Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

ESTE VREME…

 Recenzia romanului cu acelaşi nume de Dalia Dalin

 Prof. LIVIA FUMURESCU

 

 

        Aparţinând prozei feministe, „Este vreme…” e pseudoromanul scriitoarei Daria Dalin, economist de profesie, născută femeie, iscoditoare şi profundă în zbuciumul încercării de a înţelege şi de a-şi explica relativitatea existenţei omului, în general, şi a femeii, în special, revoltată de rigiditatea coordonatelor în care vieţuim, sinceră în sondarea propriei conştiinţe, explozivă în cuvânt, în revărsarea de gânduri care se înşiruie năvalnic, se răsucesc, contorsionându-se într-un monolog-mărturisire, împletit cu naraţiunea fragmentată de un curajos, dar original, dialog cu Atotputernicul, încercând o clarificare, care doare, răscolindu-i fiinţa, căci este parte din viaţa fiecărei femei şi a tuturor acelora care nu pot accepta să se supună cu umilinţă unui destin dat, fără a înţelege cauza discriminării dintre sexe, acceptată şi perpetuată de milenii, promovată chiar de mitul Biblic din capitolul I (Facerea lumii) şi din capitolul al III-lea (Căderea strămoşilor în păcat. Pedeapsa. Făgăduinţa lui Mesia).

 

         Principalele probleme pe care scriitoarea le abordează într-o formă artistică inovatoare sunt Atotputernicia şi toleranţa Creatorului, care ne insuflă speranţa şi forţa de a depăşi încercările, luminându-ne prin suferinţă, contrastul dintre nevoia de iubire a omului şi asperităţile realităţii şi, nu în ultimul rând, complexitatea omului, ca fiinţă efemeră, care îşi recunoaşte limitele şi greşelile doar înaintea sfârşitului, când simte nevoia de iertare, eliberându-şi sufletul încarcerat în nejustificate orgolii şi ambiţii deşarte. Autoarea particularizează acest zbucium al cunoaşterii referindu-se, mai ales, la credinţa anacronică şi nedreaptă a femeii, culpabilizată pe nedrept pentru că a crezut în adevărul netrucat şi în iubire, emancipându-se spiritual.

 

*

        Aflată la cea de-a doua apariţie editorială, după romanul „Preţul loialităţii” , apărut în anul 2006, Daria Dalin îşi reconsideră structura prozei, eliminând digresiunile nejustificate, şlefuindu-şi stilul, concentrând şi esenţializând naraţiunea, descrierile şi dialogul, îmbinate cu talent şi curaj inovator, într-o modernă viziune compoziţională, alternând planul real cu cel imaginar, distilând cotidianul şi banalul prin filtrul unei constructive valorificări a perceptelor biblice.

        În volumul „Este vreme…”, apărut la Editura „Noul Scris Românesc”, Craiova, 2007, în colecţia „Proza fără frontiere”, ediţia bilingvă, româno-franceză, scriitoarea se lansează tumultuos, cu forţa talentului înnăscut, dar şi cu meticulozitatea prozatorului exigent, care abordează un stil relaxat inconfundabil, rodind introspectiv în pasaje lirice sau în notaţii succint narate, alternând cu întrebări spontane şi răspunsuri concise ţesute în urzeala dialogului vioi, dinamic, alert, într-o mixtură de o certă originalitate literară şi ideatică.

 

*

         SUBIECTUL pseudoromanului este surprinzător de banal: eroina, în timp ce conducea autoturismul, ajunge victima unui accident rutier, care o proiectează în nefiinţă, aspirând-o în mult discutatul tunel luminos. Acolo revede şi îşi reaminteşte cele mai reprezentative momente din viaţă, care i-au declanşat dorinţa de a înţelege sensul existenţei omului, dar şi CAUZA DISCRIMINĂRII dintre sexe. Circumstanţele atenuante pentru greşelile bărbatului nu sunt acceptate şi pentru femeie, căci cuplul împarte responsabilităţile, dar nu şi libertăţile, care împovărează femeia în condiţiile sporirii îndatoririlor ei în actuala etapă.

 

*

         PESONAJELE principale ale pseudoromanului sunt doar două, conturate şi prin completarea cu prezenţe episodice, care au rolul evidenţierii contrastelor. INTERLOCUTORUL dialogului, nominalizat prin apelativul „Doamne”, repetat pe parcurs, folosit cu precădere în vorbirea femeilor, apare în timpul căutărilor şi inventarierii articolelor din poşeta EROINEI, care nu se identifică printr-un nume sau printr-un portret, deoarece, înţelegem, în final, că ea reprezintă categoria largă a femeilor, condamnate aprioric de păcatul Evei, în dialog cu Atotputernicul, Creatorul- ziditor al Universului. Fără a contesta Divinitatea şi Creaţia, eroina speră ca, măcar înaintea desprinderii sufletului de trup, să înţeleagă motivaţia mitului Biblic, care o învinuieşte doar pe Eva de izgonirea din Rai a primului cuplu, ceea ce a perpetuat mentalitatea îngăduitoare pentru imoralitatea bărbatului, anulând complexitatea trăirilor afective ale femeii, căci „în orice femeie este o Evă”, după cum „în orice bărbat un Adam”. În această lumină trebuie privit începutul prozei, care DEBUTEAZĂ printr-o invocaţie, convertită în rugăminte, reluată fragmentar pe parcurs, densă în semnificaţii:  

          „- Bărbat trebuia, Doamne, să mă fi făcut! Bărbat!”

        Exclamaţiile, cu completările ironice, dar, în bună parte, realiste, concentrează întreaga REVOLTĂ a FEMEII, împotriva condiţiei ei de „femeie”, care, adeseori, este victima infidelităţii şi iresponsabilităţii aventurierului mascul, lipsit de sentimente, dar cu pretenţii de superioritate prin ascendentul „naşterii” sale. 

        În imaginarul DIALOG cu Creatorul, străduindu-se să fie imparţială şi obiectivă, eroina încearcă o desacralizare a acestei nedrepte viziuni, aducând argumente PRO şi CONTRA, care lansează spre dezbatere problema RECONSIDERĂRII CONDIŢIEI FEMEII în CONTEMPORANEITATE, lăsând o ingenioasă deschidere acestui subiect.

         Completarea începutului cu sfârşitul cărţii depăşeşte procedeul clasic al simetriei compoziţionale, oferind cheia descifrării mesajului incitant al acestei proze, în care se dezvăluie EUL PROFUND şi ORIGINALITATEA autoarei, abilă mânuitoare a frazei lirice sau narative şi a dialogului relevant pentru meandrele răvăşitoare ale sufletului complex, greu de descifrat, al femeii generoase în iubire, în sensul cel mai cuprinzător: ca om, ca iubită, ca mamă.  

 

*

         Proza Dariei Dalin (foto) pendulează între real şi ficţiune, între extaz şi banal, redimensionându-se, dilatând sau comprimând spaţiul şi timpul, prin rememorarea secvenţelor de viaţă care marchează, adeseori, destinul femeii, cu ceea ce a fost frumos şi a înălţat-o, dar, mai ales, cu ceea ce a fost dureros şi umilitor, sfâşiindu-i demnitatea şi, adeseori, viaţa, în crizele de egoism şi de violenţă ale bărbatului, în general.  

         De un realism trist este lapidara DEFINIRE a „FAMILIEI”, în viziunea anacronică a bărbaţilor autoritari şi egoişti, care sunt convinşi că totul li „se cuvine” şi că te pot „strivi înainte să vadă că au în mâini ce şi-au dorit.”

         Valorificând nebănuite resurse ale repetiţiei, metaforei, antonimiei şi sinonimiei, autoarea realizează un antologic PORTRET al FEMEII, pe care bărbaţii nu ştiu să iubească sau, poate, din prea multă iubire de sine, nu pot să o iubească” :

         EA, FEMEIA – mereu fără de somn şi veşnic de veghe, nesfârşită frământare şi când îi şi când nu vine, chinuită de întrebări, răvăşită de tăcere, frângându-şi sufletul în mâini de dorinţe şi durere, ogorând pe tristeţile ei bucurii pentru el şi răpusă mereu de tristeţile lui. EA, FEMEIA – stăpână şi sclavă iubirii, tămăduitoare pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare suspin şi pentru fiecare rană a inimii ei nefiind decât fiinţa lui. EA, FEMEIA care iartă pentru o vorbă de iubire şi-nfloreşte în iubire dându-i vieţii veşnicie. Ea, femeia – jar şi briză şi otravă şi nectar. Ea, femeia – anatemă şi descântec şi-ntuneric şi lumină. Ea, femeia – leagănul lui şi leagănul lumii şi prăpastie şi culme. EA, FEMEIA – şi trădare şi iubire şi păcat şi mântuire.”

         Contraargumentelor Creatorului, aduse în favoarea bărbatului, care nu trăieşte decât prin femeie şi pentru ea”, li se opune realismul amar al eroinei, ale cărei replici acide demontează viziunea romantică şi idealizată dintre bărbat şi femeie, coborând-o din sferele artei şi ale frumosului aparent în concretul existenţei cotidiene, căci urmaşii lui Adam” doresc să nu gândim, să nu vorbim, să nu simţim, să n-avem reacţii. Să fim aşa cum vor ei! ”

         Exemplificând cu aspecte frecvente în realitatea zilelor noastre, interlocutorul atribuie CAUZA CRIZEI SEXELOR tot femeii, care a vrut să fie egală bărbatului, prestând profesii, considerate specifice sexului-tare, de miner, constructor, tractorist, poliţist şi chiar de soldat, iar pe bărbaţi i-a trecut la oale, la rufe, la şters praful… în concedii de paternitate…”

         REALISMUL IMPUTĂRII este dureros, disculpând Cretorul, care a făcut bărbatul după chipul şi asemănarea Sa şi din femeia, pe care din trupul lui, pentru el” a zămislit-o, femeile au făcut femeia-bărbat şi bărbatul-femeie.”

         În aceeeaşi viziune a încălcării mitului Biblic este explicată şi deteriorarea relaţiei amoroase a cuplului:  

         Voi, de orgolioase, v-aţi lepădat de ceea ce sunteţi şi acum sunteţi nefericite şi nefericiţi sunt şi ei. Voi plângeţi după bărbatul puternic, iubitor şi ocrotitor de altădată, ei visează femeia ingenuă, blândă şi tandră pe care, voi, femeile, le-aţi distrus-o. Şi pentru că nu vă mai găsiţi femeie şi bărbat aţi ajuns să trăiţi femei cu femei şi bărbaţi între ei, că trupul vostru făcut pentru iubit şi gura voastră făcută pentru sărut, în loc să cheme, alungă. ”

         Cu spirit de observaţie, simţ gospodăresc şi civic, perspicacitate şi curaj, scriitoarea înregistează telegrafic şi înseilează meşteşugit şi oportun SECVENŢE din REALITATE, dezvăluind MIZERIA MATERIALĂ şi UMANĂ din jur.         Descumpănirea şi disperarea femeii sunt atenuate doar de SPERANŢA în CEL-de-SUS, căutat şi implorat în biserică, aprinzând lumânări „pentru cei vii şi pentru cei morţi.

        Tuturor acestora li se opune ARMONIA NATURII, redată prin sensibile pasaje lirice, de o mare încărcătură şi forţă emoţională, vădind o reală disponibilitate poetică, proprie celor care filtrează ceea ce văd prin ceea ce simt: „Doamne, câtă armonie în sânul Tău! Nimic nu răneşte privirea, nimic nu striveşte sufletul!”

 

*

         Eroina are curajul de a-şi recunoaşte vina, impresionând prin SINCERITATEA mărturisirilor, chiar dacă, uneori, acestea sunt contradictorii:

        „Cu sau fără de voie greşim faţă de cei din jur şi, în credinţa că şi Dumnezeu iartă şi ne va ierta, credem că avem dreptul la iertarea lor, având, în acelaşi timp, orgoliul de-a nu ierta şi, mai mult decât atât, nemăsuratul orgoliu de-a nu-i ierta pe cei a căror greşeală este doar efectul unei cauze – greşeală a noastră.” 

        Oscilând derutant printre regrete şi acuzaţii, condamnând şi iertând, asumându-şi greşelile şi implorând, femeia recunoaşte că îi plac anumiţi bărbaţi pentru calităţile lor, conturând astfel şi PORTRETUL UNORA:  

         „Sunt mai dezbumbaţi la minte, mai… inteligenţi, mai pragmatici… acceptă mai uşor diferenţa de opinie… foarte toleranţi… mai profunzi decât femeile… mai sinceri… mai discreţi… nu-s vicleni… au mai puţine orgolii, mai multă demnitate…”

         În opoziţie cu bărbatul superior şi cu răscolitoarea sensibilitate a poetului care îşi îndumnezeieşte „poemul în iadul din sine”, apare infatuatul care „desfiinţează, oricine-ai fi, oriunde-ai fi şi oricât de mult ai însemnat”, dar şi cel care „îi câine!... N-are suflet”, căci nu încearcă să înţeleagă femeia.

         În frământările ei chinuitoare, eroina înţelege că nu a ştiut să trăiască pentru ea, ci pentru alţii, cu care şi-a împărţit „chiar şi îngerul”, care, uneori, era „informator… trădător…”

         Tristele realităţi ale perioadei pe care o traversăm reverberează în sintagme, proverbe şi zicători, mai mult sau mai puţin cunoscute, iar bancurile cu stârpirea corupţiei, cu ţara şi poporul „din resturi” pendulează cinic între râs şi plâns.

         Spirit critic, atentă şi profundă observatoare, prozatoarea realizează ASOCIERI CONJUNCTURALE SURPRINZĂTOARE, a căror subtilitate îi evidenţiază calităţile:

·         „CARD”, citit de-a-ndoaselea înseamnă „drac”, ştiută fiind expresia că „banu-i ochiul dracului.”

·         Trupul omului „întors cu spatele la soare şi cu braţele larg deschise” conturează CRUCEA, deci Atotputernicul e „nicăieri şi pretutindeni, fără de început şi fără de sfârşit”.

·         Întinsă pe cerul oglindit în apă, eroina se simte „în CER, cu CER acoperită.” 

         Cu un evident simţ al ECHILIBRULUI UNIVERSAL, în care totul se naşte şi moare, scriitoarea sugerează admirabil, cu intenţii moralizatoare, asemănarea existentă între destinul omului şi cel al gâzelor sau al florilor: 

·            Fluturele prins în pânza păianjenului perfid devine victima abandonată cu trupul fără cap, zbătându-se precum omul încolţit de viclenie.

·            Albina insistentă, după ce înţeapă, chinuind omul, lipsită de putere „fără de ac, armă şi scut” îşi trăieşte agonia, precum omul care se crede puternic, până-l biruieşte destinul, îngenunchindu-l sau eliminându-l definitiv din competiţie.

·             Fluturii frumoşi trăiesc puţin, ca şi oamenii care „după himere” aleargă toată viaţa, deşi, după ei „ca pulberea de pe fluturi, rămâne doar un pumn de ţărână.”

·            Doar amintire rămâne în urma dispariţiei omului „ca-n urma florilor miresmă.”

        Replica interlocutorului e promptă: „Aşa sunteţi toţi. Preţuiţi lucrurile doar cât timp le doriţi sau abia după pierderea lor!”

        Bântuită de neliniştitoare întrebări, autoarea jonglează cu resursele nebănuite ale naraţiunii concentrate şi ale efuziunilor lirice care vibrează într-o cuprinzătoare concluzie, căci „VISARE eşti femeie! VISARE!” Şi totuşi, VISAREA eroinei e mai mult decât reală…

        Johann Wolfgang Goethe spunea că „Nu putem ajunge la cer până nu străbatem PĂMÂNTUL şi IADUL.” Poate de aceea, trecând prin iadul de pe pământ, eroina crede în şansa mântuirii păcatelor făcute „cu voie sau fără voie” şi imploră iertarea, pentru a ajunge „lumină în nemărginirea nopţii, în tăcerea fără margini.” În faţa neantului, dispare dedublarea, sugerată pe parcurs de jocul de cuvinte şi de situaţii, se diluează umorul, cinismul, persiflarea.

         În final, după zbuciumul desprinderii sufletului de trup, sugerat printr-o diversitate de simboluri, cu care autoarea operează fără dificultate (ninge cu îngeri, frunze, stele, ploaia, lumina, umbra, etc.), după ce „năprasnică a fost furtuna şi atât de tare m-a zdrobit o stâncă”, eroina se întoarce la CEL-de-SUS, căci, în ciuda revoltei anterioare, recunoaşte că: „Fără Tine, n-ar fi nici speranţa şi, cred, nici viaţa nu ar avea sens.” Doar CREDINŢA în DUMNEZEU ne dă putere şi echilibru.

          Proza Dariei Dalin se încheie cu rugăciunea de iertare, căci în faţa infinitului în care ne vom pierde, cu bucuriile, cu speranţele, cu frustrările, cu împlinirile şi cu neîmplinirile noastre, ne recunoaştem păcatele şi nădăjduim în iertare:

          „Iartă-mă, înainte de-a mă stinge, regăsindu-mă lumină în nemărginirea nopţii, în tăcerea fără margini! Iartă-mă, cât este vreme…! Cât mai este… Cât mai sunt dincoace de linii…”

         TITLUL pseudoromanului se descifrează în acest final, după ce scriitoarea introduce versetele 1-8 din cap.3, „Ecleziastul” din Vechiul Testament, lăsând perspectiva mântuirii.      

       

*

 

Spre deosebire de monologul interior pe care Marcel Proust îl introduce în literatura franceză după 1900, ca modalitate de realizare a liricii extinse, Daria Dalin valorifică, cu preponderenţă, DIALOGUL, ca modalitate de înţelegere a adevărului Biblic, dar şi de derulare a vieţii în perspectiva misterului morţii. Timpul obiectiv este înlocuit cu cel subiectiv, care restructurează realitatea în funcţie de neaşteptate asocieri, eliminând rigoarea cronologică respectată în literatura clasică.

Folosirea persoanei I, alternând cu a II-a, pune pe acelaşi plan eroina cu autoarea, în preajma interlocutorului nevăzut, dar simţit ca prezent, favorizând o profundă analiză a sufletului uman în general, a universului interior al femeii, în particular.

Inversiunile sunt procedee fireşti de a evidenţia bogăţia ideatică, dar şi disponibilităţile poetice ale scriitoarei. Adjectivele plasate frecvent înaintea substantivelor determinante (feciorelnică graţie, albe flori), adjectivul cu rol de nume predicativ folosit înaintea verbului copulativ (uimită am fost) sau a complementului direct înaintea predicatului, cu plasarea subiectului la sfârşitul propoziţiei (m-a trezit din visare un tunet) sunt speculaţii stilistice cu abilitate literară certă. Enumeraţiile, reluările şi amplificările prin sinonime şi antonime ajută mult la inovaţiile stilistice care menţin interesul cititorului, antrenându-l în lectură şi lăsându-i libertatea de a trage concluziile pe care le crede potrivite.

Oare respectarea sau anularea ordinii divine aduce pacea, liniştea şi mult dorita fericire oamenilor? Unde-i adevărul sau unde-i greşeala, în tradiţie sau în modernismul derutant?

Cartea Dariei Dalin trebuie citită cu atenţie şi gândită, dar, mai ales, recitită şi înţeleasă în profunzimea simbolurilor şi a metaforelor, care erup precum lava din vulcanul clocotind al unui suflet bântuit de neliniştitoare întrebări, la răspunsul cărora suntem provocaţi şi noi, cititorii.   

 

Prof. Livia FUMURESCU

30.10.2007

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)