Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

Eternul cuplu Eros şi Thanatos

Olimpia BERCA

“Cuvintele nu pot duce pe spatele lor şubred ceea ce în faţa ireparabilului am simţit”, notează Mircea Pora, aflat, la câteva luni de la producerea acelui ireparabil, la “locul liniştii depline”, acolo unde  “Monica în rochie de vară, nepăsătoare la umezeală şi la frig”, nu mai e decât un chip, imprimat într-o fotografie, lipită de cruce.

Acesta fiind contextual, apare  întrebarea: “poţi face literatură cu moartea unei fiinţe foarte apropiate?”  Răspunsul e însăşi cartea – atât de diferită, se pare,  de ceea ce a scris până acum Mircea Pora –  atât de organic legată de proza sa anterioară.

Dovada o constituie chiar topografia volumului, alcătuirea lui din două părţi, aparent independente, aparent fără vreo legătură între ele, dar care  se reflectă reciproc într-o subtilă interdependenţă de substanţă tematică şi de configuraţie stilistică.

Aşadar, prima parte, nuvela extinsă Focul, cuprinde povestea militarului Ilarie Porumbeanu, ajuns, după o carieră meritorie, general. Sunt aici elemente cunoscute ale operei lui Mircea Pora: persiflarea mentalităţii de cazarmă, evocarea în doar câteva tuşe a unui cuplu oarecare, cu măruntele lui cutume domestice. Numai că, aşa cum o face de obicei,   Mircea Pora trece  de pojghiţa  celor ce se văd, la suprafaţă, şi pătrunde în realitatea de după aparenţe, care este, întotdeauna, imaginea răsturnată, inversă, a măştii vizibile. Această nepotrivire, sursă a conflictului comic (pentru cititor), pentru personaje este dramatică, deoarece ele nu trăiesc în adevărata realitate, ci în cea falsă, construită de iluziile şi aspiraţiile lor, adesea de veleităţile lor deşarte.. Aşa se face că zelosul colonel Porumbeanu (executant corect al îndatoririlor de soldat şi, deopotrivă,   ins cu gusturi cultural-literare) nutreşte mari ambiţii carieristice, în ciuda comportamentului său supus şi modest, în ciuda aerului să visător şi absent. Răsplata se arată cu totul sub aşteptările sale şi ale soţiei, doamna Correggia. Dorita promovare îi aduce doar gradul de general la pompieri. Cei doi primesc vestea consternaţi. Jignirea le modifică esenţial convieţuirea. Solitudinea, instalată după eşec, le nimiceşte  existenţa.

Urmează dezastrul. În cele din urmă, un incendiu generalizat pare să invadeaze totul, iar mintea lui Ilarie Porumbeanu, rămas singur,  e cuprinsă, treptat, de confuzie şi delir:   frânturi de imagini ale vechilor lui albume de artă (Biserica Santa Maria degli Angeli, Fontana di Trevi, Palazzo Medicis) se întretaie cu imense flăcări, ce mistuie peisajul. În acest tablou apocaliptic, generalul în rezervă, bătrân, copleşit de solitudine şi chinuit de amintiri, piere, el însuşi, în foc. Mai rămân, notează prozatorul, “o decoraţie şi un pantof “. E înmormântat fără onoruri, la cimitirul comun. În sicriu, “să fie totuşi mai greu, credincioşii, la sugestia preotului, introduseseră înăuntru, doi saci mijlocii cu ovăz”. Desigur, precizările (doi saci mijlocii), fără vreo relevanţă semantică, accentuează nota de sarcasm şi absurd a finalulului.

A doua parte a volumului e mai greu de încadrat în tipologia speciilor literare tradiţionale. Ea cuprinde opt titluri. Toate au o puternică factură lirico-intimistă. Debutează cu o pagină,  pe care este imprimată fotografia Monicăi, după care urmează o epistolă (La câţiva paşi de tine…), adresată  direct (Draga mea) şi scrisă  după ce  peste fruntea Monicăi au trecut “faldurile  marii nopţi”. Este limpede că scriitorul nu găseşte altă cale de a-şi înşela suferinţa. Îşi aşterne pe hârtie sentimentele şi povesteşte.  Epistola devine jurnal. Sunt notate evenimentele în succesiunea lor cronologică, e descris tumultul de trăiri. Principala stare,  pe care scriitorul o fixează foarte exact, este perplexitatea : cel care a asistat şi  a fost părtaş la moartea fiinţei iubite primeşte din plin lovitura, sufletul nu e pregătit pentru asemenea experienţă. A doua treaptă în scala simţămintelor, provocate de suferinţă, este calvarul  singurătăţii (“Colţii singurătăţii. Nu e o simplă poveste”). Tot ce mai urmează e doar supravieţuire (al doilea capitol: Moarte şi supravieţuire). În continuare,  paginile reprezintă expresia acestui efort. Registrele literare se amestecă, eul empiric încearcă disperat o ieşire: se mărturiseşte, vorbeşte cu sine  ori cu cea pierdută, se adresează Fiinţei divine, evocă, în scurte naraţiuni, momente fericite din trecut ori, pur şi simplu, notează întâmplări diurne din existenţa sa. Diagrama suferinţei are un traseu întortocheat şi subtil. Ea sugerează imposibilitatea de eliberare,  printr-o întinsă gamă de concretizări, cum ar fi  titlurile  unor capitole – Fum şi Tăcere sau Albume, Paranteze –  ori limbajul sumbru al ambianţei.      În fine, discursul se modifică treptat,  alunecând de la tonul concentrat, de la frazele închise şi tăioase (monologuri şi dialoguri fără ieşire, încremenite în ele însele) ale paginilor de început,  spre un timbru mai degajat, cu accente  lirice (de-abia auzite), ce se strecoară însă insidios, destinzând textul. Cadrul natural, agresiv, duşmănos iniţial, devine vag poetic. În primele însemnări peisajul interior dar şi cel de afară sunt  reci, încremenite, cu obiecte ce rânjesc, cu ploaie,vânt şi cer extrem de neguros ori cu valuri de caniculă, de vipie, ce se năpustesc, deopotrivă, peste odaia, devenită peşteră, ori peste oraşul, pustietate plină de oameni. Apoi, cel ce se confesează, absent din orice realitate,  absorbit de durere şi solitudine trăind exclusiv în ele şi cu ele, începe să privească în jur. Reia fotografiile Monicăi şi încearcă să-i desluşească fiinţa. Fragmente de amintiri, note fugare, dar de o profundă acuitate,  aduc  în prim plan personalitatea celei dispărute.  Reţin, printre altele: “Poza ţi-o fac foarte de aproape, de la circa doi-trei metri. De pe chipul tău dispare un zâmbet şi se instalează o uşoară absenţă, o retragere între umbre...”; sau : “Chiar şi din muţenia absolută a fotografiei, se  vede cât de aproape am fost atunci unul de celaălalt. Şi ce legătură frumoasă, purtată pe clipe privilegiate, între fusta ta albastră şi firele de păr de pe frunte“.

 Şi, pe nesimţite, stupefacţia pierderii, resimţită de eul empiric, se  estompează, căci eul liric regăseşte fiinţa aneantizată, intuind că trebuie să o caute dincolo de realitatea concretă: “Eşti, probabil, dincolo de ape, nopţi, într-o rază de soare, sau în aripa de nevăzut a unui vânt ce numai el ştie când şi pe unde a bătut“.

Comentând cartea, cu prilejul lansării ei, la sala de cenaclu a revistei « Orizont », Eugen Dorcescu mută soluţionarea dramei de la nivelul liric în cel ontologic, subliniind două lucruri, care credem că ar trebui reţinute: tema volumului, a afirmat el, este “prezenţa copleşitoare  a unei absenţe” ; şi apoi: “eul profund al naratorului recunoaşte, în cele din urmă, şi acceptă ceea ce eul său superficial refuză ori evită să admită – anume,  existenţa în afara coordonatelor elementare, curente, timp – spaţiu, altfel spus, descoperă existenţa în (şi ca) spirit”. Atare constatări ar fi susţinute de următorul pasaj:  “Şi o singurătate care mă loveşte acum perfid, pe dinăuntru, dezechilibrându-mă, urcându-mi stomacul până aproape de gât, înfundându-mi urechile, sleindu-mi ochii. Şi, totuşi, câteva clipe de graţie cineva mi le acordă...’Te văd, strig,  doar pe tine te văd, pe care acum nu te mai numesc, cum răbdătoare mă aştepţi. Ai acelaşi chip, acelaşi trup, neatins de timp. Nu eşti nici jos, nici sus, nici în lumină, nici în întuneric. Pur şi simplu eşti’ ”.

 Cât priveşte alcătuirea de ansamblu a volumului, felul în care cele două părţi (nuvela Focul, integral bazată pe ficţiune, şi segmentul  autobiografic   despre  “destinul Monicăi”), se situează una faţă de cealalată,  ar fi de reţinut modul lor de întrepătrundere şi, în cele din urmă, viziunea autorului  despre  actul producerii textului literar.

Ni se oferă, în oglindă, în reciprocă reflectare,  două tipuri de discurs: Ambele urmăresc, cu mijloace specifice, existenţa unui cuplu armonios, destrămat brutal. În ambele cazuri, prima reacţie este perplexitatea; actanţii nu ştiu să răspundă la dezastrul ivit pe neaşteptate. Personajele centrale, generalul Porumbeanu (despre care se povesteşte) ori scriitorul însuşi (care se povesteşte), sunt aruncaţi într-o luptă chinuitoare cu singurătatea. Aceasta nu este doar o prezenţă copleşitoare, ci, prin succesive evocări şi concretizări, devine, ea însăşi, personaj.  Pentru a da expresie mişcărilor sufleteşti, emoţiei cu care e întâmpinat dezastrul biografic, sentimentelor complexe în faţa eşecului, a ireversibilului, a solitudinii,  autorul  îşi desfăşoară enunţul  pe două planuri.

Cel al relatării, al înregistrării faptelor (inventate, fictive, generate de  contradicţia comic-satirică, în primul caz, trăite aievea, cu un suport dramatic real, în  al doilea).

Planul registrelor sugestive (deşi, funcţional, divergent, în cele două piese)   este deopotrivă de bogat şi de activ în fiecare. Printre altele, se remarcă   perifrazele, prin care prozatorul numeşte boala (marele asasin, marele  călău), moartea (marea noapte), singurătatea.

La capătul acestor rânduri, aş conchide, aidoma altor comentatori,  că  Iertaţi-mi acest strigăt, Editura Marineasa, 2008  este unul dintre cele mai bune volume ale lui Mircea Pora.

Olimpia BERCA

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)