Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Trecerea brusca ori lenta de la simtirea erotica la sentimentul mortii si invers am gasit-o deseori in opera eminesciana. Moartea apare chiar ca o invatatura de viata, ca o idee pe care o poti asimila in urma unei experiente extreme, provocatoare de suferinta insuportabila, ingrozitoare - experienta care se numeste DRAGOSTE si pe care eul liric a repudiat-o, caci a atins un nivel aflat intre normalitate si anormalitate, depasind starea suportabilitatii: "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata...".

"Invatatura" sfarsitului vine, deci, ca urmare a "invataturii" iubirii. Exista o aspiratie spre absolut, dar si trairea unei senzatii de neant, aflata la granita dintre pierderea constiintei si gasirea sentimentului de liniste, impacarea cu sine. Ataraxia este cautata. Iubirea la Eminescu nu inseamna numai zbucium, suferinta, frustrare, ci, in momentele de plenitudine, devine liniste, toropeala, fascinatie, implinire. Visand la iubirea perfecta, la o comuniune deplina a spiritelor, indragostitul, alaturi de perechea sa, cade intr-o stare de beatitudine, cand te umpli de prezenta fiintei iubite, stare pe care Eminescu o numeste simplu "farmec".

Dragostea la Eminescu e cerebrala, cauta implinirea sufletului, ceea ce nu exclude carnalul, ideea de impreunare simpla, frusta, ca a animalelor, fara alte considerente, fara trimiteri spre latura sociala, materiala, economica etc. Comunicarea dintre cei doi indragostiti nu are loc cu adevarat pe cale verbala, ci oricum altfel. Aici e vorba si de alegere, fiind vorba adica de dragoste si nu de cuplarea intamplatoare a unei perechi. Incitarea si excitarea simturilor la maximum, "infiorarea", ca sa folosim din nou un termen eminescian, se realizeaza cu ajutorul schimbului de priviri.

Crearea extazului prin intermediul privirii - si Mircea Eliade descrie magia care se creeaza intre cei doi indragostiti, Maitreyi si Allan, in timp ce se uita indelung unul la celalalt, se sorb din priviri - duce la o senzatie extrema, o combinatie intre armonie, calm, impacare si dezlantuire, subconstienta, lesin. Se atinge orgasmul fara impreunare, chiar fara atingere, ceea ce sugereaza ideea predestinarii, mitul androginului, implinirea prin gasirea celor doua jumatati.

Dragostea la Eminescu este extatica, ideala, cu gesturi ritualice, solemne. Ajungand, atingand o culme, sentimentul devine paroxism, ia forme paroxistice, atinge suferinte infioratoare: "Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i...". eul liric se retrage in sine, nemaiputand suporta, cauta "repaosul", "Mi-e sete de repaos", o viata terna, linistea mediocritatii ori chiar moartea: "Mai am un singur dor, In linistea serii, Sa ma lasati sa mor, La marginea marii..." ; "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata..."; "...Pe mine Mie reda-ma...". Imaculata, profunda, ardenta, mistuitoare, cu adevarat devastatoare, iubirea la Eminescu e mai mult VISARE decat INFAPTUIRE.

 

Prof. Carmen CĂTUNESCU (foto)