Eminesciana

 Locuri unde poti întâlni şi urmele  paşilor lui Mihai Eminescu

Impresii si pareri personale in FORUM

RODICA ELENA LUPU

                           „Această Vienă, unde trăiesc atâtea amintiri

                                                       ale celor mai de seamă maeştrii, ce sol  fertil

                                                       oferă inspiraţie...”  

Înserarea se lăsa peste câmpia austriacă şi trenul lasă în urmă micile gări, apoi luminile becurilor ce străjuiesc o autostradă. Trenul străbate periferiile Vienei, iar micşorarea vitezei ne arată că punctul terminus al călătoriei noastre nu poate fi departe, fapt confirmat de tren, care opreşte în moderna gară, ridicată pe locul celei vechi, prefăcută în ruine în timpul celui de al doilea război mondial. Forfota de pe lungile peroane nu-i alarmantă, nu-i obositoare, iar călători întârziaţi şi grăbiţi sunt rari. Luminată, ca în plină zi, gara ţi se prezintă ca un imens bazar armonios şi cu gust asamblat, în care călătorul găseşte tot ce-i este de folos.

Dar, adevărata noastră întâlnire cu Viena, a început a doua zi când am ajuns pe străzile pe unde au răsunat paşii lui Eminescu, când am văzut casele care i-au adăpostit visurile şi suferinţele lui de student sărac. Şi, iată-ne pornind spre Portzelangasse, unde la nr. 9, a fost una dintre primele adrese unde a locuit Eminescu la Viena. Casa, care atunci era situată aproape în intersecţie, azi nu mai este, în locul ei este construită o clădire înaltă, enormă chiar şi austeră.

 O altă stradă îngustă, o casă mică şi veche, cu o intrare întunecoasă şi cu ferestre ce poartă povara anilor, pe Dianagasse, la nr. 8, a locuit „Luceafărul poeziei româneşti”, în anul 1870, apoi la câţiva paşi, aproape de colţul străzii Adamgasse, la nr. 5, într-o clădire modestă, dar mai luminoasă, a locuit în următorii doi ani.

Emoţia mă cuprinde, oricât aş vrea să nu fiu sentimentală, privind aceste triste clădiri.

Aici, la Viena, Veronica Micle l-a cunoscut pe Eminescu. Mânuind arsenalul ponegririi, feluriţi istorici literari, biografi şi publicişti în cursa după spectaculos, dând crezare clevetirilor contemporane în ciuda dovezilor care le infirmă, socotind că prin contrast slujesc purităţii amintirii şi valorii lui Eminescu, au creat Veronicăi Micle efigia unei femei galante şi au facilitat o tradiţie de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existenţa celor doi poeţi au fost hiaturi şi imputări urmate de clarificări, de amnistieri şi de frenezii reluate, penibilii procurori postumi – în ciuda faptului că părţile s-au împăcat, iar aura le conduce suvenirul în legendă – administrează acuzări asertorice de la bara istoriei literare într-un proces încheiat demult şi cu finalităţi prescrise.

Fiică de muncitori, Veronica Micle a îndurat încă de copilă un trai de îngrădiri, de renunţări şi de dezamăgiri, dedicată activităţilor obşteşti ca soră de caritate voluntară în războiul de la 1877 şi ca îndrumătoare la şcolile profesionale ale fiicelor de muncitori din Iaşi. Manifesta în modestia ei, rezerve faţă de huzureală şi de luxul mediului burghez. Prietenia cu Eminescu îi va revela mulţumiri superioare, pe care, la rându-i, le va răsfrânge asupra reveriei clasicului poet, în amândouă cazurile stimulându-le lirica. Veronica s-a născut în Năsăud la 22 aprilie 1850. Tatăl ei, cismarul Ilie Cîmpianu, luptase la 1848 sub comanda lui Avram Iancu şi, după câţiva ani, muri de pe urma rănilor primite în munţii Apuseni. Mama poetei, moaşă cu atestat universitar, Ana Cîmpianu, văduvă, a trecut în 1853 în Moldova cu doi copii mici de mână, Radu şi Veronica, oprindu-se la Tîrgu Neamţ, o vreme la Roman, spre a se statornici apoi la Iaşi, unde s-a întreţinut muncind din greu cu ziua. Numai învingând greutăţile şi călăuzită de perseverenţa ei, Veronica a putut frecventa cursurile Şcolii centrale din Iaşi, instituţie de tip gimnazial, şi după absolvire a fost cunoscută de profesorul universitar Ştefan Micle, cu care s-a căsătorit. Diferenţa de vârstă dintre soţi, n-a impietat asupra rosturilor ei gospodăreşti şi de mamă, cele două fiice Valeria şi Virginia au cultivat, ca şi mama lor, artele.

La douăzeci şi doi de ani Veronica l-a cunoscut la Viena pe Eminescu, ale cărui poezii de început le citise. După mărturiile lui Slavici, Eminescu a condus-o pe Veronica Micle – adăpostită în pensiunea Lowenbach – pe marile artere de circulaţie ale Vienei, prin muzee şi la galeriile de artă, către monumentele istorice, spre parcurile şi pitoreştile vecinătăţi ale oraşului lui Johann Strauss. Ce-a reprezentat pentru Veronica Micle, în creşterea talentului şi în reliefarea expresiei sale literare, întâlnirea cu Eminescu, exemplifică, dincolo de replici, comparaţia dintre cea mai veche poezie a ei, păstrată până acum – respinsă de la publicare de redacţia „Convorbirilor literare” şi cuprinsă în mapa de corespondenţă a lui Iacob Negruzzi – şi poemele sale de mai târziu:

„S-a stins de-acum, stinsu-s-au toate,

Plăcute ilusii de-acum vă las,

Tristu’ meu suflet de azi nu mai poate

Să simtă alta decât necas,

Căci pe a lumei turbate valuri

Credeam că lesne eu voi pluti

Şi că viaţa-mi făr-de necasuri

Făr-de-ntristare se va sfîrşi.

Astăzi dar însă când uraganul,

Din visu-mi dulce m-a deşteptat,

Văzui, O, Doamne! dar ce văzui oare?

Văzui realul de spini încărcat....

Realitatea în astă lume

Nu este alta decât dureri,

Pe care ilusia blînd te ascunde

Sub a sa mantă de mîngîieri.”

”Iluziile mele” este un caracteristic test psihologic pentru decepţionismul personal, familiar, în cercul social ieşean al Veronicăi Micle la 25 decembrie 1869, dată înscrisă în subsolul exerciţiului de mai sus, dar şi pentru stadiul posibilităţilor de exteriorizare lirică a poetei, înainte de a primi influenţa lui Eminescu.

Poeziile ei oglindesc prietenia cu geniul liricii noastre, cu momente pasionale, cu temeri, crize, cu măreţie şi împăcări. Lipsite de complementul metafizic, fără simulacre şi viziune magică, poeziile scrise de Veronica Micle conduc către amănuntul de viaţă, către realitate. Urmărite în paralela creaţiei eminesciene, cercetătorul le ajunge dialogul şi le reconstituie duetul afectiv. În general, lirica poetei dă pe faţă atitudini din trăitul său roman de iubire pentru Eminescu. Sinceră, şi prin vibrantă participare, ea înlesneşte identificarea unor momente biografice, le explică tensiunea şi le recomandă ca jurnal intim, cum dealtfel îşi caută importanţă şi o suită de poezii pe care Eminescu nu le-a tipărit cît a trăit. Prietenia pentru Veronica Micle şi consideraţia pentru lirica ei au prilejuit lui Eminescu răspunsuri în câteva din capodoperele-i clasice: „Povestea codrului, O, rămîi..., Pe aceeaşi ulicioară, De câte ori, iubito..., S-a dus amorul, Cînd amintirile..., Pe lângă plopii fără soţ, Luceafărul” şi în numeroase postume. În manuscrisele lui Eminescu se simte pe sute de pagini afecţiunea lui de purităţi pentru „nobila mea amică”, în alegorii, în detalii, în jocuri de cuvinte şi în desene, în crearea unei ingenioase familii de derivate onomastice obţinute prin metateza literelor ce-i compun numele: Veronica, Acinorev, Verona, Aronev... Iubirea lui Eminescu pentru Veronica Micle „Tu, blond noroc al unui vis deşert, / Tu visul blond unui noroc ce nu e”, nu i-a exultat elocvenţa romantică spre frenezii, ci spre incantaţii de mare iubire:

„Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea să plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece,

Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adînc o linişteşte.”

Chiar poeme pe care istoricii literari le atribuie altor mobiluri sentimentale, între altele „Atît de fragedă”, pusă în legătură cu Mite Kremnitz, caută să-şi găsească prototip omagierea şi destăinuirile către Veronica Micle. În proiectul dramatic „Bogdan Dragoş”, conceput pe imprimate oficiale cu antetul „Comisiei împărţirii premiilor pentru şcoalele de dincoace de Milcov – Anul şcolar 1873-1874”, personajul Bogdan – alter-ego al lui Eminescu – se adresează eroinei Ana, numele iniţial şi de fapt oficial al lui Veronica Micle:

„Tu eşti aşa de albă ca floarea de cireşi

Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi,

Să treci ca o uşoară crăiasă din poveşti,

C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti,

Căci dulce eşti! De-atuncea, eu te visez mereu

Tu gingaşă mireasă a sufletului meu.”

Ciorna din faza revizoratului şcolar este databilă 1876. Ori, la această dată Eminescu se găsea în Iaşi, amintitul proiect de teatru, se  referă la incidenţele sentimentale din perioada cu Veronica; pe Mite Kremnitz el o va cunoaşte mai târziu, iar episodul scurtei învăpăieri pentru cumnata lui Maiorescu se cronologizează în 1879, deci peste trei ani!

Pornind de la notaţia momentului, Eminescu crează poeme pe care le retuşează metodic, poeme în care transpoziţia biografică dobândeşte amplitudini odată cu ochestra sufletului şi cu selectarea metalelor verbale. La rândul lor, poeziile Veronicăi Micle pornesc de la stimulul lui Eminescu. Caracterizate prin delicateţea sentimentelor, ele răspund chemării poetului. Alteori ele înşile sunt chemări de iubire, confesiuni împăcate sau omagiu adus genialului rapsod. Ridicat în orele de gând şi de iubire pe scările zenitale ale reveriei, Eminescu simte în Veronica „unica mireasă”, dar tot atunci  examinându-şi neajunsurile, îi descria pe cvadratul hârtiei, condiţia sărăciei lui descurajatoare.

Se spune că Veronica s-a sinucis dar eu nu cred asta. Nu cred că ea voia să întrerupă comunicarea ei cu Eminescu în ceasurile de mare tristeţe. Abia după ce Eminescu nu mai era intase în dorul adevărat de el şi n-ar fi putut să facă acest gest, ar fi fost un mare păcat. Veronica s-a stins de prea multă dragoste. Ceea ce au simţit unul pentru celălalt Veronica Micle şi Mihai Eminescu doar ei au ştiut.

Eu nu pot decât să vă amintesc versurile pe care poetul nepereche ni le-a lăsat moştenire, versurile ce exprimă amărăciunea, dezamăgirea omului superior, neânţeles de oamenii obişnuiţi:

     Trăind în cercul vostru strâmt
     Norocul vă petrece,
     Ci eu în lumea mea mă simt
     Nemuritor şi rece.

  Mihai Eminescu a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obişnuiţi, dar acest lucru nefiind posibil, el ajunge la o înţelegere superioara a conditiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica relativului cu absolutul În fata adevarului dureros luceafarul nu se razbună, ci îşi gaseşte consolarea (nu fericirea) în propria sa esenţă nemuritoare.

    Înainte de a încheia aceste rânduri închinate Luceafărului Poeziei Româneşti îi dau lui cuvântul de acolo, de dincolo de timp: 

    La întrebările cine? ce? unde? când? cum?, tot eu Mihai Eminescu le-am răspuns atunci,  le răspund acum şi de acum înainte lor, 

     CRITICILOR MEI

Multe flori sunt, dar puţine
      Rod în lume o să poarte,
     Toate bat la poarta vieţii,
     Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
      Când nimic nu ai a spune,
      Inşsirând cuvinte goale
      Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
      Doruri vii şi patimi multe,
      Ş-a lor glasuri a ta minte
      Stă pe toate să le-asculte,

Pentru-a tale proprii patimi,
      Pentru propria-ţi viaţă,
      Unde ai judecătorii,
      Nenduraţii ochi de gheaţă?

Ah! Atuncea ţi se pare
      Că pe cap îţi cade cerul:
      Unde vei găsi cuvâtul
      Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşarte,
      Care roade n-aţi adus –
      E uşor a scrie versuri
      Când nimic nu ai de spus.

(1883, decembrie)

“Vacanţe, vacanţe…Drumuri printer amintiri”

autor Rodica Elena Lupu

Ed. Anamarol Bucureşti