|
Şi-acel rege-al poeziei veşnic tânăr
şi ferice...
Julia Maria Cristea -Viena
Impresii si pareri personale in FORUM
 |
 |
In anul 1889 când Mihail Eminescu s-a
stins din viaţă, Titu Maiorescu a făcut o analiză a valorii
creaţiei eminesciene, care s-a încheiat cu o adevărată
profeţie, valabilă nu numai pentru veacul următor. Aşa cum
spune el: “Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura
poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciul
geniului său şi forma limbii naţionale care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va
fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
veştmântului cugetării româneşti”.
“Tot mai citesc măiastra-ţi carte, deşi o ştiu pe dinafară”
, deplângea poetul Alexandru Vlahuţă, dispariţia mult prea
timpurie la numai 39 de ani, a aceluia care, ca nimeni altul
a descoperit mirajul şi muzicalitatea cuvintelor româneşti,
le-a limpezit de neghina neologismelor, le-a învăluit în
aurul şi argintul sufletului său şi le-a turnat în stanţe de
versuri nemuritoare, care vor dăinui peste veacuri, atâta
timp cât va dăinui şi neamul nostru românesc. |
Aş vrea
să vorbesc despre perioada petrecută de Eminescu în Viena, care, aşa cum
spune Perpessicius: „a fost dumbrava sfinţită cu muze a lirismului
eminescian”. Aici a fost trimis de către tatăl său, care, înspăimântat
că fiul ar putea aluneca pe drumul ruşinos al actoriei, i-a promis o
subvenţie de 18 galbeni pe lună, pentru ca să audieze cursurile de
filozofie ale universităţii Vieneze, considerată cea mai veche (de limba
germană) din Europa, după Praga. Aici a studiat şi fratele lui, iar
îndemnul lui Aron Pumnul, pentru care Viena era „patria culturii şi
gândirii”, a fost hotărâtor pentru Eminescu.
Pentru tânărul de 19 ani, care şi-a petrecut copilăria în sărăcăciosul
sat Ipoteşti şi a făcut şcoala într-un oraş modest – Cernăuţi, cunoscând
oraşe la fel de modeste în preumblările sale singuratece, sau cu trupele
de teatru ale lui Mihai Pascaly şi Iorgu Caragiale, Viena – capitala
unui vast imperiu, de peste 56 de milioane de locuitori, a devenit
tărâmul tuturor făgăduinţelor.
Se spune despre Viena că „străzile ei sunt pavate cu, cultură”.
Pentru Eminescu care nu vorbea numai o germană uzuală ci o limbă
literară, învăţată nu atât la şcoala germană din Cernăuţi cât mai ales
din poeziile lui Schiller, pe care le tradusese în româneşte, sau le
recita în original încă de la 17 ani, nenumăratele posibilităţi pe care
le oferea capitala puternicului imperiu Austro-Ungar erau ca un izvor de
apă vie din care bei cu nesaţ, după o îndelungă însetare şi tot nu
reuşeşti să te mai saturi.
Se ştie că nu a fost înscris ca student la universitate, deoarece în
acea perioada nu avea încă bacalaureatul, în schimb a fost admis –
contra cost - ca audiant, fără drept de a se prezenta la examene, dar la
încheierea fiecărui semestru i se trecea în „Index lectionum” faptul că
a frecventat cursurile. Aceasta i-a dat libertatea de a asista după voia
inimii, la cursurile care-l interesau, la facultăţile de filozofie,
drept şi medicină. In cele trei semestre urmate, între1869 şi 1872, el a
audiat cursuri de filozofie practică, filozofia dreptului, istoria
filozofiei (metafizica lui Aristotel, Descartes, Spinoza, Kant, Hegel,
Schopenhauer – pe care intenţionează să-l traducă în româneşte,
Nietzsche) istoria evului mediu, istoria Imperiului Roman, istoria
Egiptului, logică, economie politică, ştiinţe financiare şi
administrative, drept internaţional, medicină legală - asistând chiar la
disecţii, cursuri de limba italiană şi spaniolă. Setea sa de a ştii era
de nepotolit.
Adevărata sa cultură însă nu s-a format pe băncile universităţii
vieneze, ci din cărţile pe care le citea la biblioteca curţii regale,
sau acasă, împrumutate sau cumpărate de la anticari, din puţinii bani
(care şi aşa erau insuficienţi) pe care-i primea de la părinţi. Aşa cum
relatează prietenul său, scriitorul Ion Slavici, de îndată ce veneau
banii de acasă Eminescu dispărea pur şi simplu pentru toţi din jur şi
închis în modesta lui odăiţă, devora cărţile cumpărate pentru ca apoi în
criză de bani să le revândă. Alături de hrana spirituală, singura lui
hrană era doar câteva ceşti de cafea.
Ii studiază pe Platon, Spinoza, Fichte, Kant, Schopenhauer, citeşte
Ramayana şi Vedele luând astfel contact cu filozofia hindusă şi este
impresionat de învăţătura lui Buddha şi înţelepciunea budismului.
Slavici afirmă că în această perioadă ar fi început traducerea “Raţiunii
pure” a lui Kant, lucru ce pare a fi adevărat deoarece poezia “Sărmanul
Dionis”, ce presupune astfel de cunoştinţe, datează din perioada
vieneză.
Alături de Goethe, Lenau, Heine, Keller se pare că a avut o cunoştiinţă
aproape integrală a literaturii germane, citite mai ales în original,
precum şi din literatură franceză - Jan Jaque Rousseau,Victor Hugo,
Alfred de Vigny, Lamartine.
Nici în Viena nu se dezminte pasiunea sa pentru teatru. Alături de alţi
colegi, aştepta ore întregi în ger până aproape de începerea
spectacolelor, pentru a obţine un loc la galerie, “în picioare” la
teatrul Imperial, de lângă Hofburg.
Pe vremea acea Burgtheater încă nu se construise. În 1857, împăratul
Franz Iosef a dat ordin să se demoleze vechile ziduri ale cetăţii
vieneze, în locul cărora s-a făcut actualul Ring cu o lungime de 4 km şi
o lăţime de 57 de metri, cu nenumăratele sale palate şi lăcaşuri de
cultură, a căror construcţie s-a terminat după 30 de ani.
Eminescu a fost în Viena în perioada marilor construcţii, a văzut
înălţându-se biserica votivă (Votivkirche), noua universitate,
nenumăratele palate de pe ring, a fost la opera înaugurată în 1869 - cu
cinci ani înaintea celei din Paris, una dintre cele mai impresionante
clădiri ale genului din Europa, deşi la început părerile asupra ei au
fost deosebit de controversate.
Având afinitate deosebită pentru muzică, el audia concertele din noua
Muzikvereinsaal - clădirea unde şi astăzi au loc concertele de anul nou.
Se atestă de către foştii colegi şi prieteni români că era pasionat după
teatru, operă şi muzică şi îi plăcea să cânte în surdină diferite
melodii. Intr-o zi un prieten l-a întrebat ce gândeşte atunci cînd
fredonează, iar el i-a răspuns: când sunt melodii vesele gândesc poezie,
dacă sunt marşuri, gândesc istorie.
Se plimbă prin pădurea vieneză şi este cucerit de muzicalitatea
oraşului, dominat de acordurile viorii lui Johann Strauss-fiul şi a
noului dans de societate-valsul, născut din länder - un dans popular
austriac.
In acea perioadă, se aflau la Viena foarte mulţi români din
Transilvania, Banat, Moldova şi Bucovina, în majoritate copii de oameni
săraci, care trăiau dintr-o subvenţie modestă, asigurată de părinţi,
luau prânzul la pensiuni ieftine, iar seara se înfruptau din “traista cu
bucate” pe care o cărau după ei atunci când veneau din ţară, provizii
care de regulă se terminau chiar de la primele întâlniri cu prietenii.
La sfârşitul lunii se mânca în general pe datorie, la câte un birtaş
înţelegător.
Studenţii români se întâlneau la “Tata Will” care conducea birtul ”La
cei trei porumbei” din Marockanergasse şi la Tata Moritz - o băcănie de
lângă vechea universitate. Locul principal de întâlnire era cafeneaua
Troidl de pe Wolzeile.
In Viena există un adevărat cult al cafenelelor - ele nu reprezintă doar
simple, banale localuri. Ele sunt adevărate „tribune de cultură” unde se
întâlnesc oamenii de artă şi cultură, unde se face muzică – se discută
literatură, politică, istorie, se citesc ziare şi reviste, se joacă
bridge, billard sau cărţi, se adună prietenii, cafeneaua fiind „locul
ideal pentru oamenii care vor să fie singuri, dar totuşi au nevoie de
societate”. Această tradiţie a rămas neschimbată.
Se crede că pentru Eminescu perioada petrecută la Viena a fost cea mai
activă şi efervescentă a vieţii sale, deşi ritmul intens, lipsa de
odihnă şi condiţiile mizere i-au afectat mult sănătatea . Ion Slavici
afirmă că: ” nu credea să fi fost cu putinţă ca un creier omenesc să
poată prelucra şi sistematiza imensul material acumulat din atâtea
discipline diferite”.
Debutul său în “Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870 şi în acelaşi
timp confirmarea sa ca poet se face cu poezia ”Venere şi madone” trimisă
de la Viena.
Un număr de poezii poartă amprenta vieneză. „Aşa cum spune G. Ibrăileanu
„traducerile” lui Eminescu după opere literare cunoscute de el, probabil
şi la Viena, sunt creaţii proprii: Foaie veştedă ( după Lenau), Memento
mori ( după Eichendorff), La steaua ( după Keller), Făt-Frumos din tei
(după Geibel), Floare albastră (este de amintit poemul cu acelaşi titlu
a lui Eichendorff, ca şi romanul Heinrich von Ofterdingen de Novalis),
Epigonii ( este inspirat de fabula cu acelaşi titlu de Geibel şi romanul
Epigonii de K.Immermann, care oferă o amplă frescă istorică de la epoca
napoloniană la revoluţia din iulie 1848)” – Alexandru Popescu – Viena
românească.
Această tratare a unor subiecte preluate de la romanticii germani, a
făcut ca la aproape trei ani de la moartea sa, Alexandru Grama - un
profesor din Blaj, să scrie cartea „Mihail Eminescu – studii critice” în
care pur şi simplu îl acuză de plagiat.
Interesant de ştiut, pentru cei care ridică piatra ca să lovească: „
Romeo şi Julieta” de Shakespeare este o veche legendă persană datând din
sec.XI, intitulată Leily şi Madjnum. Povestea „neaoş” românească
„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” a lui Petru Ispirescu,
este prelucrarea legendei japoneze a zeiţei mărilor Oto-Hime, identică
cu legenda irlandeză tot a unei zeităţi marine Niam, regina zânelor din
Tir-nan-Og – ţara fermecată aflată departe în vestul oceanului.(Lexikon
der Götinnen – Patricia Monaghan). Legenda primului templu budist din
Thailanda – Nakhon Pathom (cca 250 î.e.n) este identică cu mitul grecesc
a lui Oedip.
„Povestea porcului” a lui Ion Creangă este prelucrarea legendei
muscelene a Sf. Dumitru. Sunt doar câteva exemple din nenumăratele
existente.
Şi în final, referitor la autenticitate - o revelaţie. Cercetătorii
Brenda James şi William Rubinstein de la universitatea din Wales, au
găsit recent răspunsul (bine argumentat) la o întrebare care preocupă de
mai bine de o sută de ani, cadrele de specialitate: William Shakespeare
- cel care se odihneşte alături de regi şi de cele mai vestite
personalităţi ale istoriei şi culturii engleze în impresionantul
sanctuar-cimitir din subteranele celei mai ilustre catedrale din Anglia
- Westminster Abbey - lăcaşul unde au loc încoronările şi căsătoriile
regilor, este într-adevăr autorul acelui volum imens de lucrări ce i se
atribuie? Un simplu actor ce avea doar studiile elementare?
Răspunsul lor este NU. Adevăratul autor ar fi John Neville, contemporan
cu Shakespeare, diplomat, om cu o cultură temeinică, care datorită
conţinutului „incendiar” al pieselor scrise, s-a temut să le recunoască,
punându-le în seama unui actor. Teoria este foarte bine fondată. Şi
totuşi, englezii nu l-au exhumat, iar Shakespeare va rămâne pentru
totdeauna Marele Will, cu care se vor mândri în continuare, nu cum se
întâmplă cu unii „români” care dau cu pietre în unul dintre cele mai
prestigioase motive de mândrie ale neamului nostru – geniul Mihail
Eminescu.
Să revenim la perioada vieneză. De ea este legată o activitate deosebit
de prolifă. Spiritul său nesăţios în a cunoaşte, era aici în elementul
său firesc. Nu pierde nici o ocazie pentru a se înstruii, participă
intens la viaţa studenţească, scrie la gazete studenţeşti articole cu
tente politice, dar în acelaşi timp urmăreşte cu pasiune orice eveniment
politic din ţară, organizează de aici serbarea a 400 de ani de la
întemeierea mănăstirii Putna.
Viena a fost cea mai intensă perioadă a vieţii sale. Aici a venit să
prindă aripi visele adolescentului. Aici o
cunoaşte pe Veronica Micle
ce
reprezintă întruchiparea idealului său feminin. Aici a început să se
afirme în lumea mirifică a poeziei şi tot aici, 15 ani mai târziu – în
1887, s-a reîntors – de data aceasta nu pentru a studia, ci la
sanatoriul din Ober-Döbling, cu speranţa de a se face sănătos…
…Şi poate că aici a contractat şi boala care i-a adus sfîrşitul.
Aici l-a cunoscut şi Caragiale care descrie astfel întâlnirea lor:
„Era o frumuseţe. O figură
clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă si senină,
niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva
este înăuntru; un zâmbet blând si adânc melancolic. Avea aerul unui
sfânt tânăr coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe
chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Mă recomand, Mihail Eminescu. Aşa l-am cunoscut eu.“
In anul 1988, când s-a acordat la Viena - premiul Herder, poetei Ana
Blandiana, în cadrul ceremoniei, o serie de invitaţi din ţară – foşti
laureaţi din anii precedenţi, trebuiau să spună fiecare câteva cuvinte.
Şi pentru că erau mai mulţi invitaţi, fiecăruia i s-au acordat 20 de
minute, în care trebuiau să se încadreze.
Doamna profesor Zoe Dumitrescu Buşulenga şi-a ales însă un subiect prea
complex, ce nu putea fi îngrădit în acest interval de timp mai mult
decât modest. Ea a vorbit aproape două ore despre viaţa lui Eminescu la
Viena, timp ce a trecut pe nesimţite, atît de captivantă a fost
expunerea, dar - la insistenţele domnului ambasador, a trebuit să
încheie, spunând cu regret că nu a reuşit să spună mai nimic din atât de
multe câte ar fi avut de spus. Aşa am aflat şi eu o seamă de lucruri noi
pentru mine, unele dintre ele încercând să le relatez acum.
De fapt a vorbi despre Eminescu condiţionat de timp sau de spaţiu, poate
fi comparat cu a încerca să zăgăzuieşti debitul enorm al unui fluviu în
matcă mult prea îngustă a unui pârâu...
Aş vrea spre încheiere să spun ceva care nu este consemnat oficial în
nici-o carte despre Eminescu.
Se ştie că de pe urma lui au rămas doar patru fotografii, făcute în
diferitele perioade ale vieţii sale. Cea pe care o cunoaştem cei mai
mulţi dintre noi, fotografia cea mai popularizată în cărţile de şcoală,
este făcută în 1869 la Praga, în drum spre Viena.
In holul central al marii Universităţi din Viena, pe un soclu înalt din
granit negru, culcat - ca şi cum s-ar fi odihnit, era expus la loc de
cinste un enorm cap sculptat din granit roşu. El reprezenta figura unui
tânăr minunat de frumos, cu trăsături de voivod dac, cu buzele şi bărbia
puternic conturate, o frumuseţe viguroasă şi impresionantă, figura pe
care o cunoştem din cărţile de şcoală. Din primul moment erai frapat de
asemănare şi exclamai uimit: Eminescu, acesta este Eminescu, părere ce
ţi-a confirmat-o ani de zile cununa din lauri, împrejmuită de tricolorul
românesc, ce se află la picioarele soclului.
Pe soclu însă, cioplită în piatră se afla doar dedicaţia: “In amintirea
studenţilor şi profesorilor care au căzut în timpul primului război
mondial”.
Pe altă latură stă scris: Onoare. Libertate. Patrie. Nici un cuvînt
despre acela pe care îl reprezintă. Dorind să aflu mai multe detalii,
încă
 
de acum
25 de ani am cercetat îndelung şi am aflat că sculptorul Müllner -
căruia Asociaţia studenţilor şi a profesorilor universităţii din Viena
i-au comandat lucrarea, ar fi găsit motivul de inspiraţie în atelierul
tatălui său, printre schiţele vechi de zeci de ani, cu capete de
expresie, pentru care au pozat studenţi săraci, fără identitate, fără
nume, aduşi de nevoia acută de bani. Să fi fost şi Eminescu printre
aceştia ?
Nimeni nu va putea ştii cu certitudine. Capul de granit, cu profilul său
de zeitate greacă, cu frumuseţea sa impresionantă, este o copie fidelă a
fotografiei pe care o cunoaştem din şcoală, fotografie ce-l reprezintă
pe “Luceafărul poezie româneşti”- Eminescu, deşi nimeni, absolut nimeni
nu poate să ateste acest adevăr, deoarece nu există nici un document în
acest sens. Doar asemănarea uluitoare, indubitabilă...
In felul acesta de neexplicat, prin această sculptură impresionantă,
este consemnată pentru posteritate, rodnica şi tumultuoasa sa perioadă
vieneză, chiar dacă pentru austrieci el a fost şi continuă să rămînă
încă un necunoscut.
În urmă cu câţiva ani, într-o mişcare antifascistă din Viena, huliganii
au încercat să-l distrugă, sub motivaţia că de fapt, superbul chip de
bărbat îl reprezintă pe Siegfried – legendarul erou al mitologiei
germane – eliberatorul soarelui, figura centrală a operei „Inelul
Nibelungilor“ de Richard Wagner, compozitorul preferat a lui Hitler.
Aidoma statuii lui Michelangelo - Pieta Rondanini (aflată în catedrala
Sf. Petru din Roma) spartă cu ciocanul de un fanatic primitiv,
monumentul aceluia care este o copie fidela a lui Eminescu, a fost
barbar deteriorat.
Frumosul, arta, cultura, irită pe omul primitiv, căci niciodată – din
lipsă de resurse spirituale, nu se poate ridica la nivelul de înţelegere
a travaliului actului de creaţie şi nu poate să vibreze la unison cu cel
dăruit de Divinul Creator cu harul de a ilustra o fărâmă din “Marea sa
lucrare”...
Aşa cum Pieta – reparată între timp, este apărată de un geam incasabil,
monumentul (aflat încă în atelierul unde se renovează, va fi amplasat
tot în incinta universităţii din Viena, dar într-un loc mai puţin expus
barbariilor.
Trebuie spus că totuşi, chiar dacă asemănarea izbitoare nu a interesat
pe nimeni până acum, să cerceteze, să investigheze, să afle povestea
acestui monument surprinzător, totuşi s-a făcut ceva pentru a se aminti
posterităţii anii petrecuţi de Eminescu la Viena.
Se ştie că a schimbat multe locuinţe, evident adresele lor, doar cei
interesaţi, după laborioase cercetări le pot afla. Pe una dintre ele –
aflată în Kollergasse 3, la iniţiativa Uniunii Scriitorilor din România,
s-a pus o placă comemorativă, scrisă în limbile română şi germană: „În
această casă, a locuit, din aprilie până în octombrie 1871, marele poet
român Mihai Eminescu” .
 
Nu încercaţi să căutaţi clădirea respectivă. Vă pierdeţi vremea degeaba.
Placa neagră
(vezi săgeata roşie), îşi ţine ferm secretul. Aşa cum exemplific în
pozele de mai sus, chiar dacă ştii despre ce este vorba, nu se poate
citi nimic. Placa neagră, (literele sunt şi ele negre, ilizibile), pare
un ornament ciudat, pus parcă pentru a fi simetric cu cea care atestă
numele străzii (în dreapta uşii), doar că acesta are o semnificaţie....
Cui foloseşte această placă comemorativă? A vrut să fie un omagiu adus
marelui poet? Aşa cum arată este o impietate. Parcă în consens cu aceia
care îl hulesc mârşav, necunoscând un proverb românesc de bun simţ:
„fumul mânjeşte gura hornului, dar nu reuşeşte să înnegrească
nemărginitul cerului”.
Aşa cum spune Perpessicius: „...pentru Mihail Eminescu Viena a însemnat
una dintre reşedinţele hotărâtoare ale vieţii lui...Viena a fost locul
adevăratului debut liric...Aici ar trebui pusă o placă comemorativă pe
care să fie scris: La Viena, s-a născut în 1870, poetul Mihail
Eminescu....”.
Sau, mai elocvente sunt cuvintele lui Tudor Arghezi: „Viena din veacul
trecut i-a dat geniului naţional românesc un pupitru în Universitatea şi
bibliotecile ei, în persoana lui Mihai Eminescu, Făt-Frumosul cântecelor
noastre...Trei ani trăiţi la Viena n-au însemnat puţin, în aş zice
cunoştinţa de sine a unei vocaţii profetice. Ar putea cineva să afirme
că, fără atmosfera vieneză, fructificarea poeziei autorului Scrisorilor
ar fi fost aceeaşi şi, fără această ospitalitate, ar fi fost Viena tot
atât de iubită de români şi că emoţia cu care o vizităm arată că i-ar fi
fost tot atât de complex dedicată?”.
Julia Maria Cristea -Viena
Bibliografie
George Călinescu – Istoria literaturii române
Alexandru Popescu – Viena românească
|
