Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Dumnezeu la prima vedere

Chipuri ale divinităţii

Cezarina ADAMESCU, Agero

             Sfântul Augustin (imaginea din stânga) spunea în cartea sa Confesiuni: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine, cu harul său şi nu se mai întoarce”.  Ceea ce-l frământa pe ilustrul teolog şi Părinte al Bisericii  era, fără îndoială, neputinţa omului de a se împotrivi clipei care aleargă implacabil şi care nu trebuie pierdută pentru că această viaţă este unica şansă ce ni s-a dat de a ne clădi propria veşnicie.

            Este adevărat că oamenii nu-şi găsesc uneori nici timpul prielnic, nici drumul cel mai drept care duce direct la ţintă, ci rătăcesc pe cărări întortocheate, prin hăţişuri întunecate, până să găsească drumul cel drept, care nu se revelează uşor ci, pentru unii, foarte greu.

            În excelenta carte a lui Lewis Carrol „Alice în Ţara Minunilor” – există o replică: „Dacă o iei pe oriunde s-ar putea să greşeşti” – ceea ce scoate în evidenţă faptul că drumul omului nu este întâmplător, cărările, oricât de întortocheate ar fi, duc întotdeauna la aceeaşi ţintă, dar ţinta se poate apropia sau depărta, în funcţie de distanţa parcursă şi de obstacolele pe care le întâlneşti în drum.

            Cărarea nu e netezită pentru toţi oamenii. Unii bâjbâie toată viaţa şi din nefericire, nu desluşesc traseul corect, primejduindu-şi astfel, propria veşnicie. Alţii o găsesc la jumătatea vieţii, alţii, dintr-o privire, dintr-o ochitură străvăd ţinta şi tot traiectul şi aceştia se pot considera cei mai fericiţi.

            Dar sunt atât de puţini. Ne trebuie un călăuzitor, un îndrumător, o lumină care să ne scoată la liman atunci când ni se pare că suntem pe cărări greşite şi când am pierdut drumul.

            Se ştie că datorită păcatului originar, omul a pierdut  Împărăţia, dreptul de a locui în Grădina numită Eden şi de a se bucura de strălucirea Feţei Divine, de a se bucura de prietenia lui Dumnezeu şi de încrederea lui nelimitată.

Creat pentru Dumnezeu, omul aspiră către Infinit, către Absolut, către Înalt, cu acel dor care uneori devine atât de puternic şi de neliniştitor încât omul, aşa cum spunea Sfântul Augustin, nu-şi mai găseşte odihna până când nu se odihneşte în Domnul.

În iubirea sa pentru supremul şi Primul Principiu, făptura omenească este implicată cu întreaga sa fiinţă: spirit şi cuget şi trup, iar prin Duhul Sfânt, acea înclinaţie a omului spre cunoaşterea şi venerarea lui Dumnezeu, adică spiritul de religiozitate, devine activă şi neobosită.

Pierzând odată Împărăţia, urmare a păcatului originar, omul va tinde întotdeauna la acest paradis implantat în subconştient, la care nu va avea acces decât după ce şi-a îndeplinit datoria faţă de Creatorul său. Şi dacă primul om a fost condiţionat de Dumnezeu şi, arătându-i-se cele două căi, el a fost pus să aleagă, pe cea de a rămâne  locuitor al grădinii unde se înfrupta din toate bunătăţile în afară de pomul cunoştinţei binelui şi răului, sau de a mânca din acest pom  şi a pierde prietenia cu Dumnezeu, cu atât mai mult, omului răscumpărat atât de scump, îi vor fi puse în faţă cele două posibilităţi de alegere. Opţiune care-l va marca pentru veşnicie. Pentru a redobândi Împărăţia pe care protopărinţii au pierdut-o prin păcatul trufiei şi al înfruntării voinţei lui Dumnezeu, al neascultării poruncii, omul este pus faţă în faţă cu exigenţele şi cerinţele pe care Creatorul i le-a dat, pentru a-i acorda o a doua şansă, şansa mântuirii.

Cămaşa în care am fost înveşmântaţi la botez ne-a încorporat în Trupul lui Iisus, ne-a făcut copii ai săi şi totodată fraţii săi de suferinţă şi cruce, dar această cămaşă trebuie păstrată intactă şi curată, pe cât se poate, până în clipa din urmă.

            Desigur, cămaşa din urmă a omului, este permisul nostru de trecere, este bănuţul cu care plătim vama, ea ne îmbracă în demnitatea dintâi, aceea de copil al lui Dumnezeu pe care am căpătat-o la Botez. Fără îndoială, acest limbaj simbolic trebuie înţeles aşa cum se cuvine, pentru că nu e vorba de o cămaşă propriu-zisă, ci de starea aceea de neprihănire recerută unui creştin, îmbăiat şi primenit cu taina sfântă a spovedaniei şi împărtăşirii, cu sfântul viatic, cel care va fi merinde pentru drum.

            Totuşi, similitudini există. Atunci când copilul este botezat, este înfăşurat într-o pânză albă şi uns cu uleiul neprihănirii iar la ungerea din urmă, când sufletul este gata să părăsească trupul, de asemenea, se foloseşte o cămaşă de culoare albă, ce simbolizează neprihănirea necesară unui suflet, ca să poată accede la Tatăl.

            Ce se întâmplă cu omul între timp, de la prima până la ultima crismă şi cum îşi poate el păstra intactă cămaşa dintâi ca să ajungă la neprihănirea celei din urmă, este o problemă foarte dificil de abordat, pentru că omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu simţul natural al discernerii binelui de rău şi cu liberul arbitru.

            Conştient de acest lucru, el va căuta pe toate căile să-şi păstreze demnitatea la care a fost chemat pentru a nu deveni propriul său călău, duşmanul sufletului său şi poate şi al altora, pe care îi atrage după sine.

            Dumnezeu a trasat foarte clar căile de urmat. El Însuşi a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6),  ceea ce arată clar că numai urmându-L pe El, putem fi îndreptăţiţi şi putem merita fericirea veşnică.

DUMNEZEU VĂZUT DE APROAPE

            Un Mesia dulgher, stând la tejghea, dând cu rindeaua, ajutându-l pe tatăl Său purtător de grijă, ajutând-o pe mama Sa la treburile gospodăriei, fiind ascultător, crescând treptat în dreptate şi virtute.

            Un Mesia care se supune tuturor legilor iudaice, inclusiv aceea de a se boteza pentru spălarea păcatelor, El care nu avea nici un păcat. Este supus unui Botez de pocăinţă, El care nu avea de ce să se pocăiască. Este botezat cu apă, El care va boteza cu Duhul Sfânt.

            El care, după ce-şi începe viaţa publică, nu are nici măcar unde să-şi aşeze capul. Care nu avea două haine, nici două perechi de sandale.

            Care nu poseda arginţi, bogăţii lumeşti, care nu râvnea la posturi de conducere, nici în armată, nici în politică.

            Cel care mânca ceea ce i se aşeza înainte, dormea în case străine sau sub cerul liber. Care se odihnea la umbra unui copac, care-şi aşeza obrazul pe o piatră drept pernă.

            Un Mesia care împărţea totul, fără să-şi oprească pentru sine nimic.

            Un Mesia care ne-a dat-o pe Însăşi Mama Sa, sub cruce, prin apostolul Ioan, făcându-ne fiii Maicii Sale.

            Un Mesia care nu impune nimic cu forţa. Care ne dă libertatea de alegere, de opţiune. Care ne cheamă, dar tonul Său nu este imperativ, nici vehement, ci implorator. Care nu-şi arată Slava decât câtorva ucenici, sub jurământul că nu o vor dezvălui altora până când El nu va fi înălţat.

            Un Mesia care-şi însuşeşte prorocia lui Isaia: „Domnul m-a uns ca să duc Vestea Bună săracilor.”

            Un Mesia care este Poarta Mântuirii noastre. Numai prin această Poartă vom putea intra în Împărăţia Cerurilor. Un Mesia Păstor care are grijă de ultima oiţă din turma Sa. El este Uşa, singura Uşă prin care suntem mântuiţi.

            Un Mesia prin care mergem la Tatăl. Un Mesia atât de generos încât nu vrea să ne lase orfani, singuri, sărăciţi, ci ni-L trimite pe Mângâietorul până la sfârşitul veacurilor să stea cu noi, să ne sprijine în necazuri, să ne arate Calea.

            Un Domn care la prima vedere ar putea scandaliza pentru că nu se ridică la nivelul aşteptărilor mesianice. Pentru că fiecare îşi făcuse o imagine a acestui Mesia. Dar care nu seamănă cu nici o imagine. Nimeni nu şi L-a închipuit astfel. Unii şi L-au imaginat ca pe un conducător politic strălucit,  care-i va purta din victorie în victorie şi va cuceri lumea.

            Isaia îi făcuse deja portretul acestui Slujitor suferind, spunând că va fi dus ca un Miel la înjunghiere.

            Deşi Ioan Botezătorul îl  prezintă la apa Iordanului ca pe „Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii”, ei tot nu credeau că El este. Până şi ucenicii se îndoiau şi-l considerau ca pe Moise, Ilie, Ieremia sau unul dintre profeţi. Irod îl consideră Ioan Botezătorul înviat. Toţi erau derutaţi. Nu le venea să creadă că El este Mesia. Înşişi nazarinenii, concetăţenii Săi, nu cred în El, ci îşi bat joc spunând: „Nu este oare acesta fiul teslarului?”

            Ei îl văzuseră crescând aproape de dânşii, merseseră de multe ori la Iosif să le repare mobilierul, îl văzuseră pe copilul Iisus ajutându-i tatălui Său. El nu era cu nimic diferit de ceilalţi copii cu care se juca, alături de care mergea la Templu.

            Când a împlinit 12 ani, Iisus este dus, conform  Legii  iudaice la Templu, semn că intrase în rândul tinerilor apţi de a împlini Legea iudaică. Rămânând în Templu timp de trei zile, în mijlocul învăţătorilor pe care-i asculta şi întreba, Iisus face dovada unei minţi pătrunzătoare, limpezi, a unei ştiinţe neobişnuite la un copil aşa mic. Cărturarii nu mai conteneau să se întrebe: „De unde atâta înţelepciune la un copil?”

            El cunoştea Scripturile pe de rost, le explica atât de clar încât toţi rămâneau uimiţi peste măsură.

            „Întru cele ale Tatălui Său!” -  adică în Templul din Ierusalim, în Casa Tatălui, Mesia copil se simte cel mai bine, aici este atras şi îndemnat de inima Sa să stea, să fie de folosinţă, să slujească. Să nu uităm că El venise în lume ca să slujească şi nu ca să fie slujit.

            Un Mesia prieten cu vameşii, cu păcătoşii, cu leproşii, orbii, cerşetorii, femeile decăzute. Un asemenea Mesia ar scandaliza în orice timpuri.

            Şi de câte ori pâinea va fi frântă şi vinul jertfit pe altar, de atâtea ori Domnul şi Mântuitorul va fi prezent, viu şi adevărat, trup şi sânge, aşa cum a făgăduit. Aşa cum li s-a dat lor, la Ultima Cină. Aşa cum ni se dă nou, de două mii de ani, spre mântuire.

            Aşa cum, până la sfârşitul veacurilor se va jertfi pentru păcatele omenirii. Cine va mânca din această Pâine şi va bea din acest Vin, va avea parte de mântuire. Întru acestea se va deosebi de toţi ceilalţi, prin comuniunea cu Sfântul  Trup şi Sfântul Sânge.

            Date nouă ca Jertfă de ispăşire, din iubire nemăsurată.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

14 aprilie 2009

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com