EMINESCU DESPRE CUZA –

“DA DREPTURI NAŢIUNII ÎNTREGI”

Dumitru VELEA

Între cea de-a treia epocă a istoriei noastre, după cum stabileşte Eminescu, „Suta a XVIII şi a XIX. Epoca de decadenţă ” (Mss. 2263, f. 17), şi istoria naţională, adică în  „epoca de tranziţiune”, personalităţile istorice, care se deschid „relaţiei vii” cu baza existenţială a istoriei, devin purtătoarele conştiinţei acesteia şi, prin „viclenia istoriei”, individuali exemplari, de importanţă istorică naţională. Statura lor are strălucirea „florii de aur”, când actele pe care le săvârşesc – consideră poetul – au marca universalului. Într-o asemenea epocă, plină de contradicţii şi-n care se pune cu stringenţă adaptarea poporului român la viaţa modernă, de autodeterminare naţională, a germinării acelui „nucleu istoric românesc” din epoca eroică a românilor, se impune cu necesitate ca universalul să se întrupeze într-un individual; raţiunea istoriei să se manifeste prin actele unui individ, ridicându-l la potenţa universalităţii, ca, apoi, prin răsucirea ei vicleană, să-i anuleze individualul, să-l facă să nu-şi mai aparţină, să devină expresie a necesităţii naţionale. „Soarta oamenilor e tragică”, subliniază poetul, concluziv, în Timpul, din 2 mai, 1882 (M. E., Opere XIII, p. 121), referitor la Alexandru Ioan Cuza.

Nu este întâmplător că tânărul poet, însoţind trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, în vara anului 1868, trece printr-o serie de oraşe translivănene, nu altele decât cele prin care, cu doi ani mai devreme, pe sub privirea înlăcrimată şi a românilor de aici, trecuse, în exilul său, Alexandru Ioan Cuza; poetul interpretează rolul Ciobanul din piesa Răzvan şi Vidra a lui Haşdeu, simbol al adevăratului popor român de care Domnul se legase pentru totdeauna. Iar la  ianuarie, 1870, după ce cu două zile în urmă, cu ocazia sărbătoririi Anului Nou de către cele două societăţi ale studenţilor români de la Viena, ţinuse cuvântarea O scriere critică întru apărarea lui Aron Pumnul, unul dintre „bătrânii noştri anteluptători în cauza românilor”, Mihai Eminescu, în fruntea unui grup de studenţi, îi face o vizită lui Alexandru Ioan Cuza, la Ober-Döbling, aducându-i, fostului domn, omagiul tinerimii române (v. V. Gherasim, Eminescu la Viena, în Junimea Literară, 1923, p. 375). Este o vizită care are proporţii simbolice, fiindcă ea mărturiseşte, de fapt, despre continuitate la nivelul fiinţei şi conştiinţei naţionale. Actele politice şi social-istorice realizate de Cuza, însemnând apariţia „noului” în istoria noastră naţională, rezonează în cele de întemeiere culturală, împlinite de Eminescu, la nivelul universalităţii.

Marile acte pe care le-a înfăptuit Cuza sunt necesităţile naţiunii, aplicând conceptele poetului, de filosofie a istoriei, de rezonanţă hegeliană, el, ca „agent credincios al istoriei”; ele, ca parte importantă din „suma vieţii noastre istorice”. Se ştie că lovitura de stat, de la 2 mai 1864, a executat-o împotriva celor care se opuneau „de a duce România pe calea propăşirii”, prin ea realizând, alături de secularizarea averilor mânăstireşti, o „lege de dreptate” soacială, reforma agrară şi, în fine, noua lege electorală. În Mss. 2264, 315 5., Eminescu subliniază: „ ...lovitura de stat este a lui Cuza. Ca să facă fapte mari. Toată lumea a fost cu dumnealui. Da drepturi naţiunii întregi”. „Relaţia vie” cu poporul, cu „ţăranul – adevărata naţiune românească”, cum îl consideră poetul, a fost modul sub care universalul a luat forma individualului, făcând din Cuza personalitate istorică exemplară. Pe această premisă şi de la această altitudine sunt judecate actele sale şi, prin comparare, actele politicienilor de după, epoca lui Cuza fiind o „piatră de hotară ”. În ea s-a fost auzit „geniul poporului” de către domn, atât ca determinantă a unităţii românilor, cât şi a libertăţii de sine a acestora, în plan social. În această epocă „faptele mari” ale acestei personalităţi politice au coincis cu „drepturile naţiunii întregi” şi, de aceea, „toată lumea” a fost de partea sa. Altfel cum se explică faptul că, de pildă, în 870, în judeţul Mehedinţi, la colegiul al IV-lea (al ţăranilor), Cuza, deşi fiind îndepărtat de ţară, este ales deputat!? Când se repetă votarea, se obţine acelaşi rezultat!? Sau, la Turnu Severin, la colegiul al II-lea, unde este ales senator!? (v. C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ed. ştiinţifică, Buc., 1970, p. 457). Eminescu a luminat această „relaţie vie”şi a situat-o ca un punct de referinţă în judecăţile sale politice, economice şi social-istorice, privind prezentul său.

Cea mai vie conştiinţă istorică a poporului nostru, cutremurată de contradicţia epocii sale, încerca, cu un puternic simţ dialectic (şi istoric), să opună rupturilor ideea continuităţii conservată în sâmburele primenirii. În articolul Studii asupra situaţiei, cu care Eminescu începe activitatea de redactor şef al ziarului Timpul, publicat de-a lungul a cinci zile, din 7 până în 24 februarie 1880, poetul explica: „Toate atributele unei neatârnări reale s-au câştigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităţi. În faptă juridicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, deşi călugării greci se găseau în supuşi ai puterii suzerane, ai Porţii, s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, s-au proclamat neatârnarea bisericii naţionale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii consului generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, miniştri diplomatici, relaţiunile internaţionale ale statului român erau încredinţate unui ministru al afacerilor exterioare în regulă, încât întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe nu-i liupsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european.” (M. E., Opere XI, pp. 20-21). Făcând bilanţul „situaţiei exterioare a statului”, care „e atât de nefavorabil epocei de la 1866 încoace”, Eminescu nota că autonomia noastră a ştiut „a se face destul de respectată” prin Cuza, că „înmulţirea şcoalelor”s-a făcut în „epoca lui Cuza” (Timpul, 8 iulie, ; op. cit., p. 240), că în timpul lui s-au introdus cele mai multe forme de instituţii din ţările apusene, ca o necesitate impusă de modernizarea statului naţional român. „Domnia lui Cuiza e istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”, afirmă Eminescu în Curierul de Iaşi, din 8 martie, 1877 (M. E., Opere IX, p. 343), dar în ea s-au găsit, ca o învăluirea a „noului”şi elemente ale subiectivismului şi ale dureroasei contradicţii dintre „formă” şi „fond”, dintre „ideal” şi „real”. „Legea rurală – se conchide în Timpul, din 27 ianuarie, 1882 –, regulând o mare cestie socială, a pus un capăt neobositelor intrigi ale agitatorilor, cari izbutiseră a aduce în ţară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei amari cestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Cogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire.” (M. E., Opere XIII, p. 42).

Prin recurs la ”răsăritul de soare” al epocii lui Alexandru Ioan Cuza, spre a spune cu cuvinte hegeliene, Eminescu judecă epoca sa şi o acuză sub toate determinantele, îndeosebi, din perspectiva moralităţii vieţii politice. Poetul denunţă opiniei publice pe o parte dintre politicienii prezentului său ca trădători ai intereselor ţării, şi, mai ales, pe participanţii la complotul detronării domnitorului. „Faţă cu guvernele economice, modeste, harnice ale Domnilor români de la 1821-1857, faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Cuza Vodă se va-ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol Îngăduitorul, o a doua ediţie a fanarioţilor.” (în editorialul („Se-nţelege că. după manifestul... ”) din Timpul, 25 martie, 1883; M. E., Opere XIII, p. 279). Tot ceea ce nu reprezenta interesele naţiunii era, pentru poet, o alienare politică; totul se „citea”, semnala el, conform intereselor subiective ale politicienilor, şi totul era străin de „geniul naţional” al poporului român. „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza – notează în Mss. 2255, 417 r. –, vom afla că aproape toţi conspiratorii răsturnării lui Cuza, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin.” Sau, în Mss. 2257, 421, „poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 februarie n-au fost românii, Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar)” (M. E. Fragmentarium, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Buc., 1981, p. 563). „Istoria” lui Cuza ar repeta pe cea a lui Tudor Vladimirescu (v. Timpul, 29 iulie, 1881; M. E., Opere XII, p. 268), sau, completăm noi, pe cea a lui Mihai Viteazul. Coroborând neputinţa asimilării caracterului cu teoria vârstelor în cazul unei rase bătrâne, în Mss. 2264, 9-10 r., el scrie: „Constatăm cu adevărată mândrie că între trădătorii militari de la 11 februarie n-a fost mai nici un român, că toţi aciia erau greci, începând cu fiul făclierului grec de la botoşani. Noi îl credem pe român capabil de cruzime, de hoţie la drumul mare, de trădare nu-l credem capabil.” (M. E., Opere XII, p. 498). Dar se ştie, la această răsturnare au participat, din umbră, partidul liberal, în special prin acţiunile lui C. A. Rosetti (v. C. C. Giurăscu, op.cit., pp. 360-391), şi unii reprezentanţi ai partidului conservator. Deplângând lipsa de caracter a acestor politicieni, cu consecinţe nefaste pentru viitorul ţării, într-un articol-confesiune, din martie 1881, („Ceea ce-mi roade inima... ”), (Mss. 2276, 195 r.), Eminescu, într-o aprinsă tensiune intelectuală şi cu o mare forţă de penetraţie politică prin vălurile prezentului (totdeauna greu de descifrat), scrie: „De câte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău naţiei. S-au unit la 66 ca să răstoarne pe Cuza.” Şi mai departe: „Dacă nu l-ar fi răstrunat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea.” (M. E., Opere XII, p. 460).

În articolele sale din presă i-a urmărit pe toţi cei care au participat la condamnabilul act, pe „camarila sau eroii de 11 fevruarie (...) , cari se răsfaţă azi în sofalele statului ce împodobesc palatul” (în editorialul („Din actele publicate... ”), în Timpul, 7 februarie, 1882; op. cit., p. 48) şi le descrie cu amănunte ascensiunea în administraţia statului: de la Teodor Chiriţă, „ceprăzar şi vizitiu la droşca cu care a fost deportat Vodă Cuza”, ajuns în comitatul electoral, şi până la colonelul de vânători, Dimitrie Lecca, înaintat general. Contra eufemismului, poetul numeşte lucrurile cu numele lor propriu. „Cităm – scrie el, în acest sens, în editorialul („Se zice că prea dăm... ”), din Timpul, din 21 mai 1882 –, exempli graţia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricărei limbi din lume purtarea gardei şi-a ofiţerilor se numeşte frângere de jurământ şi de onoare militară, felonie. La noi s-a botezat treaba aceasta, «contractul sinalagmatic» „(...) dacă cineva crede că trebuie, să moară pentru o idee, să se hotărească a primi moartea, care-n cazul acesta nu era fizică, ci civilă. unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru înţelegerea aceasta. El a simţit că trebuie să scutească tânăra armată de priveliştea odioasă a rămânerii în rangurile ei, a simţit că existenţa sa e imposibilă într-un corp constituit pe baza fidelităţii şi onorii ostăşeşti; s-a ascuns şi s-a izolat, s-a sinucis cetăţeneşte. Pe ceilalţi i-am văzut grămădindu-se înainte, ba şezând în cupeaua suveranului, alături de el...” Şi, ca pe o lege morală: „O armată în campanie se foloseşte de spioni, dar nu-i decorează, nu face din ei demnitari publici. I-o fi plătind poate, dar îi plăteşte din fonduri nemărturisite, căci conştiinţa niciuni popor nu suportă remunerarea publică a trădării şi feloniei.” (M. E., Opere XIII, pp. 120-121). Ori: „Voi aţi făcut din felonia nocturnă de la 11 fevruarie un merit, voi aţi arătat prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România.” (din editorialul („Pseudo-Românul» ne cere... ”), din Timpul, 16 mai, 1882; M. E., op.cit., 119). Din perspectiva necesităţii unei moralităţi a spiritului public, Eminescu ţine să-şi reafirme poziţia contestatară nu doar faţă de incalificabilul act, sau, în sens larg, faţă de întreaga epocă de după Cuza, ci şi de consecinţele social-istorice a răsplătirii publice pe care aceasta le are asupra spiritului public. A trebuit ca în „bucuria senină” a proclamării României ca regat (în 14 martie, 1881) „să cază o picătură de amărăciune”- scrie cu tristeţe Eminescu în Timpul, din 18 martie, 1881 – iniţiativa acestei propuneri oferindu-se generalului Dimitrie Lecca, fostul colonel de vânători ”; actul acestuia de trădare are o umbră fără margini. „Gura care ar fi putut să-l ierte – aminteşte Eminescu – e închisă pentru totdeauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie şi milă, ca odinioară, se preface în ţărână. Să se ţină minte bine că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor... absolut tuturor, numai colonelului Lecca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor.” Şi, printr-o înăîlţare la ordinea ontologică a istoriei şi a conştiiţei justiţiare a acesteia, cuvintele eminesciene capătă tăiş sacru: „Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte însă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul nord până la cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cerul omenirii, precuma fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care, pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că «doamna născuse un copil» ” (M. E. Opere XIII, p. 103-104).

Este cunoscut răspunsul pe care îl dă Eminescu discursului public al lui V. Boerescu, ţinut la 14 februarie 1882, în sala Ateneului, şi publicat de oficiosul Românul. Sub titlul Momente din viaţa lui Cuza Vodă, Eminescu publică în Timpul din 27 februarie, 1882, un comentariu fără comantarii, încheiat cu cuvintele adânc săpate în piatră şi-n inimile române: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 fevruarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memeoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn” (M. E., Opere XIII, p. 64). Sunt cuvinte sacre ale geniului nostru naţional pentru Alexandru Ioan Cuza, această personalitate exemplară a istoriei noastre naţionale. Atunci, la 1 ianuarie 1870, când tânărul Eminescu i-a dus onorul, lumina marilor ochi ai Domnitorului s-a transmis, ca o corolă, şi viitoarelor cuvinte ale acestui poet şi geniu al românilor.

Dumitru VELEA