Erorile logice informale și aporiile factuale

Iulian Chivu

Insuficiențele gândirii au determinări numeroase, de ordin, de familie, de gen și de specii diferite fiindcă, așa cum desprindem din „cearta universaliilor”, în realismul  trimodal, universalul este în lucruri în chip confuz (universalia in re), este în sine (ante rem), dar și în intelect (post rem), discuția fiind inițiată încă de Aristotel (modalitatea imanentă și cea conceptuală a universalului), dacă nu chiar de la Platon (imanent-conceptual-transcendent). Universalul însă, în toate cele trei ipostaze ale lui, așa cum sesiza școala hindusă Nyaya în ceea ce numea Hetu-vada (știința logicii și argumentării), grecii numeau λογική και το συλλογισμό și nemții Logik und Argumentation, pentru naturaliști se regăsește în ordin (în sensul de categorie sistematică superioară familiei şi inferioară clasei), în familie (categorie sistematică superioară genului și inferioară ordinului), în gen (categorie sistematică inferioară familiei și superioară speciei) și în specie (subdiviziune a genului care cuprinde fiinţe cu trăsături şi caracteristici comune; soi, varietate, categorie). Gândirea în sine care le-a conceptualizat are însă în vedere pe lângă caracteristicile acelor acte care asigură semnificație, inclusiv imaginile percepute ca semnificații prezumtive. Edmund Husserl (1), în cercetările sale asupra fenomenologiei și teoriei cunoașterii, prin vorbirea fără judecată, nu desemna o vorbire din care să lipsească judecățile, ci numai o vorbire care nu apare ca reflecție proprie. Pentru el, reprezentările și semnificațiile unitare sunt definite ca obiecte ideale pentru că ele reprezintă ori ceva de ordin general, ori ceva de ordin individual. Semnificațiile sunt luate de gândire ca unități așa încât judecățile despre ele sunt unitare și evidente, ca mai apoi, vorbind despre identitate și egalitate, să aprecieze că unitatea speciei trebuie înțeleasă ca o unitate în sens propriu, fiindcă vorbind despre aceeași specie, respectiv despre aceeași semnificație, suntem în contextul unui mod impropriui de a vorbi. Husserl încearcă o distincție între ipostazierea metafizică și cea  psihologică a generalului și pentru aceasta distinge între cele două; ipostaziere  metafizică – presupunerea unei existențe reale a speciei în afara gândirii, iar ipostazierea psihologică – presupune  o existență reală a speciei în cadrul gândirii (2).Teologii au susținut  astfel o cunoaștere bivalentă a lui Dumnezeu; calea apofatică, respectiv prin negarea lui (Dumnezeu este necuprins, este incognoscibil) și calea catafatică (Dumnezeu este cognoscibil prin creația sa). În timp, deci, gândirea a căpătat o anumită experiență apofatică, din perspectiva căreia putem cuprinde experiența catafatică, nu și invers, deoarece, în ultimul caz, catafaza conduce spre gândirea categorială și spre gândirea fragmentată, iar fidelizarea gândirii se mișcă numai pe orizontală, pe când în primul caz, gândirea apofatică se mișcă liber și pe verticală, se esențializează și face progrese. Și fiindcă lingvistica se intersectează în chip fundamental cu logica pe cauza legăturii strânse dintre gândire și limbaj, limba îi permite gândirii să-și exprime acuitățile observației și să facă diferențierile de care are nevoie. Procesul de semioză s-a susținut logico-lingvistic. Cu toate acestea, raportul dintre forma gândirii, conținutul ei informațional și materializarea acestora este de subordonare, dar subordonarea are loc în limbă, nu în gândire. De pildă, de la apofatic la apofantic metalimbajul a facut un pas pe care lingvistica l-a marcat aproape insesizabil încadrându-l în ordinul paronimelor, deși semantic apropierea tinde să se deplaseze spre familie (ceea ce evidențiază existența unui raport; afirmație sau negație cu privire la ceva). Apofantic nu se distanțează de apofatic doar ca ipostaziere metafizică, pe când fatic se apropie de ipostazierea psihologică. Standardizarea logică se rezumă la transformarea semnelor din limba naturală, evitând ambiguitățile de conținut, în expresii în care poate obiectualiza structura lor logică. Limba asigură simbolizarea și a instituit simboluri speciale -constante și variabile - cu ajutorul cărora forma logică a acestor enunțuri este fixată în formule specifice. De aceea simbolizarea se utilizează numai parțial în logica generală și, extins, în logica simbolică. În interiorul ei pot apărea contradicții și opoziții, fiindcă, potrivit lui René Guénon, „orice opoziție nu există ca atare, decât la un anumit nivel, deoarece nu  poate exista nimic care să fie ireductibil; la un  nivel superior ea se rezolvă într-un complementarism în care cei doi termeni se găsesc deja conciliați și armonizați înainte de a intra în cele din urmă în unitatea principiului comun de unde pornesc și unul și celălalt”(3). Logicienii moderni utilizează mai multe clase de metode în cunoașterea logică grație potențialului metodelor matematice generalizatoare cu formalizări în finalizarea teoretică printr-o formă calculatorie, fapt ce adâncește diferențierile între logica generală și cea simbolică. Dacă ne întoarcem la soluția franciscanului Occam - Quodlibet universale et genus generalissimum est vere res singularis, est tamen univeresalis per praedicationem non pro se, sed pro rebus, quas significat – (4), genul nu este o identitate în multiplicitate, ci prin comunitatea semnului ca desemnare. În cest temei, evoluționismul caută universalul de preferință în categoria sistematică superioară a clasei, asemenea funcției constante, cu valoare fixă, indiferent de argument, iar generaționismul îl identifică în ordin, ca funcție identitară, prin transformarea argumentului în el însuși. Matematic, am putea mai degrabă să identificăm universalul într-o soluție canonică, de genul funcției Bessel -  Z(z), a ecuației diferențiale, cu un z real sau complex. Dacă logica tradițională a constituit o practică filosofică, începând de la Aristotel (logică aristotelică), obiectul ei constituindu-l formele logice esențiale (judecăți, raționamente) necesare accesului la adevăr (instituind noțiunile, definițiile, clasificările, diviziunile), logica formală se concentra pe valoarea formei determinate de calitatea operațiilor cu ajutorul cărora aceasta a fost realizată sau modificată, logica matematică (subordonată matematicii) se concentrează mai ales pe teoria modelelor, a demonstrației, a mulțimilor ori a recursivității prin care se leagă direct de fundamentele matematicii; teoriile mai noi au condus spre alte orizonturi. Cercetarea logică a regulilor, a normelor, logica deontica, de pildă, se centrează pe investigarea raporturilor corecte între norme în genul permisiunilor, interdicțiilor și imperativelor. Mai recentă, logica fuzzy se cantonează în cadrul sistemelor expert pe înțelegerea conceptelor imprecise, încercând să găsească instrumentele de reprezentare necesare și de interpretare calitativă a termenilor (Japonia, se știe, practică această logică în marketing și în tehnologiile moderne). Cu aspirația la o știință modernă, lor li se adaugă neutrosofia, cu obiect în special în domeniul filosofiei, cercetând neutralitățile din sensul originii, naturii lor și al scopului către care tind. Ea se regăsește în mulțimile neutrosofice, în cele ale probabilităților statistice cu aplicații complexe (inginerie, medicină, științe militare etc.). Dar ca să nu alunecăm într-un descriptivism didactic, ne vom concentra, după acest excurs preliminar, asupra erorilor logice cu care rațiunea se confruntă în chip frecvent din cauza dificultăților sale dacă nu imposibil, cel puțin greu de rezolvat (απορία). Studiul propozițiilor categorice ne obligă să ținem cont de criteriul corectitudinii, conform căruia judecata trebuie să fie în măsură să reflecte conformitatea însușirii cu obiectul. Adică, pentru a fi logică, orice judecată trebuie să afirme sau să nege această conformitate. După criteriul valorii de adevăr, sau al valorii cognitive, nicio judecată nu poate fi decât   falsă sau adevărată. În algoritmul raționamentului nu sunt excluse erorile categoriale (5) – erori semantice sau ontice – prin care se dă unui lucru un atribut impropriu, de unde  putem aprecia că o eroare logică este un viciu de argumentație care conduce la o judecată argumentabil invalidă. O analiză a erorilor logice a putut conduce la o clasificare a lor în erori logice formale și erori logice informale. La rândul lor, erorile logice formale se regăsesc în erori propoziționale, de cuantificare și silogistice – toate cu cauze multiple. Cele informale sunt provocate fie de natura cauzal-îndoielnică, de relevanță ori manifestate în planul generalizărilor defectuoase. Ele apar în special în cadrul inferențelor imediate (în conversiune, obversiune, contrapuneri parțiale sau totale), precum și al celor mediate (silogistică: premise, legi  ale silogismului, figuri și moduri silogistice, dar și în testarea acestora). Ceea ce ne determină să insistăm asupra acestor lucruri sunt tocmai aporiile factuale cu care însăși viața îl confruntă pe om începând de la soluțiile factuale, până la înțelegerea conceptuală, la asumpție, ca premisă minoră (mai ales când  este considerată ca adevărată în argumentarea cu orice preț a scopului) și până la discursul academic al științelor. Teoria argumentării, începând chiar de la sofiști, relevă că astăzi astfel de erori (inclusiv cele formale) abundă în comunicarea modernă în plan intențional: determinarea acțiunilor, influența comportamentului, de/re-construcția unor concepții etc. Pe de altă parte, teoria noțiunilor ne demonstrează că o noțiune (individuală sau generală), în sfera (extensiunea) și conținutul (intensiunea) ei, devine precisă doar prin capacitatea ei de extensiune și este clară doar dacă i s-a dezvăluit complet extensiunea în clasa, genul, familia sau specia la care se referă. Aceste chestiuni încheie în teoria argumentației un protocol de reguli sigure de interacțiune a căror încălcare conduce la erori logice. Acestea se rezumă de regulă în asumpțiile implicite ale unor argumente neanalizate. În retorică, aceste argumente se pot ascunde ca în subsidiar să poată conduce la conexiuni logice deschise, la conjuncții ce se cer finalizte în subtext. Spre deosebire de eroarea logică formală, înțeleasă ca formulă de gândire totdeauna greșită, eroarea logică informală poate avea formă logică validă însă e falsă din premise sau din inferența enunțurilor (în metatext). Erorile logice informale sunt sprijinite pe argumente invalide, se regăsesc în aporiile factuale și se exprimă în mod curent prin apelul la repetiție (reluarea insistentă a unui argument invalid cu scopul ca în final să fie acceptat), prin argumentul ignoranței (orice premisă nedemonstrată ca invalidă este preluată consecutiv ca  adevărată), prin confuzia cauzei cu consecința, prin incriminarea unei singure cauze (în timp ce altele sunt ascunse intenționat), prin comparații incomplete (ascunderea aspectelor ce nu servesc cauzei), comparație inconsistentă (când se evocă și se compară premise necompatibile), prin distribuția  ilogică (atunci când nu se ia în calcul un atribut distributiv, specific fiecărui  element al clasei, genului sau speciei, sau unul colectiv, generalizator). Alte erori informale se referă la argumentarea prin prolixitate și prin echivoc, prin falsa atribuire (argumente necalificate, părtinitoare ori inventate), prin falsul compromis (când se preferă o cale de mijoc celei mai plauzibile), prin respingerea unor argumente ca subexigente, prin reificare (respectiv când un fapt abstract e prezentat ca sprijinit pe un suport real), dar și prin erori cu cauze îndoielnice, prin erori de relevanță și generalizări defectuoase.În final, îmi propun să observăm prin prisma a ceea ce am discutat până aici trei proverbe de sorginte etnosofică diferită: proverbul arab a fost semănat cuvântul «mâine» și nu a mai răsărit, proverbul  chinezesc ușa cel mai bine încuiată este cea pe care o putem lăsa deschisă și proverbul german aproape nu este nici pe jumătate vs, proverbul grecesc începutul reprezintă jumătate din orice acțiune. Proverbul chinezesc despre ușa cel mai bine încuiată (鎖著的門是最好的，我們給開)este în aparență un paradox pentru că ne propune o situație auto-contradictorie sau contraintuitivă dacă avem în vedere contrarietatea încuiat/descuiat. Nu suntem nici într-o situație de disjuncție pentru că observăm validitatea ambelor propoziții, iar conjuncția este posibilă sub aspectul adevărului, însă semantic ne transferă într-un alt registru rațional; valoarea de adevăr conclusivă care se realizează prin inferență cu o concluzie etică. Contrarietatea încuiat/descuiat nu exclude implicația și nici echivalența propozițiilor, conexiunea rezidă în premisa parasemantică; în metaforic. Aici nu încape nicio eroare logică, aporia fiind eliminată de inferența care conduce spre factualitatea etică. Proverbul arab(6) citat (وقد تم زرع الكلمة «غدا» وارتفع ابدأ) ne trimite printr-un cuantificator existențial la două adevăruri care nu sunt în intricație, ci în implicație pentru că se pleacă de la ipoteză spre concluzia exprimabilă sub forma p=>q. În plan factual, lucrurile capătă o generalizare maximă cu un apel la probabilitate (eroare logică formală), dar propozițional lucrurile curg normal, însă în planul cuantificării se exclude orice exemplu admițând ab initio orice generalizare. O oarecare prezumție de eroare logică apare în plan informal ca argument circular, când concluzia argumentului este și premisa acestuia. Proverbul german (fast die Hälfte ist nicht) nu este totuna cu cel grecesc (αρχή είναι το ήμισυ για κάθε δράση), cu toate că adevărurile lor nu se exclud și numai întâmplător se intersectează. Aproape nu este nici pe jumătate este doar o contiguitate a promisiunii că începutul reprezintă jumătate din orice acțiune. Începutul (p) este mai puțin decât aproape (q); adică p≠q sau, mai exact, p>q.Deci propozițiile nu sunt echivalente, dar sunt în implicație. Formal, conjuncția este imposibilă deoarece aproape nu este nici pe jumătate, pe când începutul reprezintă, aparent, jumătate din acțiune. Așadar, se intră în disjuncția de cuantificare: aproape este la fel de relativ ca a începe, deci exigentul≠indulgentul. În propoziție, a începe este o premisă pentru aproape, ceea ce nu mai este o aporie, și în factual  adevărurile sunt în contiguitate.Nu întâmplător am recurs la exemple paremiologice. Spuneam mai sus că studiul propozițiilor categorice ne obligă să ținem cont de criteriul corectitudinii, conform căruia judecata trebuie să fie în măsură să reflecte conformitatea însușirii cu obiectul.Viciile de conformitate, erorile logice formale (propoziționale, de cuantificare și silogistice), precum și cele informale (cu cauze îndoielnice, cu erori de relevanță și cu generalizări defectuoase) se regăsesc în cele din urmă în tipurile particulare și în cele generale de reflectare, de argumentare și de judecată, valabile de la indivizi până la grupuri etnice.

Iulian Chivu

.Note:

1) Husserl, Edm.; Cercetări logice II, Buc., Ed. Humanitas, 2009

2) idem, p.179

3) Guénon, René ; Domnia cantității și semnele vremurilor, Buc., Ed. Humanitas,2008, p.235

4) „Orice este universal și gen superior este cu adevărat ceva singular, este totuși și universal dar nu prin sine, ci prin ceea ce  semnifică.”

5) Termenul a fost introdus de Gilbert Ryle (1900-19760  în lucrarea The Concept of Mind -1949

6) Transcrierea proverbelor în limba arabă și în limba chineză a fost făcută în formula traducerilor online, motiv pentru care nu ne asumăm întrutotul și corectitudinea notării lor, însă am reținut pentru mai multă relevanță conținutul sentințelor, în paralel, și în limba română.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com