|
Eminescu,
mereu nou
Nicolae Georgescu
Impresii
si pareri personale in FORUM
1. Relieful
informaţiei
 Mi-am
petrecut vara aceasta (2006) în verificări cerute de necesităţi :
rugându-mă tinerii realizatori ai emisiunii „Mari români” de la TVR1
să-i ajut pentru un film documentar despre viaţa de ziarist a lui Mihai
Eminescu, a trebuit să le explic pe larg documentaţia la cartea mea „A
doua viaţă a lui Eminescu”, din 1994. Cuvântul „explicaţie” îmi vine în
minte împreună cu sensurile lui etimologice : este ca şi cum ai netezi
ceva foarte, foarte complicat, adică ceva cu multe pliuri, ca o hârtie
mototolită oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasă nimic neumblat,
se interesează de netezirea fiecărei cute, adică au întrebări peste
întrebări, şi această avalanşă de întrebări te predispune, uneori, la
visul de a te arunca tu însuţi în bulgărele de zăpadă…În fond, găsesc că
şi asta înseamnă verificarea peste două decenii a unei teorii :
posibilitatea – cel puţin teoretică – de a plonja în avalanşă, în
„du-u-că-se’n-vâr-tin-du-se”.
Discutăm despre ultima zi la „Timpul” a lui Eminescu, acel fatidic 28
iunie 1883. Totdeauna când dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare
să „explic” relieful ( temporal şi spaţial ) al informaţiei. Noi putem,
azi, să refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas şi
ceas cu ceas. Secvenţele acestui traseu au fost, însă, developate la
momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii ’3o ai
secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910,şi apoi în 1924, ale
lui Vintilă Rusu Şirianu abia în 1967…Or, chestiunea este să putem
reveni la acel 28 iunie 1883 : ce ştiau apropiaţii lui Eminescu atunci,
pe loc, despre înnebunirea lui bruscă, ce gândeau ei, ce socoteli îşi
făceau, etc. Iată, de pildă, încuierea lui Eminescu în baia Mitraşewski
: despre acest episod s-a aflat abia în 1911, după moartea lui Grigore
Ventura care a fost martor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor
– dar nu l-a aşternut niciodată pe hârtie, adică nu l-a făcut public. De
ce ? Tinerii mei colaboratori ar trebui să-şi pună lor înşile asemenea
întrebări. Eu, ce pot să spun ? „Pentru că” : Grigore Ventura zice (
după cum consemnează Al.Ciurcu, cel care scrie această amintire ) că l-a
lăsat pe poet în baie şi a mers la poliţie să anunţe ca să vină să-l
ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o - trebuie să fii foarte
sigur că poetul era nebun, dar nebun de legat – altfel, apelul la
poliţie aduce a delaţiune, rezultă că Grigore Ventura este cel care l-a
turnat pe Eminescu. Şi să nu uităm că acelaşi Grigore Ventura îl va
acuza public, prin presă, la 15 august 1883, pe Al. Macedonski că-l face
nebun pe Eminescu într-o epigramă. Lucrurile se cos cu aţă albă : el
anunţă poliţia la 28 iunie că a înnebunit Eminescu – şi tot el anunţă
presa la 15 august că Macedonski a spus-o – iar apoi, abia după 1911,
după ce-şi dă obştescul sfârşit, un prieten al său, Al. Ciurcu,
încredinţează tiparului întâmplările de la Capşa, de la Cotroceni şi din
baia Mitraşewski, povestite de el pe când trăia , dar niciodată
aşternute hârtiei. Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond şi la urma urmei,
dacă poetul era lăsat în legea lui, adică să-şi facă baia fierbinte
pentru care venise ? Or, faptul că Grigore Ventura nu scrie aceste
lucruri, adică nu se face martor de bunăvoie, nu declară pentru istorie
şi pentru amici că el a chemat poliţia „pentru că” – acest fapt pune sub
semnul unei oarecare întrebări premisa, adică boala. Apoi, procesul
verbal dresat la faţa locului de comisarul Niculescu nu-l consemnează pe
Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu.
Locotenentul spune : „ fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu
că amicul lor d-l Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi
atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str.
Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru,
refuză să deschidă”. Drept e că acest act a ieşit la iveală abia prin
1950, dar este de presupus că Grigore Ventura ştia de existenţa lui, sau
cel puţin de existenţa unui act ca atare, unde ilustrul său nume nu avea
ce să caute. Iarăşi : motiv pentru ca el să nu fi depus mărturie publică
în chestia recluziunii lui Eminescu.
2. Un rege care ne confirmă
Un motiv în plus, însă, şi cel mai important, era
înşiruirea de evenimente politice din ziua aceea, evenimente în centrul
cărora se afla presa bucureşteană, şi mai ales ziarul „L’Independence
roumaine”, unde lucra chiar Grigore Ventura. Iată, în acest sens,
mărturii de ultimă oră foarte importante, ce vin să încoroneze relieful
atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar despre corespondenţa
privată a regelui Carol I, recent descifrată şi editată de dl. Sorin
Cristescu ( Ed. Tritonic, 2oo5). Avem , aşadar, scrisorile regelui din
preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte
persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la
presă :”Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la
festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont
arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să
implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele
româneşti şi austroungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă
iritare că ne-am putea teme de o explozie.” ( 21 iunie / 3 iulie, către
Maria de Flandra, sora sa ; generalul belgian Brialmont se afla în ţară
, pe lângă Galaţi, pentru a studia terenul, la rugămintea personală a
lui Carol I, în vederea construirii unei linii de fortificaţii ; presa
străină a considerat că el este consultant într-o eventuală trecere
armată a munţilor pentru Ardeal ; adăugăm în această paranteză că, în
context, Imperiul Austroungar a ordonat şi a executat manevre militare
în Ardeal pentru intimidarea Regatului României ) ; „ Dacă tonul presei
româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita
neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu
anexiunea / noastră /. În Germania, din nefericire, nu intră ziare
scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri
românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii
româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării.” ( 28
iunie / 10 iulie 1883, către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său.
Scrisoarea este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile :
suntem exact pe 28 iunie 1883 când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe
Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l … împuşte pe rege.
Deplasările suveranului erau, desigur, publice, toată lumea , şi mai
ales presa, ştia că el este în drum spre Germania, Ventura nu prea are
cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în capitală - doar dacă, iarăşi
se impune constatarea, - dacă suntem ferm convinşi că poetul era cu
adevărat nebun de legat şi nu mai ştia pe ce lume se află ). Iată, apoi,
părerile suveranului despre ziarul „L’Independence roumaine” ( aleg un
pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemână ; regele afirmă de
câteva ori că foaia franţuzească face politica Rusiei pentru că se
hrăneşte masiv din rublele pe care imperiul i le furnizează ) :”Ziarele
răspândesc în continuare ştiri false pe aici. Cea mai rea foaie în
această privinţă este „ L’Independence roumaine” care se hrăneşte din
minciuni, poveşti de scandal şi atacuri josnice împotriva guvernului.
Presa străină din nefericire îşi ia ştirile din acest izvor necurat şi
ziarele bucureştene simpliste repetă apoi totul papagaliceşte.
Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva
lor.” ( 25 august / 6 septembrie 1882, către acelaşi ).
Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au trebuit spaţii largi şi
investigaţii destul de lungi, acest izvor atât de limpede, regal cu
adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să
facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei – adică,
prelungind metafora capului statului, să aducem apa proaspătă şi în
grădina noastră, dar nu cu ulciorul, ci de-a dreptul. ( Scuze pentru …
intertextualitate, dar cu toţii suntem dominaţi de limbajul de lemn,
noi, cei mai în vârstă adică). Aşadar, de ani buni de zile
„L’Independence roumaine” făcea zile negre guvernului Brătianu,
transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele miniştrilor,
preşedinţilor, regilor – bârfe, intenţii, chiar secrete. După
dezvăluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iaşi, din 6 iunie
1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică
şi politică s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie
şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a luat, în fine,
măsuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din ţară pe directorul
foii franceze, cetăţeanul francez Emile Galli. Situaţia o cerea :
Austroungaria rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru
48 de ore ( şi executa manevre armate în Carpaţi, în timp ce presa
maghiară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze Valahia ;
aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879
filosoful Vasile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând unul
asemănător prin presă ), Bismack ameninţase Regatul României cu
declararea războiului ( printr-o telegramă secretă către rege ),
Împăratul Wilhelm I al Germaniei transmisese de asemenea o scrisoare de
ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară spunând
textual ( traducerea d-lui Sorin Cristescu în scrisoarea lui Carol I din
25 iulie / 6 august 1883 către tatăl său ) :” Cu sau fără alianţă,
România trebuie să subscrie la condiţiile învingătorului” ( asta aducea
aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus
condiţiile la masa verde, deşi fusese învingătoare pe câmpul de luptă),
Rusia cerea, de asemenea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a
făcut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retracteze şi să-şi
prezinte scuze : Petre Grădişteanu ( autorul discursului iredentist de
la Iaşi) a mers, în persoană, la Viena să-şi ceară scuze – dar l-au
însoţit şi ministrul de externe, D.A.Sturdza şi ministrul C.Stătescu. Cu
misiuni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Elisabeta, mergea
acum Carol I însuşi – şi se mai aflau I.C.Brătianu, P.P.Carp şi Titu
Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va
fi cules în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui
I.C.Brătianu.
3.Viaţa , ca o caricatură
Textualizez iarăşi – dar de data aceasta printre numeroasele
caricaturi de epocă ce-l înfăţişează pe primul ministru primind „duşuri
filogermane”, pe acelaşi împreună cu C.A.Rosetti în postură de Adam şi
Eva în Paradis, sub pom, ademeniţi de şarpe ( în persoana ministrului de
externe al Austroungariei ) şi izgoniţi de M.Kogălniceanu cu un bâţ
divin, etc. Acest fond de caricaturi – care, după câte îmi amintesc, îi
plăcuseră până şi lui Zigu Ornea, un critic foarte aspru al cărţii mele
din 1994 , dar îmblânzit cu măsură când a scris despre cele ulterioare –
pare mai grăitor decât documentele însele. Pe tinerii de azi îi
fascinează de-a dreptul. Este, poate, momentul să amintesc aici că
revistele de caricaturi au fost exceptate cu bună ştiinţă de la baza
informativă a „Bibliografiei M.Eminescu” la care am lucrat în Biblioteca
Academiei Române. Argumentele erau pertinente : caricaturile necesită
interpretări îndelungi şi, apoi, nu au la bază adevărul istoric – ci
fantezia, presupunerile caricaturiştilor. Aşa e, dar marja lor de adevăr
este de luat în seamă, ele se bazează pe intuiţie – şi de multe ori
istoria se face cu intuiţia ziariştilor. În plus, ele păstrează
încifrată, deci transmit în măsura în care reuşim să descifrăm, acea
stare de spirit a momentului, care ne interesează, în fond, atât de
mult. Mai exact, deşi acest tratat de alianţă ce-l anihilează şi pe
Eminescu este un tratat secret, toată lumea ştie de el, îl bănuieşte
exact dacă se poate spune aşa. Replica din epocă era , prin octombrie
1883, aceasta : „ Cine face mia-miau pe acoperiş, d-le Brătianu ?”. Era,
deci, un fel de „Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce e…”
Greutatea vine, astăzi, din descifrarea acestor caricaturi, adică din
identificarea chipurilor şi a situaţiilor. Ajunsesem - cred că eram
printre singurii, şi nu o spun cu tristeţe, ci cu disperare - să pot
citi colecţii întregi de reviste de caricaturi – fără să mai am nevoie
de dicţionar. Mă familiarizasem, adică, atât cu oamenii cât şi cu
întâmplările. Am lucrat mult timp la o ediţie pe care o intitulasem „
Eminescu în caricaturi” – şi care cuprindea texte ziaristice de M.
Eminescu ilustrate cu caricaturi sincrone. Nu e vorba de desene puse la
textele eminesciene, de o ilustrare intenţionată aşadar, ci de aceleaşi
evenimente descrise de Eminescu în ziarul „Timpul” – şi de anonimii
desenatori ai momentului în caricaturi publicate în alte ziare.
Sincronicitatea este fascinantă – iar scoaterea la iveală a unei
asemenea cărţi ar spulbera - poate chiar definitiv – prejudecata că
„grafica militantă din ziarele de la sfârşitul secolului al XIX-lea este
lipsită de valoare artistică” ( am citat din memorie din concluzia lui
Andrei Oţetea , făcută, parcă, să scoată din circuit acest capitol –
care, iată, nici nu se credea că mai există). Negăsind înţelegere pe
parcursul documentării ( adică, ajutor să scotocesc, să fotografiez şi,
mai recent, să scanez, bani pentru aceste operaţiuni etc. ) –şi nici
sponsor dispus să mă ajute – tema a rămas nestrăbătută aşteptând, poate,
în vreun viitor pe cineva să i se dedice… Pot oferi consultaţii. Revin,
după această digresiune agreabilă sper, la 28 iunie 1883 şi la guvernul
I.C.Brătianu. I s-a mai cerut să verifice Societatea Carpaţii , care
desfăşura activitate subversivă pentru unirea Ardealului cu ţara. – A
organizat razii, percheziţii, devastări ale sediului din Ştirbei Vodă.
În compensaţie la toate acestea, poate, sau poate tot la cererea
Austroungariei ( nu se poate şti, pentru că legea în virtutea căreia s-a
acţionat scutea de explicaţii ) guvernul l-a expulzat pe amintitul Emile
Galli. S-au făcut rapid dislocări şi reaşezări, un redactor al foii
franceze a venit la „Timpul” conservatorilor – care şi-a schimbat mult
configuraţia ,orientarea, direcţia. Iar pe fondul acestor evenimente
atât de brusc înfierbântate – apare ştirea că a înnebunit Eminescu.
Simpla înseriere a înnebunirii sale între evenimentele politice şi
ziaristice ale momentului ridică semne de întrebare. Dacă mai adăugăm că
ştirea nebuniei apare în ziarul „Românul”, oficiosul guvernului ( de
fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal ) - şi este confirmată
de ziarul „Timpul”, instituţia la care lucra poetul, peste două zile (
iar confirmarea este redactată cam în aceşti termeni : „ … unul dintre
redactorii acestei foi, D. Mihail Eminescu, a încetat a mai lua parte la
redacţie atins fiind în mod subit de o gravă boală…”, deci se anunţă
întâi demiterea, încetarea contractului - iar apoi motivaţia de rigoare
) , dacă mai ţinem cont că în epocă declararea publică a nebuniei cuiva
îl excludea automat din viaţa publică când nu făcea dovada credibilă că
este sănătos - iată că ajungem în faţa unui alt adevăr decât cel cu care
ne-a obişnuit o tradiţie – cum să-i spunem ? - cel puţin narcisistă… Mă
rog, un alt adevăr dacă suntem adepţii adevărului dublu ori multiplu –
sau, iată, în faţa celuilalt, singurului adevăr… ascuns până acum.
Anume, se conturează ideea că, pe fondul unei crize nervoase reale,
datorate probabil stresului, Eminescu este îndepărtat din viaţa publică
într-un context public care cerea imperios ca el să fie redus la tăcere.
Toată această „poveste” a trebuit s-o reverific pentru a nu ştiu câta
oară – dar e mult timp de când încetasem această „liturghie a
documentelor” – în faţa tinerilor mei prieteni de la Televiziunea Română
, între care D-nele Anca Orban şi Camelia Robe mă urmăreau foarte
atente, destul de neîncrezătoare, cu cărţile mele deja citite şi
adnotate, cu întrebări pregătite pentru fiecare secvenţă temporală în
parte. O spun şi cu tristeţe şi cu bucurie : am convins destul de greu –
şi mai mult decât mine au convins cărţile şi ziarele de epocă pe care
le-am scos din biblioteci şi le-am arătat spre documentare, mai ales
aceste caricaturi care ne repun, oarecum, în contextul „Academiei
Caţavencu” de azi. E trist să nu te creadă lumea pe tine însuţi, dar e
bine că cel puţin dovezile pe care le aduci devin, adică rămân cel puţin
ele credibile… În fond, suntem efectul izvoarelor noastre de informaţie,
ele sunt şi rămân cauza.
4. Eminescu, între gazde
Şi s-a mai întâmplat ceva în timpul acestei documentări colective,
ceva care le-a impresionat foarte mult pe doamnele şi domnişoarele
teleaste şi care, iarăşi, pe mine m-a cam întristat. Anume : totul le-a
mers în plin, cum spun dânsele şi cum mă roagă insistent să ţin minte şi
să consemnez. Deşi în miezul verii, la toate instituţiile unde au mers
li s-au deschis porţile, li s-a oferit sprijinul, au fost primite ca
nişte adevăraţi oaspeţi, ca mesageri ai spiritului eminescian. Cum să nu
fie bine, cum să nu intre în ordinea miraculosului material, obiectiv,
acest drum pe lauri ? Când mă gândesc, însă, cum mi-a mers mie în cei
şapte sau opt ani de documentare la această temă, câte greutăţi peste
greutăţi am ridicat ori ocolit, cât a trebuit să mint, să fur, să înşel,
să (mă) rog, să mă umilesc pentru „a avea acces la informaţii”, cum se
zice, şi mai ales câte surse n-am putut încă să consult nemaiavând chef
să-mi exercit acele deprinderi - îmi vine să cred că, dacă pe ei, cei de
astăzi, Eminescu însuşi i-a ajutat, ca un duh binevoitor, atunci pe mine
m-a împiedicat cu o înverşunare de-a dreptul metodică. Pentru că e la
modă să definim „specificul naţional” ( o fac şi antrenorii de fotbal,
şi crainicii – iar ziariştii, aproape la tot pasul ) , voi zice şi eu :
asta este , românii au o mare încredere în instituţii, în grupuri
organizate - şi nu cred de loc, sau aproape de loc, în oamenii singuri.
Dacă eu însumi aş fi mers, chiar acum, prin aceste instituţii, în locul
tinerilor mei prieteni, cu toate cărţile şi argumentele mele cu tot aş
fi fost dat afară sau ţinut la poartă. Pentru că sunt tineri, pentru că
sunt un grup, o instituţie ( desigur, respectabilă ) – dar mai ales
pentru că sunt frumoşi şi cred , au ajuns să creadă în dovezile
dovezilor mele – lor li se aştern potecile în cale şi reuşesc în câteva
săptămâni să încheie o cercetare care mie mi-a luat câţiva ani.
Tot tinerilor mei prieteni teleaşti li se datorează, însă, şi o
descoperire foarte importantă privind lumea lui Eminescu prinsă în hora
aceasta a lui 28 iunie 1883. Este vorba de stabilirea exactă a
identităţii unuia dintre prietenii lui Eminescu, anume G. Ocăşanu. Este
vorba de unul dintre cei doi prieteni care l-au anunţat pe comisarul
Niculescu de boala poetului. Observaţi nuanţele din raportul acestuia
:”… fiind informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l
Mihai Eminescu , redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie
mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de
acum 8 ore şi că, încuindu-se în baie pe dinăuntru, refuză să deschidă”.
Deci nu e vorba de poetul , ci de ziaristul politic Eminescu ( ziarul
„Timpul” era oficiosul conservator , al opoziţiei aşadar ): cei doi
sunt, şi ei, convinşi că a fost atins de alienaţie mintală – dar
poliţistul pune la condiţional perfect şi adaugă motivaţia. Poliţaiul e
băiat cu şcoală, nu se-ncrede în delaţiuni. Este o întrebare de ce
păstrează el în raport afirmaţia celor doi că ziaristul s-a închis în
baie de 8 ore. Ar însemna fie că ne aflăm în seara zilei de 28 iunie
1883, pe la orele 19-20, fie că el ia de bună ce i se spune de către cei
care au numărat în felul lor orele. Netezind relieful accidentat al
informaţiei, ştim cam aceste lucruri despre orele zilei aceleia. La Titu
Maiorescu :” Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa o carte de vizită de la
d-na Slavici , la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise :
Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că
foarte reu. Curând după aceea Simţion la mine, întâia oară. M-am dus cu
el la dr. Şuţu şi am pus să se pregătească în a sa Casă de sănătate o
cameră pentru Eminescu ; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 3oo
lei pe lună; apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th.Rosetti
despre aceasta. Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecuvântă,
cu privirea fixă, pe soţia mea şi pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca,
mă îmbrăţişă tremurând. Eu îi arătai pe Hermes şi pe Venus din Milo, la
care el zise, cu privirea în extaz : Lasă, că va reînvia arta antică!
Potrivit înţelegerii ( ce avusesem cu Simţion ) , i-am spus că trebuie
să se ducă la Simţion, pentru societatea Carpaţii. Mi-a cerut să-i dau 5
lei pentru trăsură, şi a plecat cu trăsura acolo ( la Simţion). De acolo
e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate! A
venit apoi la mine Caragiali, la masă ; a izbucnit în lacrămi când a
auzit ce e cu Eminescu.”
C. Simţion n-a luat niciodată cuvântul în chestia Eminescu –
şi rămâne unul dintre cei mai îndatoraţi faţă de istorie şi faţă de
poet. Ştim despre el că era inginer de drumuri şi poduri, lucrase la
canalizarea Dâmboviţei şi de prin 1882 devenise un fel de gazdă de
rezervă a lui Eminescu : poetul îşi transporta în casa lui, puţin câte
puţin, bunurile - înţelegând că nu mai poate convieţui alături de Madame
Slavici. La Simţion a lăsat Eminescu bunul său cel mai de preţ : lada cu
manuscrise – pe care şi-o cere insistent, în câteva scrisori, imediat
după însănătoşirea din ianuarie 1884. Nu ştim în ce împrejurări ajunge
ea în posesia lui Maiorescu, dar aflăm că acum, la 28 iunie 1883,
criticul îl vede pentru prima oară pe numitul inginer şi pun la cale
împreună internarea poetului. Doamna Slavici l-a alertat, aşadar, şi pe
Maiorescu – dar şi pe Simţion care devine, oarecum, girantul poetului –
ca viitoare gazdă a lui şi ca păstrător, deja, al unei bune părţi din
„averea” sa. El vine de bunăvoie la Maiorescu, înainte de a-şi face
apariţia în sufrageria criticului şi Mihai Eminescu, mai exact, „curând
după” biletul de ora şase al femeii disperate.
Trebuie spus că , peste ani, Ioan Slavici intervine în discuţie şi
„bruiază” acel bilet al fostei sale soţii, în felul acesta :” - Uite, -
i-am zis lui Eminescu – am să-l rog pe d-l. T.Maiorescu ceva şi nu pot
să mă duc acum la dânsul : te rog să-i duci un bilet din partea mea.
Rugam în bilet pe d-l T.Maiorescu să-l observe bine pe Eminescu, căci
mie mi se părea greu bolnav. Era prea târziu. La d-l T.Maiorescu, el s-a
stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie, ca să-şi potolească nervii,
şi de la baie a fost dus la casa de sănătate.” Am citat din „Amintirile”
lui Ioan Slavici, carte apărută în 1924, cuprinzând texte publicate de
autor înainte şi după primul război mondial, cele mai vechi dintre ele
prin 1909. Estre o carte extrem de dificilă, relieful informaţiei este
foarte accidentat în ea – iar exprimarea, pe alocuri de-a dreptul
criptică. Fragmentul citat fusese publicat în 1909, când trăia Titu
Maiorescu, de aceea se exprimă reverenţios faţă de el. Reluând în 1922
episodul, Slavici consemnează sec : „Când s-a întâmplat aceasta eu nu mă
aflam la Bucureşti, plecasem la Viena ca să consult medicii în ceea ce
priveşte o boală supărătoare de care sufeream. Din spusele altora ştiu
că s-a dus la băile Mitraşefski unde s-a încuiat într-o cabină şi-a dat
drumul la apă, încât a fost nevoie să se spargă uşa. Acum a fost dus la
sanatoriul Şuţu, unde după întoarcerea mea în ţară l-am văzut în mai
multe rânduri.” Aceste două informaţii se află în aceeaşi carte, la
câteva zeci de pagini distanţă. Slavici nu putea să-l trimită pe
Eminescu la critic cu acel bilet – în timp ce spune că el, Slavici, nu
se afla în Bucureşti. Este limpede că autorul „Amintirilor” este neatent
- dar vrea, în acelaşi timp, să îndrepte impresia creată de acel bilet
real, adevărat, al fostei sale soţii. De vreme ce Titu Maiorescu
consemnează în jurnalul său acel bilet – care, de altfel, există ca
obiect, ca petrec de hârtie, şi s-a editat de multe ori chiar cu
fotocopia alături – înseamnă că pentru critic este o dovadă, o urmă
palpabilă a acestei întâmplări din 28 iunie 1883, şi-i acordă o
importanţă deosebită. Probabil că el a povestit în stânga şi-n dreapta
cum s-au petrecut lucrurile şi, deci, se ştia de biletul D-nei Szoke –
altfel nu este de înţeles de ce vrea Slavici, peste ani, să ia asupra sa
acest bilet, sau, mă rog, de ce insistă asupra ideii în sine că a fost
vorba de un mesaj transmis sub forma unui bilet. E grotesc , de altfel,
să ni-l închipuim pe Eminescu ducând, ca în nu ştiu ce mit, biletul
despre sine la cel care avea putere de libertate sau recluziune asupra
sa. Cât despre finalul fragmentului de amintire citat, vedem limpede :
la început Eminescu merge la stabilimentul Mitraşevschi să ieie o baie
ca să-şi potolească nervii – iar apoi se închide înăuntru şi e nevoie să
se spargă uşa. Amintim că nu proprietarii stabilimentului au chemat,
totuşi, poliţia – ci alţi prieteni ai poetului.
Revenim, însă, la actul oficial al poliţistului, şi cităm din
finalul procesului verbal dresat de comisarul Niculescu :”
Transportându-ne în camera ce ocupă d-l Mihail Eminescu, în str. Piaţa
Amzei , nr. 6, am găsit pe subînchirietoarea d-na Ecaterina Slavici şi
faţă cu domnia sa şi cu dl. Siderescu, deschizând uşa cu cheia găsită în
baie, am aruncat în interior toate obiectele menţionate în inventarul
anexei, şi la moment am închis uşa, încuind-o şi sigilând-o, iar cheia
s-a luat de noi spre a se înainta cu acest act.” Această „aruncare în
interior” a efectelor personale ale lui Eminescu sugerează destul de
clar că odaia era deja goală, lucrurile importante se mutaseră la
inginerul Simţion. Care inginer, însă, pare a lipsi de la faţa locului.
Suntem, reamintim, seara, după arestarea lui Eminescu şi ducerea lui la
Casa de sănătate a doctorului Şuţu. Mai mult ca sigur Constantin Simţion
l-a însoţit pe poet, având biletul de internare şi fiind mandatat de
către Maiorescu de dimineaţă să poarte tratativele cu medicul – iar
V.Siderescu aduce hainele la doamna subînchirietoare, însoţit de
poliţist. Acesta este un scenariu ipotetic, dar de ce se aduc hainele
ude ale lui Eminescu la fosta lui gazdă ?! - Probabil din acelaşi motiv,
pentru că noua gazdă, C. Simţion, este ocupat cu formalităţile de
internare a poetului şi nu-şi dă cheia de la casă. Trebuie, apoi,
liniştită subînchirietoarea, adică asigurată că nu mai are de ce să se
plângă din partea fostului chiriaş. Cheia camerei, însă, deocamdată nu i
se dă, merge împreună cu procesul verbal … nu se ştie unde, la poliţie
sau la stabilimentul doctorului Şuţu.
Cităm din acelaşi act care este, în fond, singura dovadă
oficială a nebuniei lui Eminescu :” …că un domn se află închis înăuntru
în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude. În urmă, ar fi rugat pe
amicul său, V.Siderescu, să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri
de tot – ceea ce se realiză acum.” Deşi se află în grup, cum vom vedea
imediat, Eminescu nu apelează la C. Simţion, ci la un alt amic, acest
Vasile Sidrescu atât de activ ; am putea fi maliţioşi , şi să ne
întrebăm dacă nu cumva cauza stă în aceea că acest Siderescu încă nu-l
cunoscuse pe Maiorescu… Mai interesant de constat este, însă, faptul că
acei pantaloni „ negri, negri de tot” se potrivesc bine cu intenţia
poetului de a se face călugăr. Legătura s-a făcut de d-na Camelia Robe
în timpul recitirii acestor informaţii – şi cam tot ce urmează de aici
înainte sunt constatări făcute în grup, nu se mai ştie de către cine
anume dintre cei care am citit ori ascultat mărturiile. Numai pasajul
referitor la cele 10 ouă crude trebuie pus în legătură cu o informaţie
anterioară, aceea privind publicarea, de către Eminescu, încă din 1878,
în „Curierul de Iaşi”, a traducerii din Al. Dumas denumită „ O baie
caldă în Egipet”. De aici se vede că poetul era familiarizat - cel puţin
teoretic - cu obiceiul băilor turceşti : pe cele mai mari călduri apele
foarte calde, încălzite din ce în ce mai tare până aproape de
temperatura fierberii, fac bine trupului. Poetul vrea să vadă dacă în
bazinetul său de la baia Mitraşewski temperatura apei poate fierbe oul –
şi, eventual, chiar să mănânce ceva după opt ore de recluziune
voluntară. Reţinem că abia acum „se realiză” aducerea pantalonilor celor
negri, deci odată cu pătrunderea în baie a grupului ce-l însoţea pe
poliţist. Am fi, adică, la capătul unor lungi băi fierbinţi şi discuţii
cu cei din jur pentru ouă crude, haine etc. În Bucureşti poliţia
scotocea sediul Societăţii Carpaţii, îi urmărea pe „carpatini”, Emile
Galli se plângea în stânga şi-n dreapta că trebuie să se exileze şi va
vinde „L’Independence roumaine” în grabă, pe mai nimic , toată lumea era
în alertă maximă – iar Mihail Eminescu, ziaristul de la „Timpul”, se
înfunda în apă fiartă.
5. Între puşcărie şi ospiciu
Dacă pe la 10 a fost la Titu Maiorescu, unde a stat, probabil, vreo
jumătate de oră, ar fi că pe la 11 s-a aflat la Capşa unde s-a întâlnit
cu Grigore Ventura, pe la miezul zilei va fi ajuns la Cotroceni iar pe
la orele 13, când este canicula în toi, acesta l-a instalat în baie şi a
plecat să anunţe poliţia că e nebun. Lipseşte, din scenariu, drumul
poetului la Societatea Carpaţii, undeva pe str. Ştirbei Vodă, deasupra
Cişmigiului ( vezi actualul „Izvor Eminescu”). Aici s-ar fi ajuns
continuând ruta de la Cotroceni spre Calea Plevnei – dar poetul soseşte
la Baia Mitraşewski, care se află pe Cheiul Dâmboviţei în jos, cam de
unde începe actualmente Calea Victoriei. Grigore Ventura îl abate,
aşadar, de la scopul plimbării, dar dacă Eminescu nu merge la Societatea
Carpaţii – vine aceasta la el. Într-adevăr, G.Ocăşanu este
vicepreşedintele acestei societăţi iar ceilalţi doi prieteni care-l
însoţesc sunt membri. Toţi trei se plimbă prin Bucureşti după Eminescu –
şi aflăm de ce, din acelaşi proces verbal al poliţiei :” Am fost siliţi
să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus la institutul
Caritatea , cu concursul d-lor : Ocăşanu şi Const. Simţion – luând însă
cheia de la uşa băii. La Caritatea l-am confiat d-l dr. Şuţu , rugându-l
a-i da îngrijiri excepţionale.” Vedem clar că numitul V. Siderescu nu
şi-a dat concursul la îmbrăcarea în camisolul de forţă. Dar mai observăm
o inadecvare flagrantă : ce legătură are poliţia cu ospiciul de nebuni ?
Poliţia ar fi trebuit să-l ducă pe Eminescu – sau pe oricine altul – la…
poliţie. De ce are, apoi, comisarul Niculescu în dotare acel „camisol de
forţă” ? În amintirea lui Vintilă Rusu-Şirianu ( publicată, repet, de
către nepotul său abia în anul 1967 ) se mai vorbeşte de furgonul
ospiciului, un fel de coteţ pe roate tras de doi cai, unde Eminescu este
băgat cu forţa iar poetul strigă de se cutremură văzduhul după ajutor.
Rezultă fără dubii că biletul de internare la nebuni a lui Eminescu se
afla la C. Simţion , după cum se stabilise cu Titu Maiorescu ( acesta
plecase cu trenul fulger în Europa chiar în această zi, pe la orele după
amiezei ) , că acesta avea din partea doctorului Şuţu furgonul, cămaşa
de forţă , probabil gardienii institutului – şi se asociase cu ceilalţi
ca să-l convingă pe Eminescu să-i urmeze. Nu văd cum s-ar fi putut
întâmpla lucrurile altfel : văzând că nu-l pot convinge, că poetul se
încăpăţânează opt ore să stea în baie, cei doi apelează la un amic
neutru, probabil sincer, V. Siderescu – şi, când acesta vine cu
pantalonii cei negri ceruţi de poet, intră toţi împreună cu el în baie.
Între timp ei au făcut rost şi de un poliţist.
Este posibil şi următorul raţionament : poetul, sau oricine în locul
lui, ar prefera poliţia în locul casei de nebuni, pentru că de la
poliţie mai scapi, dar de „camisolul de forţă”, mai va. Actul
poliţaiului redă până şi atitudinea poetului faţă de prietenii săi :”
avea aerul de a fi speriat la vederea noastră în număr de 4-5 persoane,
între care şi d-l Constantin Simţion. Am zis numitului Eminescu că n-are
să sufere nici un dezagrement, că trebuie să se calmeze… şi drept
răspuns se repede la amicii săi şi la servitoarea băii îmbrâncindu-i pe
uşă, apoi, aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia
să-l scoată afară.” Poetul este, mai mult ca sigur, conştient, ştie că
este vânat de amicii săi pe care-i îmbrânceşte – inclusiv pe V.
Siderescu ce-i venea cu pantalonii ceruţi : constată, brusc, că şi
acesta l-a trădat, aducând înăuntru, odată cu el, urmăritorii. Vreo
câteva ore bune – poate nu chiar opt ore, cum îi declară ei poliţaiului,
dar oricum până ce trece căldura îngrozitoare din miezul zilei - C.
Simţion încearcă să pună în aplicare planul făcut cu Maiorescu, vezi mai
sus, criticul consemnează clar: „Potrivit înţelegerii ( ce avusesem cu
Simţion ) , i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru
societatea Carpaţii. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură, şi a
plecat cu trăsura acolo ( la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la
dr. Şuţu” . O singură „stridenţă” apare în acest enunţ ; expresia „ e
vorba să”. Dl. Ion Filipciuc este acela care a atras atenţia, în mai
multe studii ale sale, că această expresie se repetă aproape obsesiv în
amintirile câtorva prieteni ai lui Eminescu despre această zi din viaţa
sa. I. Slavici, de pildă, scrie că Eminescu „ era vorba să plece la
Botoşani” , în ajunul aceluiaşi 28 iunie 1883 când toată lumea bună, cum
vedem ( inclusiv Slavici ) pleacă din Bucureşti parcă pentru a lăsa
poliţiei loc să-şi facă treaba. Acest „ era vorba” al lui Slavici
presupune o vorbă vorbită anterior, un plan, un proiect făcut cu cineva,
într-un grup şi într-un context. Acum, însă, în consemnarea lui
Maiorescu, ce sens să mai dăm expresiei ? Vine la el mai întâi mesajul
de la d-na Slavici, apoi „ în curând” viitoarea gazdă a lui Eminescu, C.
Simţion – şi abia peste câteva ore Eminescu însuşi. Acest „ e vorba să
fie dus la dr. Şuţu” sugerează o vorbă vorbită în afara casei (şi
persoanei) lui Maiorescu, între doamna în chestiune, domnul idem – şi,
desigur, cei de la Societatea Carpaţii care rămâne consemnată în
jurnalul lui Maiorescu. Poetul „trebuie să se ducă la Simţion pentru
societatea Carpaţii” – acesta rămâne un enunţ obscur. De ce l-ar duce,
la rândul său, Simţion la Societatea Carpaţii pe Eminescu ?! Nu ştia
poetul unde se află aceasta, sau avea nevoie neapărată de însoţitor ?!
De ce să se afle el ( sau ei toţi ) acolo – tocmai când trebuia
inspectat sediul de către poliţie ?! Ca să le arate poliţiştilor că-şi
văd în mod paşnic de treabă ? Este posibil. De acolo, însă, după ce fac
demonstraţia de rigoare, Eminescu trebuie să fie dus mai departe, la
doctorul Şuţu. Asta, dacă presupunem că el ar fi putut rezista , adică
să pară în ochii vizitatorilor că-şi vede paşnic de treabă. Sau, poate…
trebuia compromis public la sediul numitei societăţi, cu poliţia de
faţă… N-aş insista, dar vedem cu toţii cât de ascuţită este, la ora de
faţă, această teorie a conspiraţiei, cum se caută peste tot argumente. O
discuţie aplicată pe textele care există nu cred că poate să strice.
Dar e monstruos ! Nu poate fi bănuit Maiorescu de ipocrizie ; şi dacă ar
fi, n-ar consemna asta în jurnal. Cum ne putem închipui că el, ca
mentor, ar accepta sau ar gira chiar această posibilă compromitere
publică a lui Eminescu pentru excluderea din viaţa publică ?! E aberant.
S-ar putea ca Societatea Carpaţii, unde trebuia totuşi să ajungă poetul,
să fie aceea care l-ar putea proteja de ingerinţele poliţiei, ascunde în
vreun fel. S-ar putea ca protecţia stabilită pentru Eminescu, acel „e
vorba” maiorescian, să fi însemnat chiar această recluziune la Şuţu. În
finalul procesului verbal, comisarul de poliţie notează senin :” l-am
confiat d-l dr. Şuţu , rugându-l a-i da îngrijiri excepţionale.” Prin
aceste îngrijiri excepţionale trebuie să înţelegem un regim privilegiat.
Totuşi, acolo îl aştepta pe Eminescu o cameră numai a lui, plătită de
Maiorescu personal cu 300 lei pe lună, o chirie măricică. Acest scenariu
ni se pare plauzibil. Trebuia doar ca lucrurile să se facă discret
:”Numai de s-ar face asta fără greutate !” – cum notează criticul. În
fond, rolul lui aici pare a fi acela de a lua legătura cu doctorul Şuţu,
cunoscându-l mai bine decât ceilalţi, fiind de condiţie socială oarecum
apropiată ( iar din jurnalul lui Maiorescu rezultă că erau buni prieteni
încă de prin 1872 ).Maiorescu girează aceasta ascundere a poetului.
Această postură ni se pare interesantă pentru că se va prelungi : în
iarnă, de Crăciun, tot Maiorescu va gira ediţia de poezii a lui Mihai
Eminescu. Apoi, poetul mai fusese internat chiar în primăvara acestui
an, 1883 ; e drept că nu la doctorul Şuţu, ci la Spitalul Brâncovenesc,
pentru altfel de boli decât de nervi – dar nu ştiuse nimeni, sau nu
anunţase nimeni public această internare. Ar fi putut sta şi acum în
linişte la doctorul Şuţu până ce trecea furtuna. Asta încercau,
probabil, de vreo opt ore, să-i spună şi să-i răs-spună amicii săi la
uşa băii în care se închisese poetul. El îşi pierduse, însă, încrederea
în ei, în toţi sau aproape toţi, rând pe rând sau împreună - şi ajunsese
la concluzia că trebuie să se apere singur, să se ascundă singur chiar
în această baie primitoare. Iar Grigore Ventura aţâţa, probabil, de pe
margine flacăra calomniei, trecând prin cârciumi şi prin redacţii unde
povestea ce se întâmplă cu ziaristul de la „Timpul”. Nu degeaba Titu
Maiorescu îl consideră, în jurnalul său, „ nebun şi indiscret” pe
Ventura…
6. Ein, Zwei : Polizei
Cu atât mai importantă mi se pare, în acest context, descoperirea
d-nei Anca Orban, căci despre o descoperire este vorba. Pentru
Societatea Carpaţii eu mă informasem ani la rând din presă, mărturii,
monografii, din cartea de documente a arhivistului ieşean Gh. Ungureanu
– dar mai ales din cartea d-lui Teodor Pavel ;” Mişcarea românilor
pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale” , vol. I (
1878-1895 ), apărută la Ed. Facla , Timişoara, în 1979. Studiul
ilustrului istoric este completat de o masivă culegere de documente din
arhivele de la Viena şi din Bucureşti, reprezentând mai ales notele
informative ale poliţiei secrete austriece privind viaţa politică
românească după Războiul de Independenţă. Citând-o până la saţietate în
faţa tinerilor teleaşti care erau mai mult curioşi decât înclinaţi să mă
creadă, în cele din urmă am împrumutat cartea de la o bibliotecă publică
şi le-am arătat-o, apoi le-am lăsat-o s-o consulte. Drept este că şi eu
am fost cam superficial când am consultat-o prima dată, la vremea
documentării mele. Aceste lungi rapoarte sunt editate în limba germană,
iar în româneşte au doar un scurt rezumat, după obiceiul istoricilor de
a oferi „ res gestae” la fiecare document. Eu am citit cu atenţie aceste
„regeste” - iar textul german l-am frunzărit numai, înţelegându-l
aproximativ , desigur. D-na Anca Orban s-a apucat, însă, să citească
această carte „nemţeşte”, adică rând cu rând, şi la un moment dat a
explodat cu un telefon de miezul nopţii, citându-mi următorul fragment –
pe care-l redau după carte :” Das Arangement leitet der Praesident der
„Societatea Carpaţii”, ein gewissen Segărceanu /Secăşanu/, in
OberUungarn geboren, dem als Vicepraesident Ocheanu / Ocăşanu /zur Seite
steht.Leitzterer studierte in Wien und Budapest, ist gleichfalls
Siebenbuerger und verhielt (?) hier aus Dienste fuer die
Geheim-Polizei.”. Este vorba de un raport confidenţial către Kalnoky,
ministrul de externe al Austroungariei ,despre adunarea din 4 iunie 1883
a Societăţii Carpaţii, de la Bucureşti. Semnătura expeditorului este
indescifrabilă, dar editorul întregeşte în linii drepte numele lui
Lachman, inginer, redactor – după câte ştim – la ziarul „Bukarester
Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, urmărindu-l mai ales pe
Eminescu. În context se numesc cei doi – iar despre al doilea, acest G.
Ocăşanu de la 28 iunie 1883, din vecinătatea imediată a lui Eminescu, se
scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion
austriac. Informaţia nu este consemnată în rezumatul românesc al
actului, mie desigur că mi-a scăpat – drept pentru care suport
consecinţele. Se ştia că Societatea Carpaţii este „penetrată” de
informatori, era bănuit Grigore Ventura drept unul dintre ei – dar ca
chiar vicepreşedintele ei să fie spion austriac, asta nu se ştia, nu se
spera, nu se bănuia. Iată, aşadar, cine vine să-l ridice pe ziaristul de
la „Timpul” din baie, tocmai adjunctul directorului, tocmai prietenul de
până acum al poetului – şi de vreo câţiva ani buni al poliţiei secrete
vieneze. Doamna Anca Orban descoperă „ceva” ce poate fi considerat cheia
de boltă a întregii teorii a conspiraţiei antieminesciene. Acest „ceva”
se potriveşte al naibi de bine cu „dosariada” noastră actuală – în
speţă, se potriveşte cu aceia dintre noi care au fost urmăriţi şi
turnaţi tocmai de cei mai buni prieteni. „Securistul din dosar” era G.
Ocăşanu…
În principiu, tocmai această potrivire cu actualitatea mă face să am
îndoieli că ar fi chiar aşa. Vorba lui Noica :” Dacă nu m-ai fi găsit nu
mă căutai” îmi stă pe limbă. Piesele, adică, se înlănţuie una după alta
în mod logic, dar ceva pare că nu se leagă, acest aer de actualitate
stringentă este suspect. Să acceptăm, însă, evidenţa – şi vom vedea ce
este, dacă este ceva, dedesupt.
A urmat, aşadar, ceea ce se poate numi o tratare exemplară a unei
informaţii noi, năucitoare. Mai întâi, d-na Anca Orban a convocat, cu
autoritatea d-nei Camelia Robe, redacţia de limbi străine a televiziunii
şi a cerut o traducere avizată din limba germană a textului. N-aş
insista asupra acestor „amănunte” – dacă nu mi s-ar fi subliniat, de
fiecare dată, prin ele, că eu însumi trebuia să procedez într-un fel
oarecum analog. Acest reproş că n-am procedat „ comme il faut” m-a
însoţit des de-a lungul carierei mele eminescologice ; m-am mulţumit să
zâmbesc arătând cu degetul spre prima ediţie a „Vieţii lui Eminescu” de
G. Călinescu, aceea care nu are nici o notă de subsol – şi cerând, la
rândul meu, răgaz, sponsori etc. pentru o eventuală ediţie a doua a
cărţii mele. Nici nu mă interesează, de fapt, o completare cu subsoluri
sau o recitire a documentelor citite o dată : de vreme ce eu consider că
o biografie este un roman, adică literatură artistică, mi-e indiferent
cum o construiesc, cu sau fără note de subsol, şi pe cine conving.
Dincolo, însă, de ce cred eu despre mine, a trebuit să tratez
acest act de arhivă impecabil-ştiinţificeşte. Am mers, aşadar, la
Arhivele Statului şi le-am arătat doamnelor microfilmul. Este o
adevărată minune că avem acest fond de documente vieneze ; schimburile
noastre ştiinţifice cu istoricii austrieci ne pun în posesia unei comori
de informaţii. Amintesc că nu avem, încă, acces la documentele similare
din multe alte arhive. Faţă de bunăvoinţa neprecupeţită a unei arhive,
cea vieneză, – ar fi cu totul deplasat ca noi să dispreţuim proceduri
ştiinţifice - poate cam simpliste, într-adevăr. N-au decât să vină alţii
să descifreze întregul fond de documente ( domnul editor a făcut o
selecţie – destul de cuprinzătoare, dar o selecţie numai ), generaţiile
mai tinere sunt aşteptate în mod special. Înţeleg să mi se impute mie
personal că în cutare fragment de act, un loc din cele câteva sute pe
care le tratez, trec mai pe deasupra lucrurilor. Înţeleg, însă, ca cine
îmi reproşează asta şi apoi reconsideră fragmentul respectiv – să
continue , să treacă la alt loc şi apoi la altul, până le parcurge pe
toate. Cine s-ar putea supăra că , după ce a făcut o pârtie, merg alţii
pe ea ? Nu de aceea facem drumuri, poteci, poduri şi punţi, ca să se
treacă pe ele ?!
Revin la arhivă. Aşadar, tristeţe : nu se poate descifra exact cuvântul
după care editorul a pus semnul întrebării, acel presupus „ verhielt” .
Iarăşi tristeţe : numele celor doi sunt chiar ca în carte : Segărceanu
şi Ocheanu. La întrebările repetate ale tinerilor mei colaboratori :” Pe
ce se bazează dl. editor când pune în paranteze drepte numele Secăşanu
şi Ocăşanu?” ; „ De unde ştim noi că este una şi aceeaşi persoană ?” ; „
Cum putem da pe postul TVR1 o informaţie neverificată temeinic ?” , „De
ce nu ne spune că Ocăşanu era agent secret ?”etc. – am răspuns, mai
întâi, că nu e cazul să verificăm noi profesorii universitari, că
autoritatea editorului este o bază suficientă, apoi că era datoria mea
sau a recenzenţilor lucrării să facă legăturile, în fine că e singurul
loc unde apare consemnat că G.Ocăşanu era spion, să-i mai dăm o şansă,
poate se înşeală informatorul… În privinţa numelui, am oferit, apoi, eu
însumi argumente logice: informatorul german ştie ceva româneşte şi
înţelege că numele „Ocăşanu” vine de la „ochi”, „oacheş” – deci îl redă
„Ocheanu”.
Revin, acum, după ce am văzut filmul d-nei Camelia Robe care se
bazează puternic pe rolul de spion al acestui Ocăşanu. Se citeşte, mai
mult ca sigur, tot nemţeşte : O-che-a-nu, şi trebuie neapărat să facem
legătura - desigur, în ordinea comparativ metaforică a lucrurilor - cu
scrisoarea Liviei Maiorescu din 21 octombrie 1883 către Emilia Humpel
despre plecarea lui Eminescu la Viena. Îmbarcat în tren împreună cu
Chibici-Râmneanu şi un funcţionar al stabilimentului lui Şuţu, poetul
este foarte vesel şi, când vede alţi prieteni venind să-şi ia la
revedere de la el, îl priveşte pe Titu Maiorescu printr-un ochean
imaginar, făcut din palmele mâinilor, şi exclamă :” Dr. Robert Mayer,
marele moment, o conspiraţie şi acolo marea domnişoară!” – iar apoi,
când trenul se pune în mişcare, strigă de mai multe ori :”Argus!” . Am
sugerat de mai multe ori că este vorba de baronul von Mayr, ambasadorul
Austroungariei la Bucureşti şi cel care a organizat poliţia secretă din
jurul Societăţii Carpaţii şi al lui Eminescu personal. Robert Mayer este
numele unui savant german citat des de Eminescu, dar în contextul
plecării sale nu-şi prea are locul. Dl. profesor Mihail Ciurdariu nici
n-a vrut să audă : despre savant este vorba. Acum, cu această nouă
legătură, trebuie rediscutată posibilitatea. Poate că Livia Maiorescu a
înţeles greşit, poate că Eminescu însuşi confunda numele celor doi –
însă , pe de altă parte, „Argus” este , în mitologie, paznicul cu 1000
de ochi al lui Io, este simbolul supravegherii în general, al poliţiei
secrete. Poetul însuşi strigă cuvântul „conspiraţie” pe peronul Gării de
Nord - şi, iată, face mâinile ochean, simbolizează, ”mimează” numele
acestui Ocheanu – Ocăşanu din conducerea Societăţii Carpaţii care l-a
pus în camisolul de forţă. Mai pot să amintesc şi de numele de familie „
Ocheşeanu” ( după dicţionarul lui Iorgu Iiordan , dar şi după purtători
ai acestui nume care-mi sunt cunoscuţi ).Acestea toate se pot constitui
într-un buchet de argumente rezultând din legăturile ce se fac între
lucruri. Procedeul îmi aduce aminte de o maximă a lui Eschil, care m-a
marcat la începuturile mele intelectuale :”To gar topazein tou saf’
eidenai dixa” , „faptul de a trece din loc în loc este diferit de acela
de a vedea clar întregul”. Asta mi se pare a fi condiţia esenţială a
oricui va face biografia lui Eminescu : se va hrăni mai mult din
legături, din treceri de la un loc la altul pe cărări clar indicate – şi
va avea la îndemână foarte puţine date certe, documente, etc. Tocmai de
aceea insist să se dea credit autorităţii, adică celui care editează
primul un act, celui care descoperă primul o legătură, etc.
În situaţia dată, în faza a treia a discuţiilor ofer, pentru
că nu sunt crezut, adresa editorului luată de pe INTERNET – dar refuz să
vorbesc eu însumi cu dânsul, să-i cer argumentele, şi rog ca oricine ar
fi cel care dă telefon să fie foarte, foarte prudent. Nu ştiu cum înjură
ardelenii – dar am constat că, a doua sau a treia zi după consumarea
acestei faze a informării prietenilor mei, a rămas de la sine înţeles că
Ocheanu este Ocăşanu, că este chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii
, spion fără nici un dubiu – şi toate celelalte.
Rămâne, aşadar, cum s-a stabilit prin descoperirea d-nei Anca Orban : şi
G. Ocăşanu era spion austriac. Lucrurile se aranjează spre configurarea
unei conspiraţii bine puse la punct. Personal, rămân la concluzia de
acum 2o de ani : boala lui Eminescu a fost reală, căderea sa s-a
petrecut pe fondul unei crize. Am argumente în plus : de două ori, în
scrisori către Veronica Micle editate abia acum, la anul 2000, poetul îi
spune prietenei sale că este foarte obosit şi i-ar trebui – atenţie ! –
şase luni de zile de odihnă ca să-şi revină. Nu o dată, de două ori. Iar
după 28 iunie 1883 îi vor trebui, într-adevăr, şase luni de zile ca să
se înzdrăvenească. Sunt chiar înclinat să cred că Eminescu a mai avut
acest interval de şase luni indisponibile, peste care prietenii au
aşternut cuvenita tăcere. Acum, în podul verii lui 1883, nu s-a mai
putut ţine tăcere, situaţia politică explozivă a complicat consensul în
jurul ziaristului, toţi s-au dezis de el, lumea s-a debarasat de
Eminescu exact cum ar zice un eseist de azi că zic în sinea lor poeţii
geloşi : ca de un cadavru din debara. Este soarta moraliştilor excesivi,
de la Esop la poetul nostru şi până la noi – şi, desigur, şi după noi.
7. Post scriptum : Eminescu şi vârsta sacrificială
Am văzut, în fine, filmul d-nei Camelia Robe de la TVR1, 5
octombrie 2006 - adică cea a ieşit din îmbinarea imensei documentaţii
făcute . Cred că el anunţă o regizoare în frumoasă ascensiune. Tăietura
cinică a discursului lui Andrei Gheorghe este de natură a câştiga
adeziuni . Este locul, aici, să mă delimitez de viziunea regizorală
într-un singur punct. Am insistat pe parcursul acestei documentări că
Eminescu trebuie înţeles ca ziarist angajat politic într-un partid, mai
clar chiar : ca unul dintre capii partidului conservator. Filmul insistă
că poetul îi ceartă în egală măsură pe liberali şi pe conservatori, dând
exemplul prietenilor săi junimişti care acum, în mai-iunie 1883, s-au
aliat cu liberalii şi pe care ziaristul de la „Timpul” nu mai conteneşte
să-i critice. Acest mod de a pune ( şi rezolva ) problema este păgubos
şi duce la reducţionism, la o viziune în alb-negru, alb fiind numai el,
ziaristul de la „Timpul”, iar negru, tot împrejurul său de suflete. Eu
pornesc, în acest caz, chiar de la documente. Este vorba chiar de Titu
Maiorescu, din a cărui „Istorie contimporană a României” citez :” Dar
Manolache Costaki încetează din viaţă la 7 septembrie 1880, şi la 2o
decembrie se alege Lascăr Catargi prezident al Clubului. În această
constituire mai normală , comitetul dirigent al Partidului Conservator
se compune la învceputul anului 1881 , pe lângă Catargi, din generalii
Florescu şi Manu, Al. Lahovari, T.G.Rosetti, Prinţul Al. Ştirbei,
Menelas Ghermani, Gr. Triandafil. Gr. Păucescu, P. Teulescu şi autorul
acestei scrieri. Organul partidului este Timpul, sub redacţia lui Mihail
Eminescu.” Nu ştiu de ce trebuie să ne facem că nu mai ştim ce înseamnă
un organ de presă al partidului. Şi-l imaginează cineva pe redactorul
şef al „Scînteii” de pe vremuri … ne membru de partid – ba, încă, şi mai
mult : ne comunist, adică imparţial ca tot românul, criticând şi în
stânga şi în dreapta ?! Iar dacă acest argument nu este suficient,
amintesc de editorialele „Românului”, ziarul partidului liberal, unde
Eminescu este numit de câteva ori între capii partidului conservator. El
elabora doctrina conservatorismului românesc ( mai bine i-am zice
„conservatism”, cum va spune Nicu Filipescu pe la 1894, mai adecvat şi
scăpând de semantismul acesta al „conservei”) , era un conservator
teoretic, participant la şedinţele partidului, prezent la dezbaterile
parlamentului, în clubul partidului. În 1883 el rămâne între
conservatorii autentici, alături de Lascăr Catargiu, Al. Lahovari, M.
Kogălniceanu etc. – şi cere, împreună cu aceştia, ca regele să
invalideze alegerile din mai câştigate lejer dar cu multe ingerinţe de
către liberali. Titu Maiorescu, însă, împreună cu alţi junimişti, trec
de partea liberalilor bucureşteni. Politic, Eminescu este despărţit de
aceşti junimişti – şi în polemică necurmată cu liberalii. Lucrurile sunt
destul de complicate şi nu e locul, aici, să le limpezim : ne-ar lua
mult spaţiu. Amintesc doar că este vorba de o confruntare de idei
practice , adică de politicianism, în care Eminescu intervine cu o
viziune teoretică intransigentă. În fond, lupta momentului, de la rege
până la guvern, era aceea de a atrage intelectualii moldoveni în actul
de conducere a ţării. După ce au pierdut alegerile din 1876,
conservatorii ( în marea lor majoritate moldoveni sau câştigaţi de
ideile conservatoare ale moldovenilor ) devin unul câte unul
individualităţi, cetăţi singuratice. Partidul liberal nu are aderenţă în
Moldova, deşi I.C.Brătianu dă bani mulţi pentru organe de presă, deşi
reuşeşte o înjghebare liberală la Iaşi prin Vasile Conta. Regele însuşi
este foarte preocupat de atragerea moldovenilor la guvernare – şi
scrisorile sale din volumul amintit la începutul acestor rânduri sunt
suficient de edificatoare. Câteva citate : „ Partidul conservator este
ameninţat cu dizolvarea, cele mai bune elemente s-au oferit guvernului,
fanaticii părăsesc ţara sau se retrag bombănind la moşiile lor şi
renunţă la luptă !” ( 11 / 23 iunie 1881 – în perioada când Eminescu era
foarte activ la „Timpul”, deci teoretic doctrina conservatoare se
desfăşura şi se întărea) ;” Conservatorii sunt percepuţi ca fiind în
dizolvare prin retragerea celor mai bune forţe : P.Mavrigheni / numit
încă din primăvară ministru plenipotenţiar la Roma în locul lui N.
Kretzulescu / şi P.P. Carp . Achiziţia celui din urmă, ca ministru
plenipotenţiar la Viena / nov. 1882/ este deosebit de preţioasă, căci
odată cu el intră în partidul de guvernământ o facţiune cinstită şi
capabilă din Moldova / junimiştii /.” ( 2 / 14 nov. 1882 ).Tot la Titu
Maiorescu vom apela pentru a înţelege mai clar situaţia politică a
momentului : criticul arată că în Europa erau preponderent la putere
conservatorii, România rămânând, prin liberalismul ei, cam singulară.
Este şi motivul pentru care I.C.Brătianu are nevoie de ambasadori din
rândul conservatorilor – care aveau un dialog mai simplu, pe orizontală,
cu restul continentului politic ( şi care erau, în genere, om cu om
discutând, mult mai bine instruiţi şi motivaţi teoretic).
Nu insist, tot din lipsă de spaţiu. Rezumând rezumatele , ca să zic
aşa, polemica lui Eminescu la „Timpul” reprezintă expresia unui conflict
între moldovenii care au făcut şi resimţit sacrificiul Unirii de la 1859
– şi politicianismul oltean care a fost beneficiarul acestui sacrificiu.
Caz după caz, victimarium-ul ziaristului de la „Timpul” se compune din
oameni politici olteni ori munteni – ia când este vreun moldovean între
ei ( cazul lui Vasile Conta , de pildă ) este aspru criticat că a
acceptat „pita lui Vodă”. A se vedea, în fond, monumentele din Cimitirul
Belu : personajele ziaristicii eminesciene sunt acelea care veghează
ruinele devenite între timp. Poetul nu cere decât un lucru de bun simţ :
compensaţie pentru Moldova care şi-a sacrificat capitala, parlamentul,
clasa boierească, funcţionarii – în numele Unirii. Promisiunile nu fac o
compensaţie reală. Iar realitatea politică a momentului este că
guvernele, mai ales cele liberale, se cam dezinteresează de jumătatea de
la răsărit as ţării. De aceea este, în fond, şi acceptată morala aspră a
ziaristului Eminescu : toţi închid ochii pentru că ştiu că aşa este,
omul acesta are dreptate.
Este, în fond, vorba de acele „furii sacre” eminesciene, cum le numea
Cioculescu – şi care nu sunt departe de discursurile aspre ale
profeţilor : toţi, fără excepţie, îşi ceartă poporul , conducătorii, cer
măsură, dreptate, pedeapsă. Or… cum se scapă cel mai simplu de un profet
care devine agasant ? Vezi cazurile similare. Amintesc, doar, că la 28
iunie 1883 Eminescu avea frumoasa vârstă de 33 de ani, vârsta lui Ahile,
a lui Alexandru Macedon, Ioan Botezăzorul sau – cheia de boltă a
sacrificiului uman, în faţa căruia toţi ceilalţi sunt imitaţii
anticipatoare sau evocatoare – a lui Crist.
Aceste chestiuni ne fiind incluse în documentarul d-nei Camelia Robe, eu,
pentru că le resimt ca arzătoare şi necesare, şi pentru că în cărţile
mele le pun, ţin să le amintesc aici în chip de delimitare faţă de
viziunea regizorală a acestui film.
N.Georgescu |
