorice repetând schematic experiențele marilor civilizații. Acestei lumi Dumitru Velea îi acordă un spațiu privilegiat. Cei mai mulți autori care intră în atenția lui sunt spiritele elevate produse în Valea detașată în egală măsură prin profunzimi, dar și prin înălțimi de vibrație lirică, de idei, de originalitate. Aici, în adâncul oricărui creator se joacă un copil. Uneori sub privirea protectoare a unui bătrân. Și are loc o recuperare de sine, se menționează în lada de zestre cu care Mariana Zavati Gardner umblă prin lume (p.312), iar poetul se întoarce la sine luând de la capăt aventura ca stare existențială, precum în poemele lui Ion Pascal Vlad (p.307), sau ca în proza umoristică a lui Ioan Velica, născut la Cluj, din părinți olteni, stabiliți în cele din urmă în aceeași Vale – Prag. Dumitru Velea este beneficiarul unei culturi vaste, cu rezonanțe în registrele cele mai diferite ale culturii universale: mitologie,etnologie, filosofie, istoria religiilor, arte. Și tocmai lucrul acesta îi permite exegetului un alt fel de opțiune decât cea stinsă în elogii descriptiviste și în monotonia criteriilor axiologice de revistele literare centriste ale scriitorilor români legitimați. Un spațiu consistent, tocmai din motive ale compensării, acordă Dumitru Velea poetului Mircea Andraș în numele sfâșierii de sine și a lentului sfârșit, pentru care își alege ca motto un citat din Umberto Eco (Autorul trebuie să moară după ce a scris o carte, pentru a nu împiedica drumul textului), în care se regăsește destinul poetului Nopții cu mesteceni albi (1996). Aici se desăvârșește într-un complex juvenil imaginea mamei care îl va urmări până la neașteptatul său sfârșit, la 26 noiembrie 2010. În cele 45 de pagini acordate lui Mircea Andraș, Dumitru Velea este și primul lui biograf și critic literar (nu singurul însă).Simultan cu imaginea emoționant conturată a însinguratului jurnalist de la Ziarul Văii Jiului, autorul reține repere critice de referință, importantele premii de care s-a bucurat pentru volumele sale de poezie (Noapte cu mesteceni albi – 1996; Violet -1997; Și dacă mâine va veni -2004; Ca niște spânzurători amintirile -2004), de teatru (Blestemul zânei -2003) ori proză scurtă (Opriți lumea,vreau să cobor! -2004). Dumitru Velea însă trece peste orgolii și peste frustrări ca simptome ale personalității care împart lumea scriitoricească de la noi în centru și periferie fie ca vanitate a unora, fie ca idiosincrazie a celorlalți. Autorul trece și acest prag operând doar cu un sistem de valori echitabil. Așa se explică de ce între aceleași coperți încap într-o pașnică contiguitate numele lui Nicolae Balotă (Un eseu de profunzime filosofică) cu Introducerea în opera lui Al Philippide (Ed. Minerva, Buc.,1974), al lui Marian Barbu cu pezia lui analitică (Provizii de soare, Ed. Scrisul românesc, Craiova,2004, dar și Oglinzile din Chicago, Poeme americane etc.), al lui Constantin Câmpeanu (Scrisori din delira, Petroșani, 1995), ori al lui Dumitru Hurubă (Scorpionisme, Ed. Eubeea, Timișoara, 2011), ca să nu mai amintim că tot între aceleași pagini își găsesc locul un scurt eseu despre Blaga și dao-ism (Doresc să-mi mișc coada prin noroi), câteva date privind capodoperele brâncușiene de la Tg. Jiu din relatările unor colaboratori apropiați ai maestrului, rememorări ale unei celebre prietenii Eminescu-Creangă și ecourile ei în geneza Amintirilor. Așa cum aminteam la început, Dumitru Velea se lansează cu dezinvoltura pe care i-o poate da o bogată lectură în analize cu implicații adânc filosofice în spirit existențialist (Ion Hirghiduș - Femeia lui Dumnezeu, Ed. Fundației Alfa, Cluj-Napoca, 2007). Textul este referentul care degajă referința doar sub ochii celui ce știe să o surprindă. Este exact ce face și Dumitru Velea când trece odată cu textul limita, ca negație a acesteia, și pătrunde în spațiul intelctual al aporiilor și paradoxurilor: ea nu era nimic/ decât trecerea spre tine/ și durerea cuvântului/ pietrificat pe gură. Într-o vecinătate, fie și întâmplătoare, îl găsim în Pragul de jos pe Adrian Marino redescoperindu-și și reconfirmându-și în Spania vitalitatea, tinerețea și capriciul, cum el însuși mărturisește în Olé Espańa (Ed. Eminescu, Buc.,1974), dar și pe David Maniu care, timp de cincisprezece ani, scrie și rescrie o carte (Încotro, omule?,Ed. Fundației Culturale I.D. Sârbu, Petroșani,1995) despre itinerarul etic al insului social în conformitate cu constantele autodeterminării și ale devenirii morale. Și tot în aceleași pagini se întâlnesc, in memoriam, Ion Negoițescu (Rezistența la suferință) și D.D. Roșca (Acțiunea eroică în fața existenței), două destine ale lucidității tragice convertite într-o atitudine eroică asupra existenței, ca să-l cităm pe autor.Poezia feminină este și ea prezentă prin Dorina Brândușa Landen (sau soția lui Lot ca mit al poetei), prin Camelia Jula (Pirueta versului ca poveste de dragoste) și prin Raluca Pavel. Pe lângă numeroase
alte lucruri care se pot reține sub semnătura lui Dumitru Velea, fie și
limitându-ne doar la Pragul de
jos, remarcăm că autorul nu ocolește nici o carte, nici un nume,
nici o temă și le scrutează cu competență profunzimile, face conexiuni
de largă respirație culturală depășind idiosincraziile în care se sufocă
elitismul critic românesc. În plus, Dumitru Velea reușește să treacă
erudit, prin expertiza genului,
dintr-un
registru metatextual în altul, cu siguranță de sine și eleganță
analitică așa cum i-o dictează fiecare lucrare, fiecare autor, fiecare
experiență culturală.
Iulian Chivu
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL |
|
|
|
Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero: Lucian Hetco (Germania). Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România) Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com |
